Nu este doar problema televizorului, ci a întregii culturi contemporane. Televizorul este o consecinţă, un simptom al acesteia. Mai sunt internetul, reclamele şi toate lucrurile care o compun. O cultură care nu are principii creştineşti, orientate spre liniştirea omului, ci mai mult merge spre opusul acestora, pentru motive economice, ideologice – adică exact opusul concepţiei creştine, isihaste. Aceasta este o stare de fapt a culturii contemporane, a civilizaţiei occidentale, iar acum pătrunde şi în Europa Centrală, în acelaşi mod. Prin urmare ar fi imatur şi simplist să credem că vom putea să o împiedicăm. Această cultură, atee, nu se poate împiedica, această evoluţie a lucrurilor nu poate fi stopată uşor. Nu se poate opri printr-o lege sau printr-o măsură de tip poliţienesc.
Pentru creştini este însă o provocare, pentru că acum creştinii nu mai sunt oameni protejaţi de stat, de statul creştin, de Biserică, de societate şi de părinţi. Sunt atomizaţi, individualizaţi, astfel încât trebuie ca fiecare creştin, el însuşi, să voiască să nu se îndeletnicească cu păcatul.
Îmi veţi spune că omul în societatea actuală este nevoit să facă toate aceste lucruri, este ca un sclav. Da, însă numai dacă într-adevăr le cultivă înlăuntrul său, numai atunci devine sclav. Dacă însă va fi mai conştient, mai lucrător, dacă va avea credinţă şi viaţă duhovnicească, îşi va crea anticorpi, precum trupul împotriva bolilor. Însă va fi o lucrare personală aceasta în care, cum spuneam, nu va fi ajutat nici de societate, nici de familie, precum se întâmpla de demult.
Pentru aceeasta noi, Occidentul, ne găsim acum într-o astfel de stare[1], lucruri pe care le constataţi că apar astăzi într-o măsură tot mai mare şi în România. Nu înţelegeţi ce se întâmplă pentru că aţi fost ţinuţi de comunism ca într-o colivie în această perioadă de ateizare a occidentului. Nu înţelege Biserica românească sau cea rusească ce s-a întâmplat în restul Europei. Însă de foarte mult timp s-au pierdut occidentalii! Iar pentru România şi Rusia, acum e un adevărat şoc. Dar aceasta e o evoluţie a lucrurilor ce s-a desfăşurat pe parcursul a 50 de ani. Puţinul creştinism care a mai rămas în Occident s-a pierdut în ultimii 50 de ani. Ei sunt doar cu numele creştini. În legislaţie, în cultură, ceea ce stătea la baza societăţii în America şi în Europa Occidentală s-a pierdut – principiile culturii creştine, temelia, acea temelie pe care a pus-o Sfântul Constantin cel Mare. El a schimbat legislaţia Imperiului Roman ca să salveze unele principii legate de familie, de morală de societate. Iată aceasta e lucrarea lui Constantin cel Mare! Şi această lucrare, după şaptesprezece secole, e distrusă. Care e rădăcina acestei distrugeri? Este o istorie lungă. Din secolul al XVIII-lea începe istoria ei de la iluminism, revoluţia franceză, revoluţiile naţionale din secolul al XIX-lea, apariţia şcolii laice, mai întâi în Franţa. Apoi din Franţa a trecut şi în restul Europei şi în America.
Prin urmare, ceea ce vedem astăzi în starea actuală a Europei şi a Americii este rezultatul unei mari schimbări de paradigmă care a avut scopul de a smulge rădăcinile creştine, temelia creştină a societăţii. Acest lucru se produce acum brusc în Europa Centrală şi în Rusia, dar se referă la aceeaşi realitate. În câţiva ani va fi aproape la fel şi în România, precum şi în Rusia, în Franţa, în America: aceleaşi haine, acelaşi mod de viaţă, aceleaşi idei – globalizarea.
Aceasta înseamnă că s-a alterat creştinismul? Nu. Numai o faţă a creştinismului s-a alterat. Numai creştinismul oficial, instituţional, care a avut o lege şi nişte principii creştineşti, care i-au protejat şi i-au ajutat pe oameni să se aproprie de Hristos, deşi au existat totdeauna păcate, lipsuri. Societatea şi cultura s-au alterat, pierzându-şi dimensiunea creştină. Pe viitor acestea nu vor mai exista şi ne vom întoarce la starea de lucruri care a existat în primele patru veacuri ale creştinismului, când creştinii se aflau în comunităţi mici, într-o societate pestriţă, care era păgână şi îi prigonea pe creştini. N-a fost totdeauna prigonitoare, dar a fost totdeauna eclectică, aveau alte preocupări decât cele creştine. Nu puteai să fii soldat fără să aduci jertfe şi toate celelalte... Dacă aveai un loc de vază în societatea Imperiului Roman, trebuia să ai o legătură şi cu idolatria. Acum ne reîntoarcem la această situaţie.
Însă ce vedem? Creştinii de atunci, din primele 4 secole erau mai sfinţi decât noi? Nu erau mai sfinţi decât noi, erau mai arzători, cu râvnă mare în inima lor pentru dragostea lui Hristos. Desigur, nu toţi au devenit sfinţi, dar toţi au avut râvnă în a ţine credinţa. Unii au fugit să se ascundă, alţii au căzut în mâinile autorităţilor şi au devenit martiri, alţii nu au devenit martiri, ci au apostaziat şi au devenit idolatri.
Acum, în câţiva ani ne vom afla în situaţia în care să fii creştin va însemna să alegi. Să alegi să rămâi la locul tău de muncă sau nu, să ai o carieră bună, pereclitându-ţi credinţa sau să renunţi la aceasta. De aceea este o provocare. Prin urmare, nu s-a pierdut nimic în creştinism, ci, dimpotrivă, i s-a dat mai multă valoare. Nu va mai fi posibil, încă, în această societate globalizată să fii un creştin, după cum spune Apocalipsa: „nici rece nici fierbinte nu eşti, şi fiindcă eşti căldicel te voi arunca din gura Mea” (Apoc. 3, 15.). Şi astfel ne vom afla într-o societate în care a fi creştin va însemna ori a fi sfânt ori a-ţi pierde sufletul. Asta nu înseamnă că vor fi toţi sfinţi, însă va trebui ca fiecare să lupte, să se nevoiască să fie creştin. Aşadar, într-o astfel de lume, în ceea ce priveşte televizorul ca mediu de creare a globalizării, cred că pentru un om care vrea să aibă o viaţă creştină conştientă, o viaţă duhovnicească, care vrea să se roage, să citească Sfânta Scriptură, ceea ce trebuie să facă în primul rând este să închidă televizorul. Poate cineva să spună că va urmări numai ştirile bune şi va elimina lucrurile rele... Nu! Să închidă televizorul! Însă trebuie hotărâre. Nu e uşor.
Poate afecta televizorul viaţa duhovnicească?
Televiziunea, chiar dacă nu ar avea emisiuni rele – căci sunt foarte multe emisiuni rele, păcătoase – şi tot are ceva care se opune vieţii duhovniceşti, rugăciunii, şi anume distragerea atenţiei, împrăştierea minţii. Vezi, îţi dă foarte multe informaţii despre foarte multe lucruri şi după aceea închizi; şi ai în mintea ta toate imaginile care au fost în acea zi şi pe care le-ai privit: lupte, jocuri, toate cele urâte şi îngrozitoare. Scopul producătorului este de a face ca ele să se întipărească în minte. În fiecare zi când se difuzează emisiunile se urmăreşte să fie provocată o tot mai mare emoţie, un tot mai mare şoc; în fiecare zi oamenii să găsească ceva la care să se gândească. Şi, pentru că oamenii continuă să privească la televizor, trebuie întotdeauna să găsească ceva mai captivant, mai tare. Până în urmă cu 20 de ani niciodată nu puteai să vezi la televizor un mort cu sânge pe el, acum însă au început să apară. Sunt prezenţi cameramani acolo unde se dau lupte, unde apar cadavre şi filmează totul ca să facă impresie. Şi oamenii se uită, stând la masă uneori, şi privesc aceste lucruri pe care, până în urmă cu 20 de ani, dacă le-ar fi văzut cineva, le-ar fi considerat ca fiind o degenerare. Ei bine, omul respectiv, după ce a văzut acestea la televizor, va mai putea să se roage? – Nu poate!
Are omul contemporan discernământul ca să aleagă numai ceea ce este bun de văzut la televizor?
E dificil acest lucru. Omul de astăzi, care se află în interiorul oraşului şi vrea să înceapă o viaţă duhovnicească, care este creştin, dar nu se mulţumeşte doar cu mersul formal la Biserică, ci doreşte să aibă o viaţă mai profundă, trebuie să închidă televizorul şi abia după aceea începe rugăciunea lui. Să închidă televizorul, dar şi să fugă de toate celelalte lucruri care-i umplu şi îi împrăştie mintea.
Când treci pe drum şi vezi afişe, informaţii, asculţi radioul, citeşti reviste, cum poţi avea mintea liniştită? Fundamentul rugăciunii este, o minte din care s-au scos toate gândurile şi înţelesurile. Acesta este începutul rugăciunii: curăţirea minţii; ca şi cum ai avea o grădină, să zicem, pe care o cureţi de ierburi; tot aşa trebuie să închizi acestea de care am vorbit, ca să poţi curăţi mintea, pentru că o vatămă toate acestea pe care le ascultă, care intră înlăuntru ca şi informaţie. Dacă cineva vrea să intre în comuniune cu Dumnezeu, trebuie mai întâi să oprească izvoarele din care provin aceste informaţii. Şi după ce va izola respectivele izvoare va putea duce lupta înlăuntrul lui, să alunge toate acele amintiri din trecut, păcatele, pentru ca să poată avea mintea receptivă, ca să-L poată aştepta pe Dumnezeu să vină. Dar ca să vină Dumnezeu, mintea trebuie purificată. Şi ca să fie purificată, nu trebuie să primească continuu ceva nou înlăuntru. Metoda e foarte simplă.
Şi în faţa televizorului e receptivă mintea...
Da, dar pentru lucrurile profane.
De ce găseşte omul contemporan în acestea o hrană care îl satisface?
Pentru că sunt multe lucruri acolo, totdeauna noi; par interesante, provoacă emoţii, provoacă plăcerea, provoacă dorinţa de a deveni bogat etc. Telespectatorul invidiază aceste lucruri şi, în acelaşi timp, se identifică cu ele.Ca şi în teatrul antic, la vechii greci, unde prin stârnirea patimilor se urmărea să te facă să te identifici cu persoana din piesă. Patimile care îl luptă pe om din interior şi care se regăsesc şi în lumea televizorului învăluie sufletul telespectatorului şi îl împing să se identifice cu acele lucruri pe care le vede.
Astfel, omul obişnuit din mijlocul societăţii care se uită la televizor şi vede o poveste de dragoste cu un actor frumos, puternic, bogat, care are multe femei, doreşte să se identifice cu „eroul”. Pur şi simplu trăieşte în această falsă realitate, crezând în fantezia lui că e acelaşi cu personajul. Şi asta îi produce o mare plăcere.
Crede oare telespectatorul că poate dobândi prin televizor o anume putere?
Da. Dar omul în cauză n-o pricepe. În mod inconştient se petrece acest fapt. Este un fenomen de psihologie abisală în care omul, să zicem, are toate lucrurile urâte şi patimile undeva foarte adânc înrădăcinate. În timp ce la exterior pare foarte bun, are însă … vrea să vadă sânge, vrea să vadă ceva rău, junghieri, este într-un fel sadic, şi atunci când vede acestea la televizor -violenţă, erotic şi altele – acesta e satisfăcut înlăuntrul său; e ceva ce nu îndrăzneşte s-o gândească în mod conştient, dar se află în adâncul sufletului. Şi nu înţelege de ce îi place atât de mult să rămână ore întregi în faţa televizorului. Iar dacă îi vei spune: „Ţie îţi place ceea ce este sângeros”, îţi va răspunde: „Ce zici tu, eu sunt un om bun!” Dar dacă ai intra înlăuntrul lui ai descoperi pe acel om rău, cu o îndârjire răutăcioasă, căruia îi fac plăcere toate răutăţile şi murdăriile pe care stă să le privească la televizor. Şi vizionând, starea interioară a telespectatorului se înrăutăţeşte tot mai mult. De aceea şi televiziunea urmăreşte provocarea unor senzaţii din ce în ce mai puternice, transmiţând astfel lucruri tot mai vătămătoare pentru suflet.
Mulţi dintre telespectatori nu sunt oameni care fac lucruri de genul celor pe care le văd şi nici nu le-ar face vreodată, dar înlăuntrul lor există ceva care îi satisface. Şi acesta este un lucru înspăimântător. În această lucrare alături de televizor intră şi reclamele. Sunt profesioniştii reclamelor, care ştiu foarte bine să se folosească de trucuri, de şiretlicuri. Ei deţin nişte chei, chei psihologice, care întotdeauna funcţionează. Când vei pune o femeie goală lângă o maşină, vei fi sigur că vor cumpăra foarte mulţi maşina, care nu are nici o legătură cu femeia goală, spre deosebire de situaţia în care vei pune aceeaşi maşină într-o grădină. Este foarte simplu pentru ei, deoarece se folosesc de „omul cel vechi” de patima dinlăuntrul oamenilor, pe care o exploatează.
De ce e omul aşa de vulnerabil în faţa televizorului?
Pentru că nu are o viaţă duhovnicească. Omul care are o viaţă duhovnicească, o adevărată viaţă duhovnicească, nu va fi vătămat de nimic din ceea ce vede şi toate înşelările nu-i vor putea face nimic. Însă sunt puţini oamenii care au o asemenea putere duhovnicească. De aceea vă spun că cel mai bun lucru este să închideţi televizorul.
Da, dar, în special în mediul ocidental, oamenii nu au nici cea mai vagă idee despre viaţa duhovnicească.
De aceea toţi cad în mâinile lor. Sunt pur şi simplu legaţi, pentru că nu au anticorpi. În timp ce creştinul ortodox, care trăieşte în Biserică, care se spovedeşte, se împărtăşeşte, se află în legătură cu Sfânta Scriptură, cu Sfinţii, nu se teme de nimic din toate acelea. Dar trebuie să fie un creştin lucrător, puternic.
Şi să se ferească de mijloacele tehnice?
Să nu-l intereseze! Esenţial e să nu-l intereseze. Nu are de ce să-l intereseze să deschidă televizorul când are o carte bună pe care să o citească. De ce să piardă două ore privind la ceea ce se întâmplă în Afganistan sau în China. Nu are de ce să-l intereseze acest lucru, din moment ce poate avea acum comuniune cu Dumnezeu, cu Hristos, care este înlăuntrul său; acesta este lucrul important, izvorul desfătării, al bucuriei duhovniceşti.
Oare problema constă în existenţa unei mari absenţe, o absenţă interioară, iar omul caută altceva?
Caută ceva, însă mai mult exterior. Televiziunea îl înviorează, îl face pe telespectator să creadă că ceea ce se întâmplă astăzi în Afganistan e ceva grozav. Îi dă omului o părută energie, pentru că, vezi Doamne, ştie ce se întâmplă în lume. Iar aceasta nu e decât vanitate şi egoism. Este egoism pentru că eu cred că ştiu ce se întâmplă. Ei, şi? Se schimbă ceva?
S-a început acum crearea unei noi realităţi prin intermediul televizorului, prin ceea ce se transmite, prin care se încearcă să se înlocuiască treptat lumea în care trăim cu o alta, a televizorului.
Da. Este ceea ce am spus despre patimi. Există oameni şi în America şi în Europa, dar cei mai mulţi în America, care au 30-50 de canale, dar care, protestanţii mai ales, au renunţat la acestea şi au televiziune prin cablu sau casete cu ştiri bune, casete pentru copii... Sunt oameni care cultivă conştient aceste lucruri şi nu-şi educă copii în mod pasiv, prin televizor, ci printr-o selecţie a emisiunilor care-i interesează, la care deschid televizorul după care-l închid. Aceasta este o educaţie cu privire la televizor, poate nu pentru mulţi oameni, ci doar pentru grupuri mici. Copiii din asemenea familii pot să formeze o nouă generaţie care să nu mai dorească să trăiască în această pseudo-realitate a societăţii lumii de astăzi şi să poată alege unele lucruri, cu maturitate. Acum se petrece la scară foarte mică acest lucru, dar încet încet s-ar putea să câştige teren. Aceştia sunt creştini, care au principii creştine. Şi aceasta înseamnă că în interiorul unei lumi în care nu poţi uşor să fugi de televizor, poţi găsi unele grupuri, persoane, familii care sunt foarte mature, care pot spune: „Acestea nu mă interesează şi voi privi la ceea ce mă interesează şi după aceea citesc o carte sau mă rog.”
Problema pe care o creează televizorul este că îi face pe oameni pasivi. Ei nu ştiu când să-l închidă. Este opt seara, îl închidem apoi ne rugăm şi mergem la culcare. Alţii, însă, stau pasivi în faţa lui. Oamenii trebuie ori să vizioneze în mod selectiv, ori să-l închidă. Dar, deoarece discernământul necesită multă putere duhovnicească, iar cei mai mulţi nu au această putere, mai bine este să-l închidem sau să-l scoatem din casă. Cei mai mulţi nu o vor face. Dar cei care voiesc să aibă o viaţă creştină mai duhovnicească trebuie să se sfătuiască cu preotul lor, cu profesorul lor cum să facă.
Noi cei din Răsărit privim spre Occident, după 50 de ani de comunism, şi aşteptăm ceva...
Da, dar toate acestea merg foarte repede şi vor ajunge şi în societatea Europei de Est, în cea rusească şi în puţini ani se vor afla la acelaşi nivel cu America. Să nu spunem însă că ceva e fiinţial rău, nu există nimic rău în sine. Aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, nu există mâncăruri rele, dar nu ne trebuiesc toate. Şi nu e o interdicţie pentru că sunt rele, ci pentru că pot cădea în idolatrie şi-l pot scandaliza pe semenul meu. Şi asta o pot spune, de asemenea, despre televizor: eu pot privi la televizor, nu mă vatămă, dar e dăunător pentru fratele meu. Şi vă spun că toate aceste lucruri, toată această realitate în care trăiesc oamenii astăzi, îi cere creştinului să fie mai puternic decât înainte.
Cum se poate scoate mintea din acest mediu? E dificil?
Trebuie credinţă, nu doar cu raţiunea, ci cu iubire. Ce este credinţa? Este prezenţa lui Dumnezeu înlăuntrul nostru, este energia lui necreată.
Părinte pentru oamenii căsătoriţi este foarte dificil, cu greu reuşesc să-şi facă timp pentru rugăciune.
Din cauza grijilor, omul căsătorit nu se poate ocupa cu cele sfinte. Tot din această cauză va avea şi o anumită angoasă. Aceasta zice şi Sfântul Apostol Pavel atunci când se referă la diferenţa dintre cel căsătorit şi cel necăsătorit. Nu este o problemă de gen, ci se leagă de griji. Dacă vrei, poţi rămâne în lume, să fii căsătorit, dar vei avea durere în trup, adică vei avea multe griji. Dacă vrei să nu ai griji şi să te ocupi numai de Dumnezeu, să rămâi aşa, cum sunt eu, necăsătorit. Este singura posibilitate, nu există alta. Când eşti în lume, ocupat cu treburile lumii, în mod necesar vei avea griji. Poţi să nu fii cuprins de angoasă, dar la cei mai mulţi oameni grijile merg împreună cu angoasa. De aceea metoda monastică este foarte simplă. Să ne lepădăm de toate. Şi acesta este un model, un sfat şi pentru ceilalţi creştini; asta nu înseamnă că toţi creştinii trebuie să devină monahi. Dar se face văzut criteriul duhului creştin în viaţa mănăstirilor. Şi de aceea, în toată istoria creştinismului, mănăstirile, care au existat pretutindeni, şi-n România, şi-n Rusia, şi-n Grecia, sunt modele ale vieţii duhovniceşti autentice, ca să dea curaj celorlalţi creştini că este posibil să trăieşti ca şi creştin, că Evanghelia nu spune minciuni. Este posibil să o împlineşti. Este posibil să fie puse în practică toate poruncile. Nu este o poveste! Şi în acest fel îi ajută pe creştinii care sunt în lume. De aceea e bine ca în toate ţările ortodoxe să existe un monahism viu. Aceasta este o nădejde pentru viitor. Înseamnă că Ortodoxia, în ciuda a multe greutăţi de ordin social, are încă putere.
Dacă nu ai o comuniune continuă dificil. Mergi pe stradă şi mintea ta e furată.
E dificil să fii creştin singur, este foarte periculos. Trebuie să ai şi pe alţii împreună cu tine. Trebuie să ai comunitate, o familie, prieteni care au acelaşi duh. Dacă vei fi singur, nu te vei putea menţine, nu vei avea putere să nu primeşti lucruri urâte. Când vei fi împreună cu alţii vei fi mai atent să nu strici ceea ce cred despre tine. Vezi, şi egoismul te ajută astfel!
Cum să înţelegem ajutorul lui Dumnezeu, pentru că nu mai avem acelaşi mediu ca acum o mie de ani? Şi Dumnezeu nu face deosebire între unii şi alţii, deci ar putea să ne ofere ceva în plus.
Exact. E o ispită să te uiţi la toate aceste lucruri urâte care sunt azi şi să spui: e cea mai rea epocă, suntem ultimii, e sfârşitul lumii, totul e pierdut. Găseşti mulţi oameni care spun asta. Se întreabă: unde e antihristos, a apărut 666, văd peste tot antihristul, peste tot diavolul, toate sunt pierdute! Nu, nu-i aşa! Asta e o înşelare, e o cursă. Nu poţi, nu trebuie ca şi creştin să spui aşa ceva, pentru că Hristos este Acelaşi, după cum spune Sfântul Apostol Pavel, cum a fost, cum este şi cum va fi. Unul e Hristos şi astăzi ca şi mai înainte. Nu există o epocă care să fi fost mai creştină decât alta.
În secolul al IV-lea, care a fost epoca lui Constantin cel Mare, a celor Trei Ierarhi, au fost erezii aşa de multe, episcopi eretici etc. Şi în acele vremuri, unul singur doar a ţinut Ortodoxia – Sfântul Athanasie. Doar el! Şi se tot spune: secolul IV, secolul IV. Aşadar nu există o epocă mai bună şi o epocă mai rea. Astăzi, dintr-un anumit punct de vedere, lucrurile sunt mai rele şi asta înseamnă, cum am mai spus, că o societate creştină este distrusă, dar Hristos poate să fie mai aproape, să ne dea mai multă putere. Poate cineva să găsească o relaţie personală mai adevărată cu Hristos, faţă de perioada când mergea la Biserică o dată pe săptămână şi-şi spunea că totul este în regulă, dar nu avea o relaţie conştientă. Acum nu va mai fi aşa. Va trebui să fii ori luptător ori vei muri duhovniceşte. Ori te vei nevoi, ori vei muri, nu va exista altă opţiune. Prin urmare, aşa cum v-am mai spus, sunt nişte prilejuri unice de a deveni creştini mai buni, iar nu de a spune „ah, toate sunt pierdute” şi să stăm degeaba. Aceasta este o mare ispită. Aceasta e ceva diabolic. Diavolului îi convine acest lucru. Asta înseamnă deznădejde. Vrea să spunem că toate sunt pierdute, şi să stăm aşa fără să facem nimic. Aceasta este victoria diavolului.
Pe cât de mare este dezvoltarea tehnicii, pe atât este mai primejdios şi devine mai dificil a discerne, a judeca, între o bună utilizare şi o rea utilizare.
Vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre rolul spovedaniei şi al rugăciunii în viaţa omului contemporan, care nu prea ştie ce să facă în trăirea credinţei.
– Marea problemă a omului contemporan este individualismul. Fiecare este în colivia lui şi nu are relaţie cu un altul şi din cauza aceasta este luat şi târât de curent pentru că nu poate să-şi controleze sufletul. Şi nu are îndrăzneală, nu poate să aibă comuniune cu ceilalţi oameni, să le spună problemele lui, durerea lui. Prin spovedanie însă omul nu se mai închide în sine şi în lucrurile lui personale, este îngăduit un altul. Spovedania este ceva minunat, ce ne-a fost dat de Biserică pentru a sparge această închistare şi să ne recăpătăm credinţa, nu în noi şi în voia noastră, ci în Biserică, să devenim mădulare ale Bisericii. Prin spovedanie şi prin toate Tainele Bisericii omul încearcă să nu fie închis, ci deschis, să fie comunitar. Şi ca mădular al trupului Bisericii nu are a se teme de nimic. După cum spune Sfânta Scriptură, nici porţile iadului nu vor putea face nimic în faţa Bisericii; dar să fim în Biserică, nu doar cu Botezul. Să fim vii. Precum trupul care pentru a fi viu trebuie să curgă sângele prin el. Altfel, dacă sângele nu circulă mădularul se necrozează şi trebuie tăiat. Adică omul în biserică are nevoie de comunicare, de comuniune. Iar principiile unei comuniuni vii sunt Sfintele Taine, Sfânta Împărtăşanie şi Spovedania. Dar nu o Spovedanie formală, doar să mergi să spui ceva, ci o relaţie stabilă cu un duhovnic, iar aceasta va ajuta foarte mult. Este nevoie, desigur, şi de rugăciune. Rugăciunea înseamnă să asimilezi într-un mod personal hrana duhovnicească pe care ţi-o dă Biserica. Fără o viaţă comunitară, fără rugăciuni, Împărtăşania şi celelalte Taine rămân ca şi hrana care nu ajunge în sânge, nu se asimilează! Şi nu-mi foloseşte la nimic să mănânc dacă nu se asimilează şi nu se transformă această hrană în sânge, în sânge nou! La fel şi în cazul nostru dacă nu este rugăciune, pot merge la Biserică şi mă pot împărtăşi de multe ori, dar nu voi avea nici un folos real şi nu voi primi putere pentru a mă opune puterilor răului, voi fi neputincios. Şi-mi voi spune: „De ce aceasta? Doar sunt, un bun creştin, mă spovedesc, merg la Biserică.” Da, dar nu ai rugăciune, nu ai viaţă personală! Acestea merg împreună.
Între rugăciunile dimineţii, care durează aproximativ 10-20 de minute, până seara când mai faci 10 minute de rugăciune, este o zi întreagă în care uiţi de Dumnezeu. Asta se întâmplă în lume la cei mai mulţi oameni.
Când cineva doreşte ceva mai mult decât cele zece minute, va trebui să vorbească cu duhovnicul lui, să se sfătuiască cu el ca să aibă amintirea lui Dumnezeu; amintirea lui Dumnezeu prin rugăciunea lui Iisus. Când are timp liber, când merge la serviciu, când aşteaptă autobuzul, în loc să privească în colo şi-n coace, poate să spună în inima lui „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă", „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi”. Ceva prin care să-şi amintească de Dumnezeu, o mică rugăciune. Şi aşa, prin ambele moduri, se pune în valoare tot intervalul zilei. Şi în felul acesta rugăciunea nu va dura doar 10-20 minute, ci mult mai mult.
Deci va avea astfel o legătură vie cu Dumnezeu există o relaţie vie!
Şi asta în momentele libere, nefolosite. Nu înseamnă că trebuie să stea pe scaun şi să facă rugăciunea, precum un monah. Va fi un om normal, va merge la lucru, va zâmbi, însă va şti cum să folosească cu inteligenţă momentele libere. Şi dacă va face acest lucru, rugăciunea se va înmulţi. În timpul zilei, există astfel o mulţime de prilejuri de a se afla în preajma lui Dumnezeu. Şi astfel, dacă va utiliza aceste intervale nefolosite din timpul zilei, va vedea că seara va fi mult mai adunat şi va avea mai multă putere de a se opune lucrurilor rele. Prin aceasta, dorind să aibă o viaţă duhovnicească se va afla pe drumul cel bun. Nu înseamnă că aceasta este deja o viaţă duhovnicească, dar este mult mai bună decât nimic, decât înainte. Acesta este drumul spre viaţa duhovnicească, pentru că a face rugăciune zece, douăzeci de minute pe zi nu este viaţă duhovnicească, ci la limita supravieţuirii, ca să nu murim duhovniceşte.
Astfel, şi fără să fii călugăr, trăind în lume, poţi avea o foarte mare comuniune cu Dumnezeu. Şi vei vedea apoi că nu este aşa dificil să fii creştin şi să ţii unele rânduieli prin amintirea de Dumnezeu. Atunci când îţi aminteşti de Dumnezeu şi-L ai viu în mintea ta, de se întâmplă vreo ispită, primeşti ajutor. Spui: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, şi atunci când vezi un lucru urât sau altceva eşti păzit. Îţi păzeşti vederea, cuvântul şi ai amintirea lui Dumnezeu. Aceasta învaţă Filocalia pe monahi, dar şi pe laici. Creştinul de astăzi are nevoie de putere şi trebuie să fie foarte credincios, să se lupte. Şi să nu creadă—şi asta e foarte important—că toate sunt pierdute. Nu sunt toate pierdute, ci doar e mai dificil şi trebuie mai multă energie, nimic altceva.
Toate cele pe care le-am amintit până acum ca fiind dăunătoare sunt produse de egoism. Diavolul este primul egoist şi vrea ca şi omul să fie la fel. Mândria sau egoismul este acelaşi lucru. Şi toate aceste lucruri rele pe care le văd oamenii la televizor îi pot izola şi îndepărta de Hristos. Atunci când vorbim despre rugăciune, despre comuniune, despre faptul de a fi membru al Bisericii înseamnă să spargem această crustă, să desfacem această închidere întărită în „eu”. Iar când ieşim din această închistare aflăm smerenia. Pentru că altceva inseamnă a spune lucruri smerite; de exemplu: Acest lucru e bun. Dar nu l-am făcut eu, nu e nimic! Aşadar să nu mă propun pe mine! Aceasta este prima formă de smerenie. Dar aceasta nu este smerenie, ci numai câteva cuvinte smerite; cum se spune în greceşte: „nevoire spre smerenie”, care poate fi falsă. Adevărata smerenie este ca în adâncul inimii să nu crezi în propriul eu. Să crezi că binele acela nu tu îl faci, ci Hristos este Cel Care îl face, este harul lui Dumnezeu care-l face în lăuntrul tău. Nu eu! Eu ofer doar neputinţa mea. Dacă ai această lucrare şi crezi într-adevăr în ceea ce afirmi, e mare lucrare, pentru că noi toţi suntem egoişti! Hristos este aproape şi ne aşteaptă. Ridică-te! Doar puţin! Fă un gest şi vei fi ajutat! Aceasta va ajuta nădejdea ta.
