Monahul Moise Aghioritul

 

  «Πνευματική φαρέτρα τοῦ Ὀρθοδόξου Χριστιανοῦ»

Ce rol credeţi că are televizorul în cultura contemporană şi în lumea de astăzi?

Se zice că cel care a perfecţionat televizorul în America ar fi spus: „Nici eu nu privesc la televizor, nici pe copiii mei nu-i las să privească la televizor”; pentru că televizorul este mult mai puternic decât o carte, decât o predică, imaginea trece în subconştientul omului.

Un prieten a scris o lucrare de doctorat cu titlul: „Influenţa reclamei asupra criminalităţii în rândul tinerilor”. Televizorul te bombardează cu o mulţime de reclame despre automobile de lux, despre haine foarte scumpe, iar un tânăr oarecare, care termină şcoala şi trebuie să lucreze, nu le poate obţine. Văzând însă toate aceste reclame, el este ispitit să fure, să înşele, să facă fapte rele, ca să se poată căpătui. Asta e ceva foarte rău!

Apoi, televizorul generează un nou stil, un nou mod de viaţă. Modelele oamenilor din lumea de astăzi nu mai sunt sfinţii, nu mai sunt eroii, ci „star”-urile cinematografului, ale teatrului, ale fotbalului, cei care câştigă mulţi bani, care au multe haine. Se creează, prin urmare, un model denaturat. Astfel încât idealul omului contemporan nu mai este sfântul – acel om puternic care s-a ostenit, s-a trudit, a suferit dureri, s-a nevoit şi s-a luptat –, ci cel care este norocos, care este miliardar, cel care se găseşte pe coperţile revistelor. Acesta, însă, este un model fals. Se creează, deci, o educaţie greşită, un comportament greşit. Şi la aceasta televizorul contribuie mult.

Am fost odată în casa unor prieteni din Atena. Era un cuplu cu doi copii şi aveau patru televizoare. Le-am zis: „Voi nu aveţi nevoie să vină nici globalizarea şi nici americanizarea, pentru că voi singuri vă faceţi vrednici de suferinţele voastre”. Fiecare stătea în camera lui şi vedea programul său preferat. Televizorul nici măcar nu era în salon, să mai fi putut şi discuta între timp, să mai fi spus chiar şi numai atât: „Acesta joacă bine, acela nu joacă bine”.

Aceasta este singurătatea şi izolarea deplină! Astfel omul nu mai comunică, familia nu-şi mai face timp să discute problemele, să stea la masă, să se roage, ci au televizorul: „şi ce a zis televizorul, şi asta a zis televizorul, şi la asta a făcut reclamă televizorul”…

Omul ajunge să nu mai aibă păreri şi convingeri proprii, îşi însuşeşte părerea televizorului. Televizorul a devenit dumnezeul nostru. Aşa cum în casa veche grecească se găsea vatra şi în jurul ei era masa şi acolo mâncau toţi împreună şi vorbeau şi rezolvau problemele, iar tatăl şi mama insuflau duhul, făceau educaţia şi îi deprindeau pe copii cu tradiţiile, acum lucrul acesta îl face televizorul, însă în modul cel mai nefericit.

Este deci o mare problemă. Aceasta nu o spunem noi cei ce suntem monahi, care nu privim la televizor, şi mulţumim lui Dumnezeu că nici nu avem televizor. Nu pentru că avem noi ceva rău cu televizorul, ci deoarece credem că strică obiceiurile bune, creează personalităţi denaturate, promovează o educaţie rea, încurajează o evoluţie greşită, face pe oameni lipsiţi de aspiraţii, lipsiţi de sens, lipsiţi de un mod de viaţă corect.

Ce probleme poate provoca televizorul în sânul unei familii?

Este ceea ce am spus şi mai înainte. Când omul nu are o viaţă duhovnicească, când nu are o viaţă bisericească şi o dreaptă judecată, este uşor de doborât, este lesne târât în greşeală şi toate cele ce i le spune televizorul – pentru că respectivul om nu are puterea morală de a rezista – le transformă în faptă, fie de poate sau nu poate, fie că vrea sau nu vrea. Vedeţi, să zicem, unul este bătrân şi face pe tânărul, altul are diferite relaţii extraconjugale; toate acestea influenţează, generează o mentalitate care îţi zice că nu este păcat, nu este rău, de vreme ce toţi facem aşa. Se strică obiceiurile bune, familia se destramă, se destramă prin programele rele pe care le promovează televizorul.

Din păcate, televiziunea nu-şi propune să îndrepte pe oameni. Televizorul este în mâinile comercianţilor care se gândesc numai la câştigul economic. Nu au altă percepţie a lucrurilor, nu au cucernicie, nu au frică de Dumnezeu. Ceea ce îi interesează este să vândă, să se căpătuiască, cum să aibă o spectaculozitate mai mare emisiunea pe care o prezintă, cum să aibă mai multe reclame pe care să le vadă mai mulţi oameni, ca să câştige mai mulţi bani. Acesta este, din nefericire, singurul lucru care îi interesează.

Televizorul creează fisuri mari în familie şi cred că adesea cel mai mare rău se generează în sufletele copiilor care sunt atraşi foarte de mici; chiar şi în aşa-numitele programe pentru copii, figurile sunt ale unor oameni duri, ale unor oameni mândri, ale unor egoişti, drept care copilaşul ia aceste personaje ca model pentru viaţă. Învaţă că înjurând, certându-se, răzbunându-se, se va putea impune în viaţă şi nu prin bună-cuviinţă, prin smerenie, prin iubire, prin decenţă, prin îngăduinţă, prin bunătate. Aşa primeşte o educaţie foarte rea, chiar şi de la programele pentru copii, precum am spus. Copilul creşte cu reprezentări, cu imagini care nu sunt folositoare, deoarece la instruirea lui sufletească – e adevărat, trebuie să spunem – strică şi părinţii; unde, de multe ori, mama cheamă în casă pe prietena ei ca să bea cafea, ca să fumeze şi, pentru a nu le mai deranja copilul, îl pun să stea înaintea televizorului multe ceasuri, ca să îşi vadă de treabă şi să nu le mai deranjeze. Acest lucru este dezastruos, este ceea ce se putea mai rău!

Provoacă televizorul în casele noastre nelinişte şi tulburări?

Din păcate, oamenii sunt tensionaţi fie din cauza caracterului lor, fie din cauza educaţiei proaste primite, fie din cauza naturii muncii pe care o desfăşoară. Dacă se întoarce cineva acasă să se odihnească şi găseşte televizorul deschis şi imediat se uită la el, acela îl captivează, îl agită, nu-l lasă să se liniştească. Dacă, în loc să discute cu ai săi, să se joace cu copiii săi, să zâmbească, cel dintâi lucru pe care-l face este să se aşeze înaintea televizorului şi să urmărească programele cele mai la îndemână, tulburarea nu cred că se va potoli, ci mai degrabă va creşte, drept care omul se chinuieşte. Desigur, în această situaţie, responsabilitatea principală o are omul însuşi.

Vorbim despre libertate şi despre drepturile omului şi despre independenţă, însă vedem că omul de azi nu are puterea nici să închidă un buton! Aşadar responsabilitatea principală cade chiar pe om. E adevărat, sunt de vină şi sistemele. E adevărat, aduce stricăciune şi capitalismul, dar răspunderea principală este pe capul fiecăruia dintre noi.

Telespectatorul are impresia că televizorul îl relaxează...

Această relaxare însă este mincinoasă, nu este adevărată. Adevărata relaxare a omului este să se odihnească atunci când este obosit, să discute, să se bucure, să se joace cu copiii săi, să iasă în grădina sa. Aceasta este relaxarea. Relaxare nu este să vadă peripeţiile păcătoase ale vreunui actor sau problemele lumii, aşa cum rău le prezintă televiziunea. E adevărat că pot să prezinte şi programe bune, mă tem însă că cele mai multe programe nu sunt atât de bune încât să-l liniştească pe om.

Aş zice mai bine să se asculte puţină muzică, să se citească o carte, decât să se privească la televizor. Ar fi putut însă televiziunea să fie mai bună, ar fi putut să aducă această relaxare, dar din păcate nu o face, pentru că aceasta nu se vede. Ceea ce se vede este urâtul, este răul, şi asta se prezintă, din nefericire. I-am zis cândva unui reporter:

– Bine, măi, nu putem să prezentăm la ştiri şi câteva fapte bune, pentru câteva minute? Nu se întâmplă şi fapte bune în acest ţinut? Numai furturi, violuri, crime, înşelăciuni? O junglă a devenit Grecia cu o tradiţie aşa de bogată, tradiţia ortodoxă, tradiţia Sfinţilor, tradiţia eroilor, nu există cinste, nu există sinceritate, toţi sunt murdari şi ticăloşi? Şi-mi zice:

– Nu se vinde asta, nu mă interesează. Foarte rar vedem astfel de lucruri să fie prezentate şi să fie lăudate.

Iată că din nefericire răul constituie o ştire mai bună decât binele.

Se vinde mai bine? De ce?

Pentru că, ştiţi, ca omul să dobândească virtutea se cere un anume preţ, se cere o luptă, în timp ce viaţa iubitoare de cele materiale este mai uşoară. Un om, dacă găseşte bani şi i-a predat – lucru pe care nu îl face uşor, pentru că, din păcate, s-au schimbat în rău moravurile – părerea comună zice: a fost nebun, s-a dus şi i-a predat. M-a impresionat foarte tare când, cu mult înainte, citeam într-o revistă cum un măturător de stradă a găsit trei sute de mii de drahme într-un portofel şi, deşi era sărac, i-a dat înapoi. Asta nu există ca ştire. Nu cred însă că toţi apreciază această faptă a lui.

Spunem aici, în Sfântul Munte, cum că prezenţa unui sfânt de la sine verifică pe cei nevirtuoşi. Şi de multe ori vedem pe cei nevirtuoşi cum invidiază pe unul îmbunătăţit şi cum zic că este rătăcit şi că este un fals sfânt. Aşa prezintă de multe ori televiziunea, ziarele, radioul, scandalul despre vreun preot. Eu nu zic, poate fi adevărat, dar de ce o are între primele ştiri atâtea zile? Există o explicaţie psihologică: pentru că nu voim ca Biserica să ocupe o poziţie centrală în viaţa noastră, o lovim ca să nu ne „controleze”. Dar Biserica nu este un preot, Biserica suntem noi toţi cei botezaţi. Hristos se mâhneşte pentru acel preot şi noi ne mâhnim pentru acel preot, iar în Grecia avem opt mii de preoţi. Pe ceilalţi preoţi, care sunt buni, nu-i prezentăm niciodată. Prezentăm scandalul unui bătrân care poate fi adevărat sau poate fi neadevărat, poate fi calomnie, pe care o amplifică pentru interesul lor şi pentru motivele lor. Este trist că televiziunea, deşi are posibilităţile de a ajuta la îndreptarea psihologică a omului, cu toate acestea nu o face. Pentru că oamenii au preferat lucrurile uşoare, nu vor să se obosească, să se trudească, să se nevoiască, căci tot ceea ce are în ea virtute, cinste, autenticitate, curăţie, presupune o luptă foarte mare.

De ce televizorul exercită o aşa de mare atracţie?

Este aşa din cauză că aţâţă patimile omului, ale omului trupesc, care doreşte cele ale trupului, aşa cum spune Apostolul Pavel. Nu doreşte cele ale duhului, şi asta din cauză că a crescut cu o educaţie proastă şi cu reprezentări proaste şi într-un fel lipsit de pietate şi de sfinţenie. Îi place şi se odihneşte în aceste programe care îi mângâie ego-ul. Îi mângâie iubirea de slavă, îi mângâie aroganţa, omul este linguşit; stă liniştit, dar este o linişte falsă, mincinoasă. Nu este o adevărată liniştire, căci niciodată minciuna nu poate să liniştească pe om, ci numai adevărul. Numai autenticul poate da putere vieţii omului. Toţi aceşti creatori de programe au cercetat psihologia omului contemporan şi îi prezintă lucrurile aşa cum îi place lui. Nu îi prezintă ceea ce este cu adevărat frumos, ci îi prezintă adevărul machiat, cu măştile pe care le vrea, nu aşa cum este. Şi aceasta este o mare problemă, o mare greşeală, aşa cum se întâmplă chiar şi la ştiri, nu numai în aşa numitele seriale.

Nici ştirile nu sunt adevărate, le prezintă, le confecţionează aşa după interesul pe care îl au. Multe evenimente importante care se întâmplă în Grecia sunt trecute cu vederea sau sunt prezentate cu multă indiferenţă. Ştirile să ţină trei sferturi de oră şi jumătate de oră din aşa-zisele ştiri să fie: ce actor a mers şi unde, dacă s-a căsătorit, dacă s-a despărţit, ce rochii a purtat cutare, câţi bani a luat fotbalistul cutare. Astea nu sunt ştiri! În multe ţări străine nu se prezintă acestea. În America – pe care o numim ca ţara tuturor posibilităţilor – am rămas mult timp, din cauza unor probleme serioase de sănătate. Acolo mi-a produs o impresie puternică existenţa posturilor de televiziune care prezintă numai programe de ştiri; la cele comune, dacă se arată ceva indecent, imediat oamenii depun reclamaţii. Nu concep ca filmele indecente să le vadă toţi.

Adesea, şi în timpul ştirilor pe care le priveşte toată familia, introduc şi o reclamă indecentă, pentru că aceasta, aşa cum am spus şi mai înainte, se vinde. Este o măiestrie acest lucru ca aşa-numiţii proprietari de televiziune să înşele lumea şi, din păcate, lumea nu înţelege.

Spuneam, cu mult înainte, la o întâlnire pe care am avut-o: în Grecia au loc multe greve şi cele mai multe se fac pentru creşterea salariului. Nu ar fi trebuit să fie o grevă şi pentru îmbunătăţirea programelor de televiziune? Timp de zece zile să închidă toţi televizoarele. Da’ ce, suntem fără de minte, suntem idioţi, să ne dea iarba prostului?! Nu cinstesc poporul grec care este nobil, este generos, este duhovnicesc în adâncul lui, tocmai prin faptul că îi dau această hrană urâtă!

Ce legătură este între televizor şi imaginaţie?

Este o mare şi puternică legătură. Imaginea aprinde cu putere imaginaţia. Imaginea are proprietatea de a trece în adâncul omului, în subconştient, de a-l influenţa, de a-l incita. Avem cazuri de copii care au ajuns la crimă reproducând foarte exact ceea ce au văzut la televizor. Desigur, când imaginile nu sunt bune, imaginaţia omului se răvăşeşte, se irită, se înfricoşează, duce la insomnie, suferă.

Diavolul poate lucra prin televizor?

Lucrul diavolului celui prea rău şi mult priceput este de a se lupta împotriva legii lui Dumnezeu şi de a trage pe om în păcat. Duhovnicii cunosc multe cazuri de oameni care sunt duşi în păcat de televizor. Demonul „luminează” pe cei robiţi lui să zică, să facă şi să prezinte lucrurile în chip viclean, ca să se mărească cercul păcătoşilor. Demonul se ascunde în spatele indecenţei, a necuviinţei, a minciunii şi a desfrâului, a tot ceea ce e lipsit de virtute.

Aţi spus la început că televizorul seamănă cu un dumnezeu, pentru că este în centrul societăţii oamenilor. În acest cadru, putem să vorbim despre civilizaţia televizorului ca despre o nouă religie?

Mă tem că da, e vorba despre un dumnezeu, dar care însă este mai degrabă necunoscut, cu multe feţe şi nevăzut. Nu putem desigur să vorbim despre o anumită civilizaţie a televiziunii şi o religie a televiziunii, pentru că nu este numai un singur program anume pe toate canalele. Adesea însă cele voite şi cele nevoite ajută la crearea oamenilor globalizaţi – a oamenilor de paie, lipsiţi de iubire faţă de ţară, faţă de religie şi faţă de familie. Este o nouă religie a uşurătăţii, a bunăstării, a individualităţii, a lui „ah, frate!” sau a lui „nu te obosi!” sau a lui „eu să scot şarpele din gaură?!”.

Cum să evite omul televizorul?

Pe scurt, să se ocupe de ceva mai bun: serviciul, familia, studiul, divertismentul bun, mersul la biserică, pelerinajele şi atâtea altele bune şi frumoase.

Creează televizorul o realitate globalizată şi, dacă da, cu ce rezultate pentru viaţa şi viitorul omului contemporan?

Cred că am vorbit mai înainte cu referire la acestea. Programele de televiziune, direct şi indirect, îl fac pe om pion în programele de globalizare. Aceasta are ca rezultat să creeze oameni pe care îi va interesa numai bunul trai, câştigul material şi aproape nimic altceva. Omul nu trebuie să difere, să se separe, să îşi exprime cu tărie părerea sa, să devină independent şi în cele din urmă liber, ci supus vreunui „frate mai mare” (Big Brother). Daţi-mi voie însă să spun cum că în cele din urmă omul va pricepe cursa şi se va împotrivi.

Creştinul bun este totdeauna bun, cu toate că vizionarea îl împrăştie, îl dezbină, îl tulbură şi, în fond, nu îi foloseşte. De aceea, cel mai bine este să evite televizorul şi timpul său liber să îl dedice meditaţiei, studiului şi rugăciunii. Dumnezeu să vă binecuvânteze totdeauna din belşug şi să vă lumineze în bine!

Μέ τήν εὐλογία τοῦ πατρός Δαμασκηνοῦ Γρηγοριάτου