Τοῦ προφήτου Ἠλιοὺ
20 Ἰουλίου
Του Μητροπολιτου Φλωρίνης π. Αυγουστινου Καντιωτου
«Ζηλῶν ἐζήλωκα Κυρίῳ παντοκράτορι» (Γ΄ Βασ. 19,10)
ΕΟΡΤΑΖΕΙ σήμερα, ἀγαπητοί μου, ἕνας ἥρωας τῆς πίστεως καὶ τῆς ἀρετῆς, ἕνας ἀπὸ τοὺς μεγαλυτέρους ἄνδρες τοῦ ἀρχαίου κόσμου, τῆς ἐποχῆς τῆς παλαιᾶς διαθήκης, ὁ ἅγιος προφήτης Ἠλίας ὁ Θεσβίτης.
Ὅπως ἄστρο ἀπὸ ἄστρο διαφέρει στὴ λάμψι καὶ λουλούδι ἀπὸ λουλούδι διαφέρει στὴν ὄψι καὶ τὸ ἄρωμα, ἔτσι καὶ κάθε ἅγιος ἔχει κάτι ἰδιαίτερο ποὺ τὸν διακρίνει ἀπὸ ὅλους τοὺς ἄλλους. Γι᾽ αὐτὸ ἡ Ἐκκλησία δίπλα στὸ ὄνομα κάθε ἁγίου θέτει κ᾽ ἕνα ἐπίθετο· Παντελεήμων ὁ ἰαματικός, Δημήτριος ὁ μυροβλήτης, Σπυρίδων ὁ θαυματουργός, Κοσμᾶς καὶ Δαμιανὸς οἱ ἀνάργυροι. Καὶ τὸν σημερινὸ προφήτη τὸν ὀνομάζει ζηλωτήν· Ἠλίας ὁ ζηλωτής. Ὁ προφήτης Ἠλίας εἶχε ζῆλο.
Τί θὰ πῇ ζῆλος; Ἡ καρδιὰ νὰ μὴν εἶνε ψυχρή, ἀλλὰ νὰ ἔχῃ φωτιά, δυνατὴ ἐπιθυμία. Καὶ τί ἐπιθυμία εἶχε ὁ Ἠλίας; Ἤθελε ὅλοι νὰ γνωρίσουν τὸν ἀληθινὸ Θεό, παντοῦ νὰ λατρεύεται ὁ ἅγιος Θεός. Καὶ τὴν ἐπιθυμία αὐτὴ δὲν τὴν ἄφηνε κρυμμένη μέσα του, δὲν τὴν ἄφηνε νὰ μένῃ θεωρητική, ἀλλὰ τὴν ἐξεδήλωνε.
* * *
«Ζηλῶν ἐζήλωκα Κυρίῳ παντοκράτορι» (Γ΄
Βασ. 19,10). Ὁ προφήτης Ἠλίας φανέρωσε τὴν ἀγάπη καὶ τὸ ζῆλο του γιὰ
τὸν ἀληθινὸ Θεὸ σὲ ὅλες τὶς περιπτώσεις, σὲ ὅλα τὰ μέτωπα.
⃝ Πρῶτον. Στὴν ἐποχή του ὁ Ἰουδαϊκὸς λαός, ὁ ἐκλεκτὸς λαὸς τοῦ Θεοῦ,
ἐκτροχιάστηκε, ἔφυγε ἀπὸ τὸ δρόμο τοῦ Κυρίου. Ἔφτασαν μέχρι τοῦ
σημείου νὰ φτειάξουν ἄγαλμα – εἴδωλο, τὸν θεὸ Βάαλ, καὶ νὰ προσφέρουν
σ᾽ αὐτὸ ἀνθρωποθυσίες τὰ βρέφη τους! Πῶς ἔγινε αὐτό; Μιὰ παροιμία
λέει «Τὸ ψάρι βρωμάει ἀπ᾽ τὸ κεφάλι»· καὶ τὴν εἰδωλολατρία τὴν ἔφεραν
στὸ λαὸ τοῦ Θεοῦ οἱ βασιλεῖς, ὁ Ἀχαὰβ καὶ ἡ Ἰεζάβελ. Ποιός ὅμως
τολμοῦσε νὰ ἐλέγξῃ τὸ βασιλιᾶ; Ὅλοι σιωποῦσαν. Ἕνας μόνο τόλμησε.
Ποιός; Αὐτὸς ποὺ δὲν εἶχε τίποτε ἄλλο παρὰ μιὰ μηλωτή, μιὰ κάππα, ἀλλ᾽
ὅσο ἄξιζε ἡ κάππα αὐτὴ δὲν ἄξιζαν τὰ πλούτη ὅλων τῶν ἄλλων. Αὐτὸς ὁ
ἀκτήμων ἀνέβηκε στὰ ἀνάκτορα καὶ ἤλεγξε τὸν Ἀχαάβ. Ἐσύ, τοῦ εἶπε,
διαστρέφεις τὸ λαό! (βλ. Γ΄ Βασ. 18,18).
⃝ «Ζηλῶν ἐζήλωκα Κυρίῳ παντοκράτορι». Ἀλλὰ καὶ ἐναντίον τῆς κοινωνικῆς
ἀδικίας ἔδειξε τὴν εὐαισθησία του. Προστάτευε χῆρες, ὀρφανά, φτωχοὺς
καὶ ἀδυνάτους. Ἕνας φτωχὸς ἄνθρωπος, ὁ Ναβουθαί, εἶχε ἕνα ἀμπέλι. Ἀλλὰ
τὸ ἀμπέλι αὐτὸ ἦταν κοντὰ σὲ βασιλικὸ κτῆμα. Καὶ ἐνῷ ἦταν τόσο μεγάλη ἡ
βασιλικὴ περιουσία, ὁ Ἀχαὰβ ἤθελε νὰ πάρῃ καὶ τὸ ἀμπέλι τοῦ Ναβουθαί.
Δὲν τὸ δίνω, λέει ὁ Ναβουθαί, εἶνε πατρικὴ κληρονομιά μου. Τότε ἡ
Ἰεζάβελ σκηνοθέτησε δίκη, ἔβαλε νὰ δικάσουν τὸ Ναβουθαί. Πράγματι, μὲ
δύο ψευδομάρτυρες, ποὺ τὸν κατηγόρησαν συκοφαντικῶς ὅτι ὕβρισε τὸ Θεὸ
καὶ τὸ βασιλιᾶ, ὁ Ναβουθαὶ καταδικάστηκε καὶ ἐκτελέστηκε διὰ
λιθοβολισμοῦ. Καὶ ὁ νόμος ἔλεγε, ὅτι ἡ περιουσία τοῦ καταδικασμένου σὲ
θάνατο περιέρχεται στὸ βασιλιᾶ. Ὅλοι ἔβλεπαν τὴν ἀδικία, ἀλλ᾽
ἐπικρατοῦσε τρόμος καὶ φόβος. Ποιός νὰ ἐλέγξῃ τὴν ἀδικία καὶ τὸ ἔγκλημα;
Ποιός ἄλλος; ἡ «κάππα» – ὁ Ἠλίας! Κατ᾽ ἐντολὴν τοῦ Θεοῦ πηγαίνει καὶ
βρίσκει τὸν Ἀχαὰβ καὶ τοῦ λέει· Κοντὰ στὰ ἄλλα κακὰ κάνατε κι αὐτό,
φονεύσατε τὸ Ναβουθαί· ἀλλ᾽ αὐτὰ λέει ὁ Κύριος· Ἐπειδὴ ἐφόνευσες καὶ
κληρονόμησες, γι᾽ αὐτό, ὅπου ἔσταξε τὸ αἷμα τοῦ Ναβουθαί, ἐκεῖ θὰ
γλείψουν τὰ σκυλιὰ τὸ δικό σου αἷμα (Γ΄ Βασ. 20). Ὕστερα ἀπ᾽ αὐτὰ ἡ
Ἰεζάβελ θύμωσε, καὶ ὁ προφήτης Ἠλίας ἔφυγε καὶ κρύφτηκε.
⃝ «Ζηλῶν ἐζήλωκα Κυρίῳ παντοκράτορι». Ὁ ἅγιος αὐτὸς προφήτης ἐστράφη
ἀκόμη ἐναντίον τοῦ ἱερατείου. Τί ἔκαναν οἱ «παπᾶδες» ἐκεῖνοι· ἀντὶ νὰ
ὁδηγοῦν τὸ λαὸ στὴν ἀληθινὴ πίστι, αὐτοὶ ἄφησαν τὸν ἀληθινὸ Θεὸ καὶ
λάτρευαν τὸ Βάαλ, ποὺ ἔφεραν οἱ βασιλεῖς. Ἦσαν 450 ἱερεῖς, εὐνοούμενοι
τῶν ἀνακτόρων καὶ ἔτρωγαν στὴν τράπεζα τῆς Ἰεζάβελ. Κατ᾽ αὐτῶν ἔρριξε
τοὺς κεραυνούς του ὁ Ἠλίας. Γιατί ἀφήσατε, τοὺς λέει, τὸν ἀληθινὸ
Θεό; Κάλεσε λοιπὸν ὅλο τὸ λαὸ ἐπάνω στὸ ὄρος Κάρμηλος καὶ εἶπε στοὺς
ἱερεῖς τοῦ Βάαλ· Ἐλᾶτε νὰ δοκιμάσουμε ποιός ἔχει τὸν ἀληθινὸ Θεό. Πάρτε
λιθάρια, φτειάξτε θυσιαστήριο, σφάξτε μοσχάρι, καὶ παρακαλέστε τὸ θεό
σας νὰ ῥίξῃ φωτιὰ νὰ καῇ. Τὸ ἔκαναν, ἀλλ᾽ εἰς μάτην φώναζαν
ἐπικαλούμενοι τὸν ψεύτικο θεό. Ὁ Ἠλίας τοὺς εἰρωνεύθηκε· Γιά φωνάξτε πιὸ
δυνατά, μήπως ὁ θεός σας κοιμᾶται καὶ δὲν ἀκούει… Ὅταν πλέον ἄρχισε
νὰ βραδιάζῃ, τοὺς λέει· Παραμερίστε τώρα ἐσεῖς. Καλεῖ τὸ λαὸ νὰ
πλησιάσῃ. Στήνει δικό του θυσιαστήριο, στοιβάζει ξύλα, σφάζει ζῷο, τὸ
βάζει ἐπάνω, καὶ εἶπε νὰ καταβρέξουν τρεῖς φορὲς κι αὐτὸ καὶ ὅλα τὰ
γύρω μὲ ἄφθονο νερό, ὥστε νὰ μὴ μείνῃ ὑποψία ὅτι μπορεῖ νὰ ὑπῆρχε
πουθενὰ ἐκεῖ φωτιά. Μετὰ σηκώνει τὰ μάτια του στὸν οὐρανὸ καὶ
προσεύχεται. Καὶ ―τί δύναμι ἔχει ἡ προσευχή!― μέσα σ᾽ ἕνα
δευτερόλεπτο ἄνοιξαν τὰ οὐράνια καὶ ἦρθε φωτιὰ ποὺ τὰ κατέκαυσε ὅλα.
Τότε πίστεψαν ὅλοι, ἔπεσαν κάτω καὶ προσκύνησαν τὸν ἀληθινὸ Θεό.
Ἀμέσως λοιπὸν διατάζει· Πιάστε τώρα ὅλους τοὺς ἱερεῖς τοῦ Βάαλ, μὴ
διαφύγῃ κανένας. Ἐν συνεχείᾳ τοὺς κατέβασε στὸ ποτάμι, στὸ χείμαρρο
Κισσῶν, κ᾽ ἐκεῖ τοὺς ἔσφαξε ὅλους, καὶ τοὺς 450 (Γ΄ Βασ. 18,17-40). Δὲν
τὸ ἔκανε ἀπὸ κακία· ἐκτελοῦσε ἐντολὴ τοῦ Θεοῦ.
⃝ «Ζηλῶν ἐζήλωκα Κυρίῳ παντοκράτορι». Ἐστράφη τέλος καὶ ἐναντίον τοῦ
ὄχλου. Εἶχε εὐθύνη καὶ ὁ λαός· διότι κι αὐτὸς δὲν ἀκολούθησε τὴν
ἀλήθεια, ἀλλὰ τὸ ψεῦδος. Ἕως πότε, τοὺς λέει, θὰ ἀμφιταλαντεύεσθε; (Γ΄
Βασ. 18,21).
Κανένα δὲν κολάκευσε ὁ προφήτης Ἠλίας· ἦταν ζηλωτὴς τοῦ Κυρίου.
* * *
Σήμερα, ἀγαπητοί μου, εἶνε ἡ ἑορτή του.
Γιατί ἑορτάζουμε; γιὰ νὰ ποικίλλουμε τὴν ἀνία μας; γιὰ νὰ
διασκεδάζουμε; Ἑορτὴ ἴσον μίμησις τοῦ ἁγίου. Πῶς μποροῦμε νὰ μιμηθοῦμε
ἐμεῖς τὸν προφήτη; Μποροῦμε νὰ κάνουμε ὅ,τι ἔκανε ὁ Ἠλίας; Ποιός λ.χ.
μπορεῖ νὰ περάσῃ τὸν Ἰορδάνη μὲ τὴν κάππα του; Αὐτὸ εἶνε ἕνα θαῦμα. Τὰ
θαύματα ποὺ ἔκανε δὲ μποροῦμε ἐμεῖς νὰ τὰ ἐπαναλάβουμε· μποροῦμε ὅμως
νὰ μιμηθοῦμε τὶς ἀρετές του, μποροῦμε νὰ μιμηθοῦμε τὸν ζῆλο του.
Σήμερα κινδυνεύουμε. Ἐγὼ φοβοῦμαι τὴν ἀδιαφορία. Εἴμεθα ἀδιάφοροι. Μόνο
τὰ ὑλικὰ μᾶς ἐνδιαφέρουν, μόνο ψωμὶ καὶ φαῒ φροντίζουμε νὰ δίνουμε στὰ
παιδιά μας. Ἀλλὰ τὸ παιδὶ δὲν θέλει μόνο νὰ τὸ τρέφῃς· θέλει καὶ
διδασκαλία καὶ φρονηματισμὸ καὶ ἀγωγή. Καὶ γι᾽ αὐτὰ ἀδιαφοροῦμε
δυστυχῶς. Ἐνῷ τὰ παιδιὰ τοῦ διαβόλου ἐργάζονται, οἱ ἄλλοι, οἱ λεγόμενοι
συντηρητικοί, σοῦ λένε «Ἐγὼ θὰ διορθώσω τὸ ρωμαίικο;». Ἔτσι ἡ φθορὰ
προχωρεῖ. Οἱ χιλιασταὶ πρὸ 40 ἐτῶν ἦταν 3 καὶ τώρα ἔγιναν περισσότεροι
ἀπὸ 50 χιλιάδες. Καὶ οἱ ἄθεοι ὑλισταὶ πρὸ τοῦ 1917 ἦταν 3, τώρα εἶνε
χιλιάδες. Δὲν θὰ αὐξάνονταν αὐτοί, ἂν ἐμεῖς εἴχαμε μέσα μας λίγη ἀπὸ τὴ
φωτιὰ ποὺ εἶχε ὁ Ἠλίας. Εἶσαι πατέρας, εἶσαι μάνα, εἶσαι δάσκαλος,
εἶσαι ἀστυνομικός, εἶσαι παπᾶς; Μὴν ἀμελεῖς, μὴν εἶσαι ἀδιάφορος· δεῖξε
ἐπιμέλεια, νὰ ἔχῃς μεράκι γιὰ τὴ δουλειά σου.
Εἴμαστε στὴν Ἑλλάδα; Ἐγὼ ἀμφιβάλλω. Καταντήσαμε ἀσεβεῖς. Στὴ χώρα αὐτὴ
παλαιότερα δὲν ἄκουγες νὰ βλαστημάῃ κανείς· τώρα δὲν περνάει
δευτερόλεπτο ποὺ νὰ μὴν ἀκούγεται βλασφημία. Θὰ ἔρθῃ πάλι ὁ Ἠλίας, εἶνε
βέβαιο. Φαντασθῆτε ὅταν ἔρθῃ ν᾽ ἀκούσῃ νὰ βλαστημᾶνε… Αὐτός, ποὺ
ἅρπαξε 450 ἱερεῖς τῆς αἰσχύνης καὶ τοὺς ἔσφαξε, θὰ ἅρπαζε καὶ καθένα ποὺ
βλαστημάει, καὶ θὰ τὸν τιμωροῦσε. Ἂν ἐρχόταν αὐτός, ὁ «δεύτερος
Πρόδρομος» (ἀπολυτ.), θὰ τοὺς κατέβαζε στὴ θάλασσα, θὰ τοὺς θανάτωνε
καὶ θὰ κοκκίνιζαν τὰ νερά.
Δὲν ἐννοῶ ἀσφαλῶς νὰ κάνουμε ἔτσι ἐμεῖς· ἡ ἐξουσία τοῦ Ἠλία ἦταν μία
ἐξαιρετικὴ ἐξουσία. Ἀλλ᾽ ἀναστενάζω καὶ κλαίω διότι ἐσὺ δείχνεις
ἀδιαφορία. Θὰ πῇς· Τί νὰ κάνω; Ἂν εἶσαι γυναίκα κι ὁ ἄντρας σου
βλαστήμησε, πές του· Φάε σύ, ἄντρα, ἐγὼ δὲν τρώω. Ἤξερα στὸ Μεσολόγγι
μιὰ γυναῖκα ποὺ μὲ τὸν τρόπο αὐτὸν ἔκανε τὸν ἄντρα της νὰ σταματήσῃ τὴ
βλαστήμια. Μὴν ἐπιτρέπεις ἐμπρός σου νὰ βλαστημήσουν τὸ Θεό. Ἂν σοῦ
σπάσουν ἕνα τζάμι, τρέχεις στὴν ἀστυνομία· γιὰ τὴ βλασφημία γιατί δὲν
πᾷς; Δὲν θέλῃς ν᾽ ἀκούσῃς ἐμένα, ἄκουσε τὸν ἱ. Χρυσόστομο, ποὺ λέει·
Ἀκοῦς κάποιον νὰ βλαστημάῃ; μίλησέ του, συμβούλεψέ τον μιά, δυό, τρεῖς.
Δὲν ἀκούει; τότε, ἔχεις χέρι; χτύπησέ τον. Ὅποιος χτυπήσῃ βλάστημο, θ᾽
ἁγιάσῃ τὸ χέρι του.
Νὰ διαφωτίζετε. Σᾶς ὁρκίζω σήμερα στὸ ὄνομα τοῦ προφήτου. Ἡ καλύτερη
γιορτὴ καὶ τιμὴ γιὰ τὸν ἅγιο εἶνε, νὰ ξερριζώσουμε τὸ ἀγκάθι αὐτὸ ποὺ
εἶνε μέσα στὸ περιβόλι μας, νὰ φράξουμε τὰ στόματα τῶν βλαστήμων.
Φροντίστε ὅλοι νὰ σβήσῃ ἡ βλασφημία, κι ὅλα τὰ στόματα νὰ γίνουν
κιθάρα καὶ νὰ λένε ἕναν ὕμνο· «Αἰνεῖτε καὶ ὑπερυψοῦτε αὐτὸν εἰς τοὺς
αἰῶνας».
† ἐπίσκοπος Αὐγουστῖνος
20-7-1960 Ομιλια Μητροπολίτου Φλωρίνης Αυγουστίνου Καντιώτου στον Ιερό Ναό του Προφήτου Ἠλιού Τζιτζιφιῶν – Ἀθῆναι
______________________________
STA ROYMANIKA
________________________________
PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA
LA SĂRBĂTOAREA
SFÂNTULUI PROOROC ILIE TESVITEANUL
PROOROCUL ILIE RÂVNITORUL
-20 IULIE-
’’Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Atotţiitorul’’(III Regi 19,10 )
Iubiţii mei, astăzi este
sărbătorit un erou al credinţei şi al virtuţii, unul din cei mai mari
bărbaţi ai lumii antice, ai epocii Vechiului Testament, Sfântul Proroc
Ilie Tesviteanul.
Precum stea de stea se deosebeşte în strălucire şi floare de floare se
deosebeşte în înfăţişare şi parfum, aşa şi fiecare sfânt are ceva
deosebit, care-l distinge de toţi ceilalţi. De aceea, Biserica alături
de numele fiecărui Sfânt pune câte un epitet: Pantelimon – Tămăduitorul,
Dimitrie – Izvorâtorul de Mir, Spiridon – Făcătorul de Minuni, Cosma şi
Damian – Cei-fără-de-arginţi; iar pe Proorocul de astăzi îl numeşte
Râvnitor: Ilie Râvnitorul. Proorocul Ilie a avut râvnă.
Ce înseamnă râvnă? Inima să nu fie rece, ci să aibă un foc, o dorinţă
puternică. Şi ce dorinţă a avut Ilie? A vrut ca toţi să-L cunoască pe
adevăratul Dumnezeu, pretutindeni să fie închinat Dumnezeul cel Sfânt.
Şi această dorinţă n-a ţinut-o ascunsă înlăuntrul său, n-a lăsat-o să
rămână teorie, ci a manifestat-o, şi-a declarat-o.
***
„Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Atotţiitorul!” (III Regi 19,10 ).
Proorocul Ilie şi-a arătat dragostea şi râvna lui pentru adevăratul Dumnezeu în toate împrejurările, pe toate fronturile.
În primul rând, în epoca sa, poporul iudeu, poporul ales al lui
Dumnezeu, s-a abătut, a părăsit calea Domnului. Au ajuns până în punctul
în care şi-au făcut o statuie-idol, pe zeul Baal şi-i aduceau acestuia
drept jertfe umane pe pruncii lor! Cum s-a întâmplat asta? Un proverb
zice: “Peştele de la cap se strică”. Aşa şi cu idolatria. Au adus-o în
poporul lui Dumnezeu regii Ahab şi Isabela. Dar cine a îndrăznit să-l
mustre pe rege? Toţi tăceau. Doar unul a îndrăznit. Cine? Cel care nu
avea nimic altceva decât o malotea (blană), un cojoc; dar cât valora
cojocul acesta nu valorează bogăţiile tuturor celorlalţi. Acest sărman
s-a suit la palatele împărăteşti şi l-a mustrat pe Ahab: Tu – i-a spus,
tu rătăceşti poporul! (vezi III Regi 18,18 ).
“Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Atotţiitorul!”.
Dar şi împotriva nedreptăţii sociale şi-a arătat sensibilitatea. A
ocrotit pe văduve, pe orfani, pe săraci, pe neputincioşi. Un om sărac,
Nabot, avea o vie. Această vie era aproape de domeniul regal. Deşi era
atât de mare averea regală, Ahab a vrut să ia şi via lui Nabot. Nu o
dau, zice Nabot, este moştenirea mea părintească! Atunci Izabela a
înscenat un proces şi a dispus ca Nabot să fie judecat. Într-adevăr, cu
doi martori mincinoşi, care-l acuzau calomniator că L-a hulit pe
Dumnezeu şi pe rege, Nabot a fost condamnat şi a fost executat prin
ucidere cu pietre. Şi legea spune că averea celui condamnat la moarte
revine regelui. Toţi văzuseră nedreptatea, dar stăpânea groaza şi frica.
Cine să mustre nedreptatea şi crima? Cine altul? “Cojocul” – Ilie! La
porunca lui Dumnezeu merge de-l găseşte pe Ahab şi-i zice: La celelalte
răutăţi aţi adăugat şi asta: l-aţi ucis pe Nabot; dar acestea zice
Domnul: Deoarece ai ucis şi ai moştenit, de aceea, unde a picurat
sângele lui Nabot, acolo vor linge câinii şi sângele tău (III Regi 20).
După acestea, Izabela s-a mâniat, iar Proorocul Ilie a fugit şi s-a
ascuns.
„Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Atotţiitorul!”
Acest Sfânt Profet s-a întors chiar şi împotriva clerului. Ce făceau
acei „popi”? În loc să conducă poporul spre adevărata credinţă, aceştia
l-au părăsit pe adevăratul Dumnezeu şi s-au închinat lui Baal, pe care
l-au adus regii. Erau 450 de preoţi. Şi mâncau la masa Izabelei.
Împotriva lor şi-a aruncat Ilie fulgerele. De ce l-aţi părăsit, le zice,
pe adevăratul Dumnezeu? A chemat deci întreg poporul pe muntele Carmel
şi a spus preoţilor lui Baal: Veniţi să dovedim cine are pe Dumnezeul
cel adevărat. Luaţi pietre, zidiţi un jertfelnic, junghiaţi un viţel,
şi rugaţi-vă dumnezeului vostru să trimită foc care să mistuie. Au făcut
asta, dar în zadar strigau, invocând pe falsul lor dumnezeu. Ilie îi
ironiza: Strigaţi mai tare, poate că Dumnezeul vostru doarme şi nu aude…
Când deja începuse să se însereze, Ilie zice: Daţi-vă la o parte.
Cheamă poporul să se apropie. Îşi ridică propriul jertfelnic, strânge
lemne, junghie un animal, îl pune deasupra şi dispune să se toarne de
trei ori apă din belşug peste el şi peste toate cele din jur, aşa încât
să nu se creadă că ar putea exista pe undeva vreo sursă de foc. Îşi
ridică apoi ochii la cer şi se roagă. Şi – ce putere are rugăciunea! –
într-o secundă cerurile s-au deschis şi s-a coborât un foc care a
mistuit toate. Atunci au crezut toţi, au căzut la pământ şi s-au
închinat adevăratului Dumnezeu. Aşadar, porunceşte imediat: Acum, toţi
ai lui Baal, în temniţă! Să nu scape nimeni, niciunul! Apoi i-a
coborât acolo jos şi i-a junghiat pe toţi cei 450 (III Regi 18, 17-40).
N-a făcut-o din răutate. Împlinea porunca lui Dumnezeu.
„Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Atotţiitorul!”
S-a întors în cele din urmă şi împotriva mulţimii. Era răspunzător şi
poporul. Pentru că acesta nu urmase adevărul, ci minciuna. Până când, le
zice, veţi şchiopăta de amândouă picioarele? (III Regi 18, 21).
Profetul Ilie nu a linguşit pe nimeni. A fost un râvnitor al Domnului.
* * *
Astăzi, iubiţii mei, este
sărbătoarea lui. De ce sărbătorim? Ca să ne diversificăm plictiseala?
Ca să ne distrăm? Sărbătoarea înseamnă imitarea sau urmarea sfântului.
Cum putem să-i imităm noi pe prooroci? Putem noi să facem tot ce a făcut
Ilie? Cine de pildă poate să treacă Iordanul cu cojocul? Asta este o
minune. Minunile pe care le-a făcut el noi nu putem să le repetăm.
Putem însă să-i imităm virtuţile, putem să-i imităm râvna.
Astăzi suntem în pericol. Eu mă tem de indiferenţă. Suntem indiferenţi.
Numai cele materiale ne interesează. Doar de pâine şi de mâncare ne
îngrijim să dăm copiilor noştri. Dar copilului nu-i trebuie doar hrană;
îi trebuie şi învăţătură şi înţelepciune şi educaţie. Dar faţă de
acestea, din nefericire, noi suntem indiferenţi. În timp ce fiii
diavolului lucrează, ceilalţi din urmă, aşa numiţii conservatori îţi
zic: „Păi, eu voi corecta dreptul?” În felul acesta stricăciunea merge
mai departe. Hiliaştii (martorii lui Iehova) în urmă cu patruzeci de ani
erau trei şi acum au devenit mai mult de 50.000. Şi ateii materialişti
de dinainte de 1917 erau trei, acum sunt mii. Nu s-ar fi înmulţit
aceştia, dacă noi am fi avut în noi puţin din focul pe care l-a avut
Ilie. Eşti tată, eşti mamă, eşti învăţător, eşti poliţist, eşti preot?
Nu fi nepăsător, nu fi indiferent! Arată grijă, să ai pasiune pentru
slujba ta.
Suntem în Elada? Eu mă-ndoiesc. Am ajuns nişte necredincioşi. În această
ţară mai demult n-ai fi auzit pe cineva înjurând. Acum nu trece o
secundă fără să se audă o înjurătură. Va veni iarăşi Ilie. E sigur.
Închipuiţi-vă că atunci când va veni va auzi înjurături. Acesta, care a
apucat 450 de preoţi ai ruşinii şi i-a junghiat, îi va apuca şi pe toţi
cei care înjură şi-i va pedepsi. Dacă ar veni acesta, “al doilea
Înaintemergător” (Tropar), i-ar duce la mare, i-ar da morţii şi-ar
înroşi apele cu ei.
Desigur, nu înţeleg că trebuie să facem şi noi aşa; autoritatea lui Ilie
a fost o autoritate excepţională. Eu suspin şi plâng pentru că tu arăţi
indiferenţă. Vei spune: Ce să fac? Dacă eşti femeie, iar bărbatul tău
înjură, spune-i: Mănâncă tu, bărbate, că eu nu mănânc. Am cunoscut în
Mesolonghi o femeie care în felul acesta l-a făcut pe bărbatul ei să
înceteze cu înjurăturile. Nu îngădui înaintea ta ca Dumnezeu să fie
hulit. Dacă sparg un geam, alergi la Poliţie. Pentru o înjurătură de ce
nu mergi? Nu vrei să asculţi de mine?! Ascultă-l pe Sfântul Gură-de-Aur
care zice: Când auzi pe cineva că înjură, vorbeşte-i, sfătuieşte-l o
dată, de două ori, de trei ori. Dacă nu ascultă, atunci, ai mână?
Loveşte-l. Cel ce loveşte pe cel ce înjură îşi sfinţeşte mâna.
Să vă luminaţi. Vă jur astăzi pe numele proorocului. Cel mai bun praznic
şi cea mai bună cinste pentru un sfânt este să dezrădăcinăm acest spin
care este în grădina noastră. Să închidem gurile hulitorilor.
Îngrijiţi-vă toţi să dispară înjurătura şi toate gurile să devină o
chitară interpretând un imn: “Lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi
vecii”. Amin.
† Episcopul Augustin
(20.07.1960, Omilie a Mitropolitului de Florina,
părintele Augustin Kandiotis, în Sfânta Biserică a Proorocului Ilie)
(trad. M.L., sursa: http://www.augoustinos-kantiotis.gr/?p=14046)