Monahul Vasile de la Mănăstirea Sfântul Pantelimon

  «Πνευματική φαρέτρα τοῦ Ὀρθοδόξου Χριστιανοῦ»

Părintele Vasile e ultimul monah grec din Mă­năstirea deja rusească a Sfântului Pantelimon. Mai demult trăiau aici numeroşi greci, căci până în 1975 ea a avut, după cum se ştie, egumen grec, şi a fost grecească. Mănăstirea Sfântul Pantelimon e legată duhovniceşte de Mănăstirea noastră, a Grigoriului. Părintele Vasile vine la noi cel puţin o dată pe an pentru a se spovedi şi pentru a se întreţine duhovniceşte cu părinţii de aici.

Într-o duminică de octombrie a anului 1986, după Pavecerniţă, obştea s-a adunat pentru obişnuita si­naxă săptămânală în sinodiconul Sfintei noastre Mănăstiri. Printre noi se afla şi părintele Vasile, pe atunci în vârstă de 77 de ani. După ce părintele Egumen ne-a ţinut un cuvânt ascetic foarte practic pentru viaţa noastră monahală au urmat întrebările. Părintele Vasile a fost ţinta interesului nostru du­hovnicesc, astfel încât, începând cu părintele Egu­men Gheorghe şi continuând apoi cu alţi părinţi ai Mănăstirii noastre, părintele Vasile a fost supus unui tir de întrebări. El, cu simplitatea sa aghioritică, a îmbrăţişat cu multă bunăvoinţă do­rinţa noastră de a ne împărtăşi din comoara duhov­nicească pe care a câştigat-o în anii vieţuirii sale în Sfântul Athos.

– De unde sunteţi, părinte Vasile?

– M-am născut în Zachintos, în 1909. Părinţii mei au fost evlavioşi, mai ales mama, împreună cu care mergeam pe la Mănăstiri. Ştiţi că Zachinthosul e insula muzicii. Eu însă nu m-am dus niciodată la teatru, la concerte, la bâlciuri. Toată ziua lucram la câmp şi veneam acasă seara. Dacă aflam că se face pe undeva priveghere, sau Paracli­sul, sau Sfânta Liturghie, alergam de îndată, chiar dacă eram bolnav. Când s-a însurat fratele meu m-au invitat şi pe mine împreună cu rudele la petrece­rea de nuntă. Eu însă nu am acceptat în nici un chip. Ei mă trăgeau de haine, mă împingeau. M-au luat în spate, în cele din urmă, dar la jumătatea drumului am pretextat că trebuie să mă retrag pen­tru trebuinţa trupului şi aşa am fugit din mâinile lor, ca pasărea din laţ.

– Ce v-a îndemnat să vă faceţi monah?

– Dumnezeiescul dor, copiii mei. Din tinereţe mă ardea dorul mântuirii. Părinţii voiau să mă ţină lângă ei. Toţi fraţi mei s-au îmbogăţit, dar mie ni­mic nu-mi plăcea. Voiam să plec. Să trăiesc cu Dumnezeu. Aceasta era, desigur, voia Lui. Astfel, la vârsta de 41 de ani am venit la Sfântul Munte.

– Cum de v-aţi dus la Mănăstirea Sfântul Pante­limon?

– Cunoşteam un monah rus, părintele Veniamin. Când am trecut pe la el m-a îmbrăţişat şi a stăruit să rămân acolo. Eu mă gândeam să rămân la Mănăsti­rea Cutlumuşiului. În iarna aceea m-am dus la Cutlumuşi, ca să încerc. Dar clima grea şi umedă de acolo m-a împiedicat să rămân, astfel încât am coborât la Mănăstirea Pantocrator unde clima e mai sănătoasă şi aşezarea, fiind lângă mare, asemănă­toare cu cea de acasă. Am găsit aici 14 monahi greci, cei mai mulţi din Constantinopol şi care erau cei mai buni psalţi din Sfântul Munte. Unul din ei, părintele Daniil, cântase, ca mirean, la Patriarhie. Îmi amintesc de ei cu multă dragoste: părintele Gherontie, părintele Isihie, părintele Nicodim, doi Macarie şi alţii. De când m-am dus am slujit ca psalt preţ de 28 de ani în catholiconul Mănăstirii care e închinat Sfântului Pantelimon. Ruşii îşi fă­ceau slujba în limba lor în biserica Sfântului Aco­perământ, iar noi în greceşte, în biserica de jos. După Sfânta Liturghie ajutam la diferite munci, mai ales la bucătărie şi la spitalul Mănăstirii.

– Aţi cunoscut şi alţi monahi sfinţi, în afară de Sfântul Siluan în Mănăstirea dumneavoastră, pă­rinte Vasile?

– Nu e doar Sfântul Siluan. Sunt mulţi Siluani şi acum. În anii din urmă au adormit mulţi părinţi sfinţi în Mănăstirea noastră. Aceştia au plâns mult pentru năpasta şi amarul şi sabia ce a căzut peste ţara lor. E vorba desigur de o robie exterioară, dar şi stăpânirea interioară a patimilor e încă şi mai rea.

– Ce ascultare aveţi acum?

– Acum sunt la pădurea Metocului nostru din Hromitsa, aproape de Ouranopoli. Mai sunt cu mine încă doi părinţi: părintele Macarie, care se ocupă de albine, şi părintele Alexie, cel cu via. În­tâmpin multe ispite şi greutăţi, dar, în sfârşit … Prin omorârea patimilor mele, prin ascultare desă­vârşită faţă de poruncile Stareţului nostru şi cu nă­dejde în Dumnezeu, cred că-mi voi sfârşi cu bine lupta. Când Stareţul m-a trimis acolo mi-a spus: „Copilul meu, Vasile. Mă voi ruga pentru tine. Nu-ţi neglija canonul de rugăciune. Câte citim aici la Mănăstire, să citeşti şi acolo”. Astfel, văd cu min­tea mâna şi rugăciunea Stareţului că mă sprijină şi mă ţin să nu cad în marea lumii care se află la doar patru kilometri de aici.

– Ce ispite aţi întâmpinat în Mănăstire, părinte?

– Ispitele sunt, copiii mei, amestecate cu fiinţa noastră. Purtăm cu toţii înlăuntrul nostru omul cel vechi al păcatului. De aceea ne-a adus aici Preabu­nul Dumnezeu. Să ne dăruim cu răbdare şi cu zel sfânt luptei duhovniceşti pentru curăţirea de patimi, pentru eliberarea de sub stăpânirea diavolului şi pentru intrarea noastră în Împărăţia Părintelui ce­resc încă din această viaţă.

După ce m-am făcut monah am ieşit în lume abia după 13 ani. Am vizitat casa părintească. Mama încă trăia. M-a primit şi mi-a spus: „Copile, de când ai plecat la Mănăstire, casa noastră s-a umplut de binecuvântare. Slavă Ţie, Dumnezeule”. Într-adevăr, Dumnezeu a binecuvântat pe toţi fraţii mei. Am în total 70 de nepoţi. Nu vă spun asta ca să-mi laud familia, ci ca exemplu. Unul din fraţii mei, Gheorghe, are un magazin de stofe şi mărunţişuri în Piaţa Victoria din Atena. Am rămas la el câteva zile. Eu nu m-am dus ca să-mi văd rudele, ci ca să-mi fac paşaportul pentru Ierusalim. Fratele meu, văzându-mă, m-a rugat să rămân cu el, adică să-mi las călugăria şi să fiu asociatul lui. Ca să fie sigur că nu plec m-a pus să dorm cu el în cameră. Şi vă mărturisesc, o, părinţilor, păcatul meu. Am început să încuviinţez lăuntric, cu gândul. În acea noapte am văzut un vis înfricoşător. Mi s-a înfăţişat un tâ­năr înfricoşător care m-a întrebat cu asprime: „De ce te lupţi cu gândurile? Nu-ţi place acolo unde te am, părinte dragă?”. Eu m-am speriat şi, trezindu-mă, am strigat după ajutor. Era Sfântul Pantelimon. A doua zi, dis-de-dimineaţă, am plecat pe ascuns. M-am întors la metania mea, lângă tânărul cel strălucitor, Sfântul Pantelimon, care mă iubeşte şi care m-a chemat însăşi lângă el.

– Cum putem dobândi rugăciunea şi să progre­săm în ea?

– Prin dorinţa rugăciunii. Komboskini-ul este temelia rugăciunii. Nu are valoare cantitatea, ci ca­litatea. De asemenea să chemăm în rugăciune şi pe Sfinţii zilei şi ai săptămânii.

– Cum vom căpăta frica lui Dumnezeu?

– Putem să ne gândim la un tribunal pământesc. Prezenţa judecătorilor, spaima celui acuzat, aştepta­rea hotărârii etc. Toate acestea sunt o imagine a Ju­decăţii cereşti. Atunci Domnul ne va spune nouă, celor neglijenţi: „Fiule, tu ai primit cele bune în vi­aţa ta, mergi acum în focul cel vecinic”. De ase­meni pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr ne dă iarăşi imaginea fricii pe care o încearcă su­fletul în faţa necunoscutului.

– Simţiţi, părinte Vasile, adesea lucrările harului dumnezeiesc în inima Sfinţiei Voastre?

– Acestea sunt lucruri suprapământeşti şi suprafi­reşti şi nu pot să le mărturisesc în public. Doar atât pot să vă spun că adesea simt o străpungere foarte subţire, o înălţare sufletească, o bucurie şi o mul­ţumire lăuntrică pentru care nu găsesc cuvinte spre a le descrie. Ia gândiţi-vă, părinţilor, ce desfătări duhovniceşti trăim la o priveghere. Tot aşa şi la spovedanie, la Sfânta Împărtăşanie, cum suntem înainte şi cum suntem după aceste Sfinte Taine.

– Trăim oare în zilele Antihristului?

– Antihristul astăzi nu e doar unul, ci întreaga situaţie mondială a societăţii este antihristică. Avorturi, droguri, crimă, necinste… Turismul acesta deşănţat ce este? Oare nu e ca o dezlănţuire antihristică ce vine din Europa şi America şi asfixi­ază Mănăstirile şi Sfântul Munte? Un monah rus a scris o carte intitulată „Timpuri grele”. Mi-a plăcut în mod deosebit un paragraf pe care l-am şi învăţat pe de rost: „Modernismul urmăreşte o reformă ge­nerală în toate sectoarele societăţii omeneşti: în vi­aţa personală, în familie, în societate, în artă, în în­văţământ, în economie şi chiar în Biserică. Toate acestea sub pretextul libertăţii şi al egalităţii”. Dar pot toţi oamenii să fie la fel?

– Ce vă amintiţi din ziua tunderii, părinte Vasile?

– Tunderea întru monah m-a înălţat până la ce­ruri. La întrebările slujbei Schimei celei mari nu-mi puteam înfrâna lacrimile de bucurie şi străpungere. Toată ziua am plâns şi mă simţeam în cer, ca şi cum aş fi vorbit cu îngerii. Vă spun adevărul: sim­ţeam ca o miere cerească, o dulceaţă negrăită în su­flet.

– Acum, la bătrâneţe, ce mângâieri vă dă Duhul Sfânt?

– După cum Îl pun eu în lucrare. Mă rog? El mă odihneşte, mă îndulceşte, mă linişteşte. Aşa îţi aminteşti şi de sfârşitul tău pământesc.

– Cum aşteptaţi moartea, părinte Vasile? Vă e frică?

– O aştept ca pe o mare călătorie în care urmează să întâlnesc rude şi prieteni dragi. Frică, slavă Domnului nu am. Am o nădejde adâncă în mila Domnului.

– Înainte de a pleca din lumea asta ce sfaturi ne daţi ca moştenire duhovnicească?

– Să fiţi întotdeauna pacinici.

– Cum vom putea fi când avem gânduri, tulbu­rare şi egoism?

– Dumnezeu ne-a dat viaţa aceasta ca un timp de lupte duhovniceşti. Ne vom lupta în ascultare ca să zdrobim cu harul lui Dumnezeu voile noastre rele şi egoismul nostru. Ne vom lupta pentru iubire iertând greşeala fratelui nostru. Îi vom ajuta pe cei aflaţi în nevoi, şi cu fapta şi cu rugăciunea. Vom trăi mereu în „pacea care covârşeşte toată mintea” dacă vom iubi smerenia, dacă ne vom bucura de reuşita al­tora, dacă vom plânge pentru păcatele altora şi dacă vom cere întotdeauna mila lui Dumnezeu, fără să ne sprijinim pe puterile noastre.

– Înainte de a pleca la Mănăstirea dumneavoastră mai spuneţi-ne două vorbe de mântuire.

– Mântuirea noastră, părinţilor, se întemeiază pe iubire şi pe ascultare. O avem, prin urmare, în pro­priile mâini. Zace în bunătatea şi blândeţea pe care trebuie să le avem, cu harul lui Dumnezeu.

După aceste ultime cuvinte, iubitul nostru frate, părintele Vasile, ne-a salutat de despărţire. I-am mulţumit şi i-am urat „rai bun”, aşa cum şi-a dorit de mic copil.

Monah Damaschin Grigoriatul, Părinţi athoniţi pe care i-am cunoscut, Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Timotei, Episcopul Aradului, Editura Sfântul NECTARIE, Arad, 2004

 Μέ τήν εὐλογία τοῦ πατρός Δαμασκηνοῦ Γρηγοριάτου