Lumina vieții întâiului ctitor al Putnei a strălucit cu multă putere celor din vremea lui și celor de după el, atât românilor, cât și străinilor. În viața sa pământească, Sfântul Ștefan a fost un vas plin cu multe da‑ ruri ale Duhului Sfânt, iar după trecerea la cele veșnice el nu i‑a părăsit pe cei cărora le‑a purtat de grijă în cei 47 de ani de domnie. În troparul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, Biserica îl numește „apărător neînfricat al credinței și patriei străbune, mare ctitor de lo‑ cașuri sfinte”, căci, prin el, Dumnezeu a păzit credința strămoșească a românilor, Ortodoxia și întreaga creștinătate și prin el a înzestrat po‑ porul cu zeci de biserici și mănăstiri. Pentru dragostea sa de oameni, prin care s‑a făcut una cu poporul pe care l‑a condus, plângând când acesta a plâns, bucurându‑se când s‑a bucurat și mereu purtându‑i de grijă, Sfântul Ștefan s‑a făcut o icoană a lui Hristos în această lume și este un model de conducător politic credin‑ cios. De aceea, pe drept, cărturarul și voievodul Dimitrie Cantemir l‑a numit „domn mai presus de orice laudă”, iar istoricul Nicolae Iorga l‑a considerat „cea mai curată icoană a sufletului poporului român”.
Sfântul Ștefan s‑a născut cândva în jurul anului 1437, tatăl său fiind vo‑ ievodul Bogdan al II‑lea al Moldovei, iar mama sa, Doamna Maria Oltea. Încercările pe care Dumnezeu le‑a îngăduit în viața sa au început din copilărie. În 1451, tatăl său a fost ucis de către Petru Aron, pentru a‑i lua tronul, tânărul Ștefan fiind nevoit să se refugieze în Transilvania, la curtea lui Iancu de Hunedoara. Ajungând la vârsta potrivită, Sfântul Ștefan, simțind că aceasta este voia lui Dumnezeu, s‑a îndreptat în aprilie 1457 spre Moldova pentru 14 De veghe în casa Măriei Sale a cuceri prin luptă tronul tatălui său, având și sprijinul domnitorului Vlad Țepeș din Țara Românească. A devenit domn la 12 aprilie 1457, în Marțea Mare, după ce l‑a înfrânt pe Petru Aron la Doljești, în ținutul Romanului. Sărbătoarea Sfintelor Paști o va petrece la cetatea de scaun, Suceava. Dumnezeiescul har, care pe cei slabi și neputincioși îi întărește, iar pe cele cu lipsă le plinește, va face din tânărul voievod orfan de tată un Părinte al țării. Vreme de 47 de ani, va lumina ca o lumină a Învierii pentru poporul frământat de războiul dintre frați și de amenințarea turcilor. În acea perioadă, lipsa de pace stăpânea, de 25 de ani, Moldova. Fiii, nepoții și rudele marelui domn Alexandru cel Bun nu s‑au arătat vrednici de strămoșul lor, ci s‑au luptat între ei pentru putere, omo‑ rându‑se unii pe alții, învrăjbind poporul și pierzând părți din țară. Cetatea Hotinului a ajuns în mâinile polonezilor, iar în cetatea Chilia era o garnizoană maghiară. Atât de mare era dezbinarea în țară, încât, la un moment dat, au fost doi domni pe tronul țării, unul reprezentând interesele politice ale Poloniei, altul pe cele ale Ungariei. În sud, turcii cucereau statele creștine unul după altul. Imperiul Otoman era în plin avânt asupra Europei, ajungând până la Dunăre. În 1396, căzuse Țaratul Bulgariei, iar în 1459, va cădea Despotatul Sârb. În 1453, sub conducerea sultanului Mahomed al II‑lea, turcii au reușit să cucerească slăvitul oraș al Constantinopolului, capitala Imperiului Bizantin, orașul unde au trăit împărați și patriarhi sfinți, unde s‑au desfășurat Sfinte Sinoade Ecumenice. După mai mult de o mie de ani de viață creștină, în care a rezistat la zeci de asedii, capi‑ tala simbolică a Europei și a creștinătății ortodoxe a devenit capitala Imperiului Otoman. Toate locurile sfinte de la începuturile creștinismului erau sub ocu‑ pația musulmană. De asemenea, majoritatea locurilor unde se nevoiseră asceții din primul mileniu creștin și cele care fuseseră creștinate prin sângele martirilor erau acum stăpânite de necreștini. De‑a lungul tim‑ pului, în unele dintre ele nu vor mai rămâne deloc creștini, căci fie vor fi uciși, fie își vor pierde credința și se vor islamiza. Apărător neînfricat al credinței și patriei străbune, mare ctitor de locașuri sfinte, Ștefane Voievod, roagă pe Hristos Dumnezeu să ne izbăvească din nevoi și din necazuri. 16 De veghe în casa Măriei Sale Domnul Moldovei știa toate acestea și simțea că tăvălugul otoman nu se va opri de la sine, ci va dori să‑și continue înaintarea în Europa. Într‑o scrisoare din 1475, trimisă Marelui Cneaz Ivan al III‑lea al Moscovei, în care îl îndeamnă să facă alianță împotriva turcilor, Sfântul Ștefan spune despre țările ortodoxe din Asia Mică și Peninsula Balcanică, până la sudul Dunării, care au căzut sub turci: „Câte țări au fost: cea grecească, și nu una, și cea sârbească, și bulgărească, și arbănășească, și bosniacă – pe toate, pentru păcatele noastre, Dumnezeu le‑a supus păgânilor; iar acum, turcii au trecut Marea Neagră și au luat Caffa. Să luăm, dar, aminte de cu vreme”. Din mila lui Dumnezeu, cu rugăciunile Maicii Domnului și ale sfin‑ ților care au viețuit pe aceste meleaguri, în acele vremuri de cumpănă a devenit Sfântul Ștefan domn al Moldovei. El a șters lacrimile din ochii poporului oropsit în cei 25 de ani de lupte fratricide și a adus din nou, în sufletele oamenilor, nădejdea că binele este posibil și că Dumnezeu nu uită de poporul Său, căci le‑a rânduit conducător după voia Sa. Și astfel, prin dragostea lui pentru popor, s‑au umplut de dragoste inimile cele orfane ale oamenilor. A istorisi viața Sfântului Voievod Ștefan și a desluși gândirea sa este peste puterea omenească. Noi putem să vedem, după puțina noastră înțelegere și credință, doar firimituri din lucrarea pe care Dumnezeu a făcut‑o cu acest ales al Său. Cugetând la faptele sale, pe care „nimeni dintre domni nu le‑a ajuns”, cum spunea cronicarul Grigore Ureche, ne gândim că un copac cu o coroană măreață poate să reziste furtunilor doar dacă are o rădăcină pe măsură. Faptele Sfântului Ștefan alcătuiesc o uriașă și măreață coroană, și în cele lumești, și în cele duhovnicești. Și atunci trebuie să căutăm rădăcina bunelor sale izbânzi în furtunile care s‑au abătut în acea vreme peste Moldova și peste el. Pe cât este cu putință, vedem că această rădăcină, care a hrănit fapte‑ le sale luminoase și mărețe, a fost formată din trei mari virtuți: credința vie și puternică în Dumnezeu, dragostea de popor și o adâncă smerenie. Sfântul Voievod Ștefan cel Mare 17 Credința vie și puternică Despre credința sa, la aproape trei sute de ani de la mutarea la loca‑ șurile de veci, ierodiaconul Gherasim Putneanul a scris: „Nici eresurile cele înșelătoare, nici focul vârstei tinerești n‑au putut‑o sminti, ci a rămas întărit pe piatra care este Hristos, pe a Cărui cruce de‑a pururi îmbrățișată la piept ținând, viața sa Lui a închinat‑o, nădejde nesmintită printr‑Însul la Părintele veacurilor având, prin Care pe toți vrăjmașii săi a gonit, a înfrânt, a surpat”. Credința pe care a păzit‑o Sfântul Ștefan a fost curată de orice în‑ tinare. Nu au fost erezii sau schisme în timpul domniei sale, nu a fost nicio știrbire a adevărului moștenit de la strămoșii săi. În toate legăturile cu conducătorii de state de altă credință, a știut să conlucreze în ce era interes comun fără să se abată deloc de la ortodoxie. Cu adevărat, fericit ești, Sfinte Ștefane, pentru credința vie pe care ai avut‑o și care a născut împreună‑lucrarea cu harul Duhului Sfânt zi cu zi și an de an! Doar prin credință ai putut să ții cârma conducerii țării îndreptată spre Hristos, mai bine zis ai știut să Îl aduci pe Hristos la cârma conducerii țării. Credința și încrederea sa în lucrarea lui Dumnezeu au fost pildă și au luminat tuturor pe drumul viețuirii creștinești. Căutând la el, poporul vedea lucrarea lui Dumnezeu strălucind întru el ca un soare la amiază și îl urma, convins că, astfel, Îl urmează pe Dumnezeu. Credința vie și ascultarea de Dumnezeu au născut în Sfântul Ștefan floarea preafrumoasă și preascumpă a dragostei de Fiul cel preaiubit al Tatălui, de Iisus Hristos, Dumnezeul nostru. Iar din dragostea sa pentru Hristos a dorit mântuirea oamenilor, pentru care El S‑a răstignit. Astfel a răsărit în sufletul său o râvnă deosebită pentru apărarea credinței. Iată cum a scris Papei Sixt al IV‑lea, în anul 1474, îndemnându‑l pe el și pe conducătorii apuseni să i se alăture în lupta împotriva turcilor: „Noi, cu toată puterea noastră pe care ne‑a hărăzit‑o nouă Dumnezeu Atotputernicul, suntem pururi pregătiți foarte, cu toată râvna și în‑ demnul inimii, să ne luptăm pentru creștinătate, cu toate forțele noas‑ tre. Îndemnăm, așadar, pe Sanctitatea Voastră ca, dimpreună cu alți 18 De veghe în casa Măriei Sale puternici regi și principi, deopotrivă să vă dați silința ca să nu ne fie creștinătatea năpădită de preanetrebnicii necredincioși, iar noi nu sin‑ guri, ci cu ajutorul acelor principi a ne război”. Prin lupta sa pentru oprirea expansiunii otomane în Europa, Sfântul Ștefan și‑a împlinit rostul pentru care Dumnezeu l‑a așezat în acea vreme la cârma Țării Moldovei. El a făcut din țara sa o „poartă a crești‑ nătății” (așa cum o numește în scrisoarea către conducătorii creștini de după lupta de la Vaslui, din 1475), o „protecție” (1503) de care nu a putut trece Imperiul Otoman, nici măcar în perioada când a fost condus de către Mahomed al II‑lea, sultanul care a cucerit Constantinopolul. Pentru această stare de jertfă întru apărarea credinței, el este numărat în rândul cetelor mărturisitorilor, care au fost gata să își dea viața pentru credință, dar Dumnezeu a rânduit să nu aibă parte de moarte martirică. Despre curajul său exemplar în lupte, Grigore Ureche scrie: „Unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era ne‑ voie, însuși se vârâia ca văzându‑l ai săi să nu se îndărăpteze (retragă) și pentru aceea rar război de nu‑l biruia și unde‑l biruiau alții nu pierdea nădejdea, că știindu‑se căzut jos se ridica deasupra biruitorilor”. De aceea, nu este de mirare că îndeosebi lucrarea lui Dumnezeu prin voievod în cazul luptelor a atras atenția cronicarilor, care au mărturisit‑o în scris, spre luarea‑aminte a tuturor celor care vor să trăiască în lume bineplăcut lui Dumnezeu. Cu toții au înțeles că Sfântul Ștefan a reușit să câștige 34 de lupte, dintre cele 36 pe care le‑a purtat, nu doar prin priceperea sa și a oștenilor, ci mai ales prin credința sa și prin lucrarea lui Dumnezeu. Mergând cu binecuvântare la luptă, cu râvnă pentru credință, din dragoste de popor, cerând ajutor ceresc, harul Duhului Sfânt a lucrat cu putere în el. Iată și exemple ale cronicarilor: cetatea Chilia a fost recâștigată în anul 1465 „cu voia lui Dumnezeu”; la Baia (1467), „i‑a dat Dumnezeu [pe unguri] în mâinile lui [Ștefan] și nu a fost cum au crezut ei, ci a fost cum era voia lui Dumnezeu, căci, așa norocește Dumnezeu pe cei mândri și falnici, ca să se arate lucrurile omenești cât sunt de fragede și neadevărate; că Dumnezeu nu în mulți, ci în puțini arată puterea Sa, ca nimeni să nu nădăjduiască în puterea sa, ci întru Dumnezeu Sfântul Voievod Ștefan cel Mare 19 să‑i fie nădejdea”; la Lipinți (1469), „a lovit Ștefan Vodă pe tătari, și dând război vitejește i‑a risipit și multă moarte și pieire a făcut în‑ tr‑înșii […] de care lucru, cunoscând Ștefan că ajutorul nu de aiurea a fost, ci numai de la Dumnezeu și de la Preacurata Maica Sa, cu mare laudă s‑au întors la scaunul său, la Suceava”; la Vaslui (1475), „a biruit Domnul limbile păgâne cu mâna robului Său, Io Ștefan voievod”, iar după aceea, înștiințat că sultanul aduna oști mari împotriva sa, Ștefan „aștepta neînfricoșat, încrezut în ajutorul lui Dumnezeu”; în lupta de la Râmnic (1481), „a ajutat Dumnezeu pe Ștefan voievod și a biruit”; la Cătlăbuga (1485), „cu mila lui Dumnezeu, au biruit Ștefan voievod”; la Șcheia (1486), „a căzut Ștefan voievod [de pe cal], însă Dumnezeu l‑a ferit”; la Codrii Cosminului (1497), „Ștefan a luat pe Dumnezeu întru ajutor și pe Sfântul Mucenic Dimitrie și au dat asupra lor [po‑ lonilor] și i‑au biruit; și îi omorau, așa cum se spune la Deuteronom: unul urmărea o mie și doi inși alungau zece mii și asta din pricină că Dumnezeu i‑a vândut”. Poate cea mai frumoasă mărturie despre această lucrare este o însem‑ nare despre victoria de la Baia, în care se spune că „s‑a împlinit gândul lui Dumnezeu cu Ștefan voievod”. Cu adevărat, gândul lui Dumnezeu s‑a împlinit prin Sfântul Ștefan, iar voievodul L‑a odihnit pe Domnul prin ascultarea sa și prin dragostea de popor. Credința în încercări se călește și în necazuri se vădește dacă este curată. Multe încercări a îngăduit Dumnezeu să vină asupra Sfântului Ștefan: trădări, amenințări, pericole năprasnice, nerecunoștință, pro‑ misiuni neîmplinite, invidie, moartea pe neașteptate a unor membri ai familiei, însă pe toate le‑a trecut fără clătinare în purtarea de grijă a Părintelui Ceresc. Între cele mai grele încercări s‑a numărat o rană pe care a purtat‑o 42 de ani, asemenea „boldului în trup” al Sfântului Pavel. În 1462, luptându‑se să readucă Cetatea Chilia în stăpânirea Moldovei, a fost rănit de o ghiulea de piatră la glezna stângă. Până la sfârșitul vieții a purtat această rană. Durerea era atât de mare, încât în ultimii ani ai vieții a căutat și doctori din afara țării care să îl vindece, dar niciunul 20 De veghe în casa Măriei Sale nu a reușit. Cu câteva zile înaintea morții, a sorbit o ultimă picătură din cupa purtării acestei dureri, mai amară decât cele de până atunci: rana i‑a fost arsă cu fierul înroșit în foc, într‑o nouă încercare fără succes de a fi vindecată. Deși trupește nu s‑a vindecat, mulțime de har a primit prin nevoința răbdării acestei răni, dobândite în lupta pentru țară. Voievodul nu s‑a împuținat în credință nici când Dumnezeu i‑a luat de lângă el mai mulți membri ai familiei. Prima sa soție, prințesa Evdochia de Kiev, a murit după patru ani de căsnicie, iar a doua soție, prințesa Maria Asanina Paleologhina, a trecut din viață la cinci ani de la căsătorie. În timpul vieții, i‑au murit cinci copii, între care primul băiat născut, Alexandru, care era deja asociat la tron. Cu nădejde în întâlnirea cu cei plecați în veșnicie, el le‑a făcut pomenirile cuvenite și s‑a plecat cu smerenie în fața voii Celui care dă viața și cheamă sufletele la El după a Lui purtare de grijă, nepătrunsă de mintea omenească. O altă durere pe care a răbdat‑o în ultimi doi ani ai vieții pământești a fost faptul că prima sa fiică, Domnița Olena – Elena, a fost închisă pe nedrept la Moscova și nu a putut să facă nimic pentru eliberarea ei. Căutând alianțe cu alte state creștine, el o căsătorise cu Ivan cel Tânăr, fiul țarului Ivan al III‑lea. Cei doi soți au avut un copil, Dimitrie, dar Ivan cel Tânăr a murit pe neașteptate. Fiul lor, Dimitrie, a fost asociat la tron de către țar, devenind Mare Cneaz, urmând a deveni țar după bunicul său. Dar apoi, din iubirea de stăpânire și invidia unor membri ai familiei, Marele Cneaz Dimitrie și Domnița Olena au fost aruncați în închisoare. Cu dor și durere întreba voievodul, aflat pe pragul morții, despre fiica și nepotul său, dar nu a putut să facă nimic pentru îmbu‑ nătățirea stării lor. După trecerea Sfântului Ștefan la cele veșnice, vor pleca din lumea aceasta Domnița Olena, la jumătate de an după tatăl său, și Marele Cneaz Dimitrie, la cinci ani după bunicul său, fără a fi eliberați din închisoare. Cel care Îl iubește pe Hristos iubește și Crucea lui Hristos, arma biruinței împotriva diavolului. Sfânta Cruce a fost mereu prezentă în viața Sfântului Ștefan, de la punerea ei pe steagurile de luptă și ridicarea Sfântul Voievod Ștefan cel Mare 21 de cruci pe locurile bătăliilor, până la marea cruce brodată pe piept, pe veșmântul cu care a fost înmormântat. La Pătrăuți, a ctitorit o mănăstire (1487) cu hramul Înălțarea Sfintei Cruci, care a adăpostit un fragment din lemnul Crucii Domnului. Aici a fost pictată o scenă care nu se mai întâlnește în altă biserică, o scenă care exprimă viața lui de slujire lui Hristos. Un grup de mucenici militari, sfinții Gheorghe, Dimitrie, Teodor Tiron, Teodor Stratilat, Mercurie, Nestor, Artemie, Procopie, Eustratie, călăresc înarmați, conduși de Ar‑ hanghelul Mihail și de Sfântul Constantin cel Mare, spre o cruce albă, însoțiți de inscripția „Prin aceasta, învinge‑i pe dușmanii tăi”. Așa cum Sfântul Constantin cel Mare își învinsese dușmanii prin puterea Sfintei Cruci după ce aceasta și inscripția i se arătaseră pe cer, și Sfântul Ștefan tot prin puterea Crucii, nebiruita armă, nădăjduia să‑i învingă pe cei potrivnici – așa mărturisește voievodul în fresca de la Pătrăuți. Tot din cinstirea pentru Sfânta Cruce, a ales ca unele evenimente importante să se desfășoare de sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci. Astfel, Mănăstirea Voroneț (1488) a fost sfințită cu ocazia acestui Praznic. Ce a însemnat Crucea pentru cugetul său vedem și în alegerea zilei pentru cununia cu prințesa Maria Asanina Paleologhina. Această prințesă era rudă cu ultimul împărat creștin al imperiului de la Constantinopol. Cununia a avut loc de Praznicul Înălțării Sfintei Cruci, în 14 septembrie 1472. Aflarea Sfintei Cruci a Mântuitorului Iisus Hristos s‑a făcut prin purtarea de grijă a Sfântului Împărat Constantin cel Mare și a mamei sale, Sfânta Elena. Căsătorindu‑se cu o rudă a ultimului împărat creștin de la Constantinopol, într‑o zi legată de primul împărat creștin de la Constantinopol, Sfântul Ștefan își mărturisea crezurile sale de a face, pentru țara sa și contemporanii săi, ceea ce a făcut Sfântul Constantin cel Mare ca împărat și de a continua în Moldova existența împărăției creștine întreruptă la Constantinopol de turci. Totodată, a arătat că pentru el căsătoria și conducerea reprezintă slujiri ale lui Hristos, prin purtarea crucii în acestea. Niciodată Hristos nu este singur, ci mereu împreună cu Biserica Sa, și astfel, dragostea Sfântului Ștefan pentru Hristos o cunoaștem și prin 22 De veghe în casa Măriei Sale dragostea pentru Maica Domnului, pentru sfinți și îngeri și pentru oamenii contemporani cu viață sfântă. Iubitorul de Hristos voievod a avut o adâncă evlavie către Maica Domnului. Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria i‑a închinat întâia sa ctitorie, Mănăstirea Putna. Odată cu mă‑ năstirea, a așezat întreaga țară sub milostivirea ei. Însăși Maica Domnului va numi Moldova acelei vremi „grădina mea”. După ce turcii au ars Mănăstirea Bisericani, în 1476, Sfântul Iosif de la Bisericani și obștea au vrut să părăsească Moldova și să meargă în Athos. Îndată după ce au ieșit din mănăstire, li s‑a arătat Maica Domnului care i‑a întrebat unde merg. Au răspuns că în Athos, în Gră‑ dina Maicii Domnului. „Rămâneți pe loc, că și aici este grădina mea”, le‑a poruncit Maica Domnului. Cel care‑L iubește pe Hristos îi iubește și pe sfinți, căci întru sfinți se arată puterea lui Hristos cel răstignit, înviat și înălțat la cer. Sub purtarea de grijă a sfinților a așezat Sfântul Ștefan multe dintre faptele sale. De exemplu, atunci când a avut posibilitatea să aleagă el ziua unei bătălii, a ales‑o în ziua unui sfânt militar, cerându‑i în felul acesta ajutorul. Astfel, lupta de la Râmnic s‑a dat de Sfântul Procopie, în 8 iulie 1481, iar lupta de la Codrii Cosminului de Sfântul Dimitrie, în 26 octombrie 1497. Iar ajutorul a venit. Cronicarul Grigore Ureche scrie: „Zic să se fi arătat lui Ștefan vodă Sfântul Mucenic Procopie, umblând deasupra războiului călare și într‑armat ca un viteaz, fiind într‑ajutor lui Ștefan vodă și dând vâlvă oștirii lui”. Smeritul domn nu a trecut cu vederea să le mulțumească sfinților pentru ajutor. Sfântului Procopie îi va închina biserica de la Bădeuți. Cel care‑L iubește pe Hristos îi iubește și pe slujitorii lui Hristos din biserici și mănăstiri. Sfântul Ștefan a cinstit și a sprijinit preoții și monahii vremii, înzestrând bisericile și mănăstirile cu odoare sfinte și dăruindu‑le tot ce era nevoie pentru a‑și împlini slujirea. Pe lângă ctito‑ riile din Moldova, el a ridicat și în alte locuri biserici și mănăstiri. După bătălia de la Râmnic, din Țara Românească, a ridicat aici o biserică Sfântul Voievod Ștefan cel Mare 23 având hramul Sfânta Parascheva. În Transilvania a ctitorit mai multe locașuri sfinte și a sprijinit Ortodoxia încât este cinstit ca un întemeietor al Mitropoliei Transilvaniei. Foarte importante au fost daniile Sfântului Ștefan la mănăstirile din Sfântul Munte Athos. Mănăstirii Zografu îi spunea „mănăstirea noastră”, căci a ctitorit acolo biserica principală, și până astăzi el este cinstit ca al doilea mare ctitor al mănăstirii. La Hilandar, pomelnicul îl cinstește în rândul ctitorilor. A ajutat și mănăstirile Grigoriu, Vatopedu, Costamonitu, Xenofont, Russikon, Sfântul Pavel. Sprijinul pe care l‑a dat mănăstirilor athonite a fost o datorie duhovnicească, în fața lui Dumnezeu și a Ortodoxiei. Începând din jurul anului 1000, Athosul a reprezentat o capitală a monahismului ortodox, iar sprijinirea lui era asigurată de către împărații de la Constantinopol. Când puterea acesto‑ ra a scăzut, patriarhii ecumenici de la Constantinopol l‑au sprijinit, iar când nici aceștia nu au mai putut, au urmat țarii bulgari și apoi cei sârbi. Dar în a doua jumătate a veacului al XV‑lea, Sfântul Ștefan, în calitate de cel mai important conducător politic ortodox al vremii, și‑a asumat purtarea de grijă pentru mănăstirile athonite. Ca semn al recunoștinței pentru această purtare de grijă, în anul 2004, la împlinirea a 500 de ani de la trecerea la cele veșnice a Sfântului Ștefan, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu de la Constantinopol a venit în pelerinaj la Putna și a așezat pe mormântul voievodului o candelă, pentru sprijinul dat de Sfântul Ștefan creștinilor din Imperiul Otoman prin intermediul Athosului. Sfântul Ștefan a cinstit și s‑a apropiat de oamenii sfinți ai Moldovei din vremea sa. A iubit părinții duhovnicești, părinții cei plini de buna mireasmă a harului, în care, prin nevoință și curăție, a luat chip Hristos. Dintre cei deja canonizați, știm despre legăturile sale cu Sfântul Daniil Sihastru, Sfântul Iosif de la Bisericani și Sfântul Simeon de la Mănăs‑ tirea Pângărați. Sfântul Simeon a fost stareț al Mănăstirii de la Pângărați. Când, în 1476, turcii au ars biserica închinată Sfântului Dimitrie, construită de Sfântul Ștefan acolo, Cuviosul Simeon și ucenicii lui au plecat peste 24 De veghe în casa Măriei Sale munți, în Transilvania, la Mănăstirea Casiva. Acolo, Cuviosul Simeon a trecut la cele veșnice. Istoria zidirii Mănăstirii Pângărați spune că, auzind aceasta, Sfântul Ștefan „a trimis și i‑au adus sfintele lui moaște într‑o raclă, pe care o ținea în vistieria sa cu cinste. Apoi luând o parte din sfintele moaște, le‑au oprit pentru blagoslovenie și cu aromate și bune miresme și cu tămâie le tămâia întotdeauna, spre credința și buna întărire a binecuvântatei sale domnii, iar mai vârtos pentru dragostea și căldura duhovnicească ce avea mai înainte către dânsul”. Rugăciunea este plugăria sufletului, iar multa sa credință a fost ară‑ tată din belșug de plugul rugăciunii, semănată cu faptele iubirii și drep‑ tății și udată cu lacrimile pocăinței. Sfântul Ștefan, deși împovărat cu multele griji ale conducerii țării, a știut să se roage din inimă. Cum să nu pună în fața Celui Atotputernic atâtea greutăți pe care omenește nu ar fi putut să le ducă? A știut să se roage pentru biruință în lupte, pentru oștenii căzuți, pentru iertare de păcate, pentru binele poporului. Prin rugăciune, sufletul său s‑a mân‑ gâiat când grijile și încercările, durerile și necazurile păreau să îl cople‑ șească. Prin rugăciune, el L‑a cunoscut mai adânc pe Hristos Domnul, Cel smerit și blând. Uneori, rugăciunea lui cea fierbinte a cerut să fie săpată în piatră, precum în pisania bisericii Înălțarea Domnului de la Mănăstirea Neamț: „Doamne Hristoase, primește casa aceasta, pe care am zidit‑o cu ajutorul Tău, întru slava și cinstea sfintei și slăvitei Tale Înălțări de la pământ la cer; și Tu, stăpâne, acoperă‑ne cu mila Ta de acum și până în veac”. O altă frumoasă rugăciune se află înscrisă pe un steag brodat cu icoana Sfântului Mare Mucenic Gheorghe dăruit Mănăstirii Zografu în 1500: „O, răbdătorule de patimi și purtătorule de biruință, Mare Mucenice Gheorghe, care în nevoi și nenorociri ești grabnic apărător și cald ajutător și celor necăjiți bucurie nespusă, primește de la noi și această rugăciune, a smeritului robului tău, domnul Io Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, păzește‑l neatins în acest veac și în cel viitor, cu rugăciunile celor ce te cinstesc, ca să te proslăvim în veci. Amin”. Sfântul Voievod Ștefan cel Mare 25 Iar atunci când a greșit, a știut să alerge cu credință sub epitrahilul duhovnicului pentru a‑și curăța sufletul. Între părinții duhovnicești care i‑au fost apropiați, dintr‑un document din 1499 aflăm că s‑a spovedit și la Episcopul Vasile al Romanului, pe care îl numește „duhovnicul nostru”. Acesta a fost un ierarh foarte învățat și se păstrează până azi o scrisoare în care Mitropolitul Moscovei îi cere sfat. Dragostea de popor A doua mare virtute a Sfântului Ștefan prin care el a primit bine‑ cuvântare și har de la Dumnezeu și a săvârșit mulțime de fapte bune a fost dragostea de popor. El a cunoscut urmările rele ale unor conduceri neașezate și de aceea a dorit și s‑a nevoit din răsputeri să se așeze în lu‑ crarea lui Dumnezeu în conducerea poporului, să conducă după voia lui Dumnezeu. A fost conștient că Împăratul împăraților și Domnul domnilor nu încredințează unui conducător puterea stăpânirii pentru a deveni un tiran. Darul și slujirea conducerii este dată pentru a face bine poporului, pentru ca dreptatea și dragostea să înflorească în sufletele oamenilor, prin pilda și purtarea de grijă a conducătorului. Devenit domn, întâi de toate Sfântul Ștefan a făcut pace între ta‑ berele care se războiau pentru conducerea țării. I‑a iertat din inimă pe boierii din tabăra adversă, care fugiseră de teamă în Polonia, și i‑a chemat să se întoarcă în țară, trimițându‑le scrisori în anii 1457, 1460, 1468 și 1470. În afară de unul singur, toți ceilalți au avut încredere în făgăduințele lui și s‑au întors, bucurându‑se de toată starea pe care o avuseseră înainte de a fugi în afara țării. Iubirea de vrăjmași este cea mai înaltă poruncă a Mântuitorului Iisus Hristos și doar sufletul în care și‑a făcut locaș harul Sfântului Duh o poate împlini. Pe acest pisc înalt al Evangheliei s‑a urcat vitejește Sfântul Ștefan, chiar dintru începutul domniei sale, prin iertarea celor care participaseră sau fuseseră de acord cu uciderea tatălui său. Iar aju‑ torul pe care l‑a primit de la părinții săi duhovnicești pentru a săvârși acest dumnezeiesc urcuș îi este spre mai multă cinste. Căci, în focul tinereții, el a știut să primească sfatul cel curat și să domolească orice 26 De veghe în casa Măriei Sale mânie a firii omenești. Pentru că a căutat pacea de sus, și nu răzbunarea omenească, el a fugit cu hotărâre de patima răsplătirii răului cu rău și a iertat din inimă. Din dragoste de popor, Sfântul Ștefan a fost mereu gata să își jert‑ fească viața în luptă în fața năvălitorilor. În toate cele 36 de bătălii și‑a încredințat viața în mâna lui Dumnezeu, gata să moară pentru poporul său. Dumnezeu însă l‑a izbăvit de moarte de fiecare dată, căci vasul cel ales trebuia să își continue lucrarea în lume. A fost rănit, a fost aproape să fie capturat, a căzut de pe cal, dar, de fiecare dată când priceperea omenească și puterea celor văzute s‑au arătat neputincioase, Dumnezeu a întors lucrurile în chip minunat spre folosul credinciosu‑ lui Său slujitor. La rândul său, poporul i‑a răsplătit dragostea cu dragoste, devenind una cu el, ascultător de Dumnezeu și unit în fapte bune și în fața duș‑ manilor. Nu puțină tărie a primit de la popor, ca răsplată a dragostei și dreptății cu care conducea. Înainte de marea victorie pe care o va câștiga la Vaslui, în 1475, auzind strigătele puternice ale uriașei armate otomane, voievodul s‑a înspăimântat. Observând ce se întâmpla, un boier, luminat de Dumnezeu, a venit la el, s‑a pus în genunchi și i‑a spus câteva cuvinte simple: „Doamne, nu te tulbura, căci îți vom sta astăzi credincios alături și Dumnezeu ne va ajuta”. Prin credința și dragostea acestor cuvinte, Sfântul Ștefan și‑a recăpătat stăpânirea de sine. Doar prin ascultarea izvorâtă din dragoste putem înțelege cum oa‑ menii au primit, în mai multe rânduri, să își dea foc avutului lor, la porunca voievodului, pentru a îngreuna situația armatei otomane ori a altor invadatori. Iar jertfirea vieții, de la marii boieri, precum marele logofăt Toma, ori pârcălabii Luca de la Cetatea Albă, Cârstea Arbure de la Neamț, Vâlcea de la Cetatea Nouă (Roman), Gangur de la Orhei și spătarul Mihău, până la toți bărbații de rând care au murit în nu‑ meroasele lupte, nu se putea face decât prin credința că domnul țării îi iubește cu adevărat și îi conduce după voia lui Dumnezeu, spre binele familiilor lor și al țării. Sfântul Voievod Ștefan cel Mare 27 Nu doar în război s‑a jertfit pentru popor, ci și în timp de pace, conducând țara cu multă dăruire și luare‑aminte. Chiar și cu puțin înaintea trecerii la cele veșnice, când starea sănătății se agravase, el încă veghea cu agerime asupra problemelor țării – „veșnic treaz” îl arată a fi, în 1502, doctorul venețian Matteo Muriano. Un motiv pentru care a fost ascultat de popor a fost dreptatea și dragostea cu care a condus țara în timp de pace. De exemplu, după lupta de la Baia, în care au fost distruse casele celor de acolo, a oferit locuitorilor compensații financiare pentru a‑și reface locuințele. La 20 de ani de la lupta de la Vaslui, a mers la curtea domnească de la Vaslui, a chemat aici familiile celor care se sacrificaseră în bătălie și le‑a răsplătit încă o dată jertfa făcută cu două decenii în urmă. Desigur, pe lângă cele văzute, el s‑a îngrijit ca toți cei căzuți pentru țară să fie pomeniți în bi‑ serici și mănăstiri – de exemplu, în pisania de la Mănăstirea Războieni, construită la 20 de ani după bătălia de la Războieni, scrie explicit că a ctitorit mănăstirea „și întru pomenirea și întru amintirea tuturor drept‑ credincioșilor creștini care au pierit aici”. Cultura și arta Moldovei în vremea Sfântului Ștefan au avut o înăl‑ țime care greu poate fi atinsă. Cu mintea limpede, însuflețiți de cre‑ dință și dragoste de aproapele, luminați de har, oamenii de atunci au creat, vegheați de Sfântul Ștefan, stilul moldovenesc în arhitectură, de o mare frumusețe și adânc odihnitor pentru suflet. Broderiile vremii din Moldova sunt printre marile capodopere ale genului, iar manuscrisele lucrate atunci arată și ele frumusețea sufletească a celor ce le scriau și a celor ce le citeau sau ascultau citirea lor. Muzica bisericească a cu‑ noscut o înflorire cu totul deosebită. Tot în vremea Sfântului Ștefan a început pictura exterioară a bisericilor din Moldova, acea revărsare de har, frumos și bucurie dinspre interiorul sfintelor locașuri spre întreaga societate. Despre frumusețea și măreția picturii interioare și exterioare a Mănăstirii Putna, pierdută însă, cronicarul Ion Neculce spune că era „tot cu aur poleită, zugrăveala mai mult aur decât zugrăveală, și pe dinlăuntru, și pe dinafară”. Una dintre cele mai mari fapte ale dragostei pe care voievodul le‑a făcut pentru popor a fost zidirea a mai mult de 30 de biserici și mănăstiri 28 De veghe în casa Măriei Sale de piatră. El a construit practic mai multe locașuri sfinte de zid decât existau până atunci în Moldova, căci înainte majoritatea erau de lemn. Efortul financiar și material a fost mare, iar aceasta arată râvna deosebită și hotărârea pe care le‑a avut pentru a reuși. Mai ales în ultimii 18 ani de viață, Sfântul Ștefan a desfășurat o adevărată campanie de construire de biserici. În fiecare dintre acești ani se lucrează cel puțin la o biserică, uneori la mai multe în același timp, iar construcția niciuneia nu du‑ rează mai mult de trei ani. Cel mai repede a fost construită Mănăstirea Voroneț, în 3 luni și jumătate. Pe lângă bisericile ctitorite de el, Sfântul Ștefan a făcut foarte multe danii la alte locașuri sfinte: clopote, icoane, cărți, veșminte, proprietăți, bani, scutiri etc. Slujirea lui de ctitor a fost o continuă veghe și jertfire, iar roada a fost din belșug. Aceste cetăți duhovnicești au fost cel mai puternic reazem în vremurile grele care au urmat și vor urma, oricare ar fi acelea, căci cine Îl are pe Dumnezeu are totul, iar cine se rupe de Dumnezeu pierde totul. În ele s‑au rugat oamenii, I‑au mulțumit lui Dumnezeu, s‑au curățat de păcate prin spovedanie și s‑au unit cu Hristos prin Sfintele Taine. De la aceste altare au luat lumina lucră‑ rii celei bune înnoitori ai neamului, precum Sfântul Iacob Putneanul, Mihai Eminescu, Ciprian Porumbescu, George Enescu, aici s‑au rugat soldații, aici au cerut femeile viață pentru copiii lor nenăscuți ori pentru soții plecați să apere țara, aici și‑au găsit creștinii alinare când au fost prigoniți, aici demnitatea și curajul și‑au avut rădăcina bună și nesfâr‑ șită – credința în Hristos. În aceste biserici și mănăstiri s‑au botezat generații după generații și și‑au sfințit viețile mulțime de sfinți știuți și neștiuți ai acestui neam. Dragostea lui pentru oameni a arătat acestora dragostea lui Dumnezeu pentru ei și a făcut ca țara să fie o grădină a Maicii Domnului, nu nu‑ mai în ceea ce privește bisericile și mănăstirile, ci și în viața de zi cu zi a orașelor și a satelor. De aceea, deși anii care au trecut de la săvârșirea lui din viață au ascuns multe dintre faptele sale de ochii noștri, în po‑ por amintirea lui s‑a păstrat în toate colțurile țării ca făcător de bine al tuturor. Oriunde mergi în Moldova, Sfântul Voievod Ștefan este cinstit Sfântul Voievod Ștefan cel Mare 29 pentru o faptă a sa care a rămas în amintirea oamenilor acelui loc. În toată țara el a răsplătit pe cineva, a dăruit, a făcut dreptate cu multă pricepere, a liniștit o familie încercată, a ajutat un sărac cuminte, a încurajat un copil, a ridicat un pod, i‑a înzestrat pe doi tineri pentru a se putea căsători și alte și alte fapte ale dragostei și milosteniei a făcut. Toate acestea au rămas în sufletul poporului, încât pentru o vreme po‑ porul i‑a spus Ștefan cel Bun. Iată lecția pe care a dat‑o întregului popor despre cum se cade săr‑ bătorită o reușită, prin ce a făcut după marea victorie militară de la Codrii Cosminului. În 26 octombrie 1497, a înfrânt aici oastea polonă condusă de Regele Albert. Acesta din urmă, învins în războiul cel „cu planuri necinstite pornit și în chip nenorocit purtat”, întors la curtea sa, tăinuia întâmplarea „și trăia ziua și noaptea în petreceri și banchete, luând parte la jocuri și coruri de fete și făcând ca toate în fața lui în veselie să se petreacă”, ne spune cronicarul polonez Bernard Wapowski. Spre deosebire de fuga de conștiință a regelui polon, Sfântul Ștefan s‑a îndreptat cu mulțumire către Dumnezeu. După luptă, a plecat spre Mănăstirea Tazlău, pe care a sfințit‑o la 8 noiembrie 1496, de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. De acolo, a mers la Mănăstirea Neamț, pe care a sfințit‑o la 14 noiembrie, de Sfântul Grigorie Palama. Următorul eveniment public a fost la Hârlău, unde, pe 6 decembrie 1497, de Sfântul Nicolae, la împlinirea a 40 de zile de la biruință, i‑a chemat pe ostași și a făcut parastas pentru cei căzuți în luptă. După ce i‑a răsplătit pe cei de față, la plecarea oștenilor „i‑a învă‑ țat să laude și să binecuvânteze pe Dumnezeu cel Preaînalt pentru cele ce le‑au fost dăruite, pentru că toate biruințele sunt de la Dumnezeu”. Adânca smerenie Dacă este greu pentru un conducător care are parte de putere peste ceilalți să rămână smerit, cu atât mai greu este pentru el să rămână smerit când este lăudat mult și pe drept. Iată două dintre cinstirile aduse de străinii contemporani lui: „După a mea părere, el este cel mai vrednic să i se încredințeze con‑ ducerea și stăpânirea lumii și mai ales cinstea de comandant împotriva 30 De veghe în casa Măriei Sale turcilor, cu sfatul, înțelegerea și hotărârea tuturor creștinilor, de vreme ce ceilalți regi și principi catolici își petrec timpul numai în trândăvii sau în războaie civile”. (Jan Długosz, Historia Polonica) „Turcii au mare frică de acest domn. El este un om foarte înțelept, vrednic de multă laudă, iubit mult de supușii săi pentru că este în‑ durător și drept, veșnic treaz și darnic.” (Raportul doctorului Matteo Muriano către dogele Veneției, 1502) Dar Sfântul Ștefan a știut că „Dumnezeu celor mândri le stă îm‑ potrivă, iar celor smeriți le dă har” (1 Petru 5, 5) și a căutat mereu să pășească pe calea sfântă a smereniei, atât când a reușit să împlinească un bine, cât și când nu a reușit. Atitudinea sa după marea biruință de la Vaslui, păstrată în cronici, este un exemplu de smerită cugetare, prin care omul înțelege că tot binele îi este dăruit de Dumnezeu și că de la sine nu are nimic bun. După victorie, „nu s‑a îngâmfat Ștefan în urma acestei biruințe”, ci voievodul „a poruncit în toată țara sa ca, sub aspră pedeapsă, nimeni să nu‑i atribuie lui această biruință, ci Domnului Dumnezeu Însuși. Apoi, patru zile întregi a postit, rugându‑se și mulțumind Domnului Dumnezeu pentru o astfel de biruință asupra păgânilor”. Alte cronici arată că în cele patru zile a postit doar cu apă și pâine. Așadar, el nu a vrut să primească în sine nicio urmă de mândrie. Știa că „în zadar se ostenește cel ce priveghează dacă nu întărește Domnul cetatea”. Sfântul Ștefan s‑a smerit cum poate niciun alt conducător nu s‑a smerit după o asemenea victorie de răsunet european. Căci, înainte de a fi biruiți la Vaslui, turcii nu mai fuseseră înfrânți de câteva decenii într‑o bătălie de dimensiuni foarte mari. Victorios, pentru a nu lăsa mândria să îi fure adevărata cunună, a sărit din fața laudelor tuturor și a alergat la smerita cugetare, precum un cerb fuge de vânători și caută adâncul pădurii unde poate trăi liber. Dar Sfântul Ștefan nu s‑a smerit doar când a biruit, ci și când a fost înfrânt. A doua bătălie pe care a pierdut‑o a fost la Războieni, în 1476. Atunci s‑a aflat cu doar circa 12 000 de ostași în fața lui Mahomed Cuceritorul, care avea o armată de 120000–150000 de oameni. Înainte Sfântul Voievod Ștefan cel Mare 31 de bătălie, Sfântul Ștefan trimisese cea mai mare parte dintre oșteni să își pună familiile la adăpost, deoarece turcii porunciseră tătarilor să in‑ vadeze Moldova, iar aceștia prădau întreaga țară, ucigând și luând robi. Omenește, înfrângerea de la Războieni a fost inevitabilă. Atunci au murit trei dintre marii boieri ai țării și mulți alți luptători de frun‑ te. Sfântul Ștefan însuși a scăpat cu viață în ultimul moment, posibil înainte de a fi prins sau ucis. Dar, deși știa că a făcut tot ce omenește se putea face, s‑a smerit și și‑a asumat înfrângerea cu pocăință. Într‑o scrisoare către conducătorii creștini a scris: „Eu și curtea mea am făcut tot ce mi‑a stat în putință, și s‑a întâmplat ce știți. Pe care lucru îl socot că a fost voia lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele, și lăudat să fie numele Lui”. Dar Dumnezeu a căutat la smerenia lui și i‑a dăruit biruință de sus acolo unde nu biruise cu arma în mână. Deși învingător la Războieni, Mahomed al II‑lea nu a reușit să cucerească nicio cetate, căci apărătorii acestora au rămas credincioși Sfântului Ștefan. Până la urmă, el a trebuit să părăsească Moldova fără izbânda așteptată. Mai mult, a pierdut atât de mulți soldați și arme și prada luată încât, dacă la intrarea în spațiul românesc trecerea armatei peste Dunăre durase 40 de zile, trecerea ei înapoi a durat numai 4 zile! După 20 de ani de la bătălie, pe osemintele celor căzuți în lup‑ tă, Sfântul Ștefan a ctitorit Mănăstirea Războieni, închinată Sfântului Arhanghel Mihail. În pisania bisericii, și‑a smerit din nou cugetul în fața Părintelui Ceresc și a scris despre bătălie: „Cu voia lui Dumnezeu au fost biruiți creștinii de păgâni”. Sfântul Ștefan a fost comparat, pentru victoriile sale militare, cu Alexandru Macedon. Dar din adânca lui smerenie s‑a născut discer‑ nământul unic pe care l‑a avut Sfântul Ștefan, discernământ care s‑a dovedit cu totul deosebit atunci când a fost vorba despre aflarea voii lui Dumnezeu pentru țara sa. În hățișul de interese politice ale statelor vecine, înconjurat de țări de altă confesiune sau altă credință, Sfântul Ștefan a cumpănit ce trebuie să facă pentru binele poporului fără orgoliu, cerând sfat și fiind statornic 32 De veghe în casa Măriei Sale în adevăr. Astfel, el a avut legături și chiar a colaborat cu alte țări fără să se abată de la binele Moldovei și de la credința ortodoxă. Pentru a înțe‑ lege cât suflet și efort a pus în realizarea de alianțe împotriva expansiunii turcilor, e suficient să ne gândim că legăturile sale diplomatice desfă‑ șurate pentru acest scop s‑au întins până în Persia – Iranul de astăzi. Discernământul i‑a fost cumpăna cu care a judecat și s‑a îngrijit și de nevoile țării. Prin discernământ, darul lui Dumnezeu pentru smerenia sa, a iertat când a fost cu folos, a fost ferm când a fost nevoie, a judecat fără părtinire. Astfel, s‑a împlinit întru el una dintre cererile din slujba de încoronare: „Fă să răsară în sufletul lui dreptate și mulțime a păcii”. Prin dragoste, smerenie și discernământ, Sfântul Ștefan a știut să se facă toate tuturor, ca pe toți să‑i câștige. Tot prin discernământ, el a putut să înțeleagă și chemările pe care Dumnezeu i le‑a făcut prin întâmplările vieții. Cea mai mare cumpănă în bătălii a avut‑o când, în 1486, în lupta de la Șcheia, a căzut de pe cal și a rămas pe câmpul de luptă jumătate de zi. În acest timp, lupta s‑a terminat, victoria fiind a turcilor. Dar Dumnezeu a rânduit ca doi boieri, Purice și Pântece, să îl găsească și să îl aducă în tabăra sa. Sfântul Ștefan și‑a revenit, a repornit bătălia și a reușit să o câștige de această dată. Desigur, dacă l‑ar fi găsit un turc înaintea boierilor, alta ar fi fost soarta lui și a țării. Dar cum niciun fir de păr nu se clintește fără voia lui Dumnezeu, nici viața voievodului nu era trecută cu vederea, pentru ascultarea sa cea multă față de poruncile lui Hristos. Ca mulțumire lui Dumnezeu și cu o mai adâncă simțire despre cât de ușor trece viața pământească, după această luptă voievodul a început o adevărată campanie de construcție a numeroase biserici și mănăstiri. Ca o mare rugăciune, a înălțat mai mult de treizeci de locașuri sfinte care au sfințit pământul Moldovei și au devenit locuri de sfințire pentru poporul bine‑credincios. Cu doi ani înainte de lupta de la Șcheia, în 1484, turcii ocupaseră Chilia și Cetatea Albă, două cetăți esențiale pentru sistemul de apărare al Moldovei și pentru economia țării. Toate încercările pe care le‑a făcut pentru a recupera cetățile au eșuat. Sfântul Voievod Ștefan cel Mare 33 În acest context, a înțeles că nu mai poate să facă față singur luptei directe împotriva turcilor. Întrucât conducătorii altor state creștine nu aveau râvna sa pentru apărarea credinței, ajutorul solicitat acestora de‑ cenii la rând, prin scrisori și soli, prin umilințe publice, nu a venit sau a venit prea puțin și nu la timp. În aceste condiții, s‑a văzut nevoit să încheie pace cu Imperiul Otoman. Moldova plătea un tribut foarte mic, iar turcii nu aveau voie să se amestece în problemele interne ale țării, nu aveau voie să aibă proprietăți în țară, nu aveau voie să facă moschei în Moldova. Cât va mai trăi în această viață, a încercat să închege noi alian‑ țe împotriva turcilor, dar chemările inimii sale fierbinți pentru Hristos nu au fost ascultate de urechile altor conducători creștini, iubitori de plăceri lumești, și au rămas fără răspuns. De aceea și‑a călcat pe inima doritoare de izbândă împotriva păgânilor, înțelegând că, altfel, există riscul cuceririi țării și al transformării ei în pașalâc. Mutarea la locașurile de veci Zilele de zbucium, nopțile de veghe în războaie, grija pentru popor, durerile simțite pentru țară, bolile și rana de la picior îi aduseseră multe neputințe trupești. Deja din 1497 trupul nu mai putea ține pasul cu duhul său osârduitor. Din cauza bolilor și a rănii de la picior, a fost dus pe câmpul de luptă cu o sanie ca o targă și astfel a condus bătălia de la Codrii Cosminului. După 47 de ani de domnie, viața sa era o curgere spre bunul sfârșit pe care îl aștepta să vină atunci când va hotărî Dumnezeu. Așa cum întreaga viață ascultase glasul Domnului, și acum îl aștepta. Mai ales pentru această clipă, a trecerii dincolo, se pregătise. După cum spune ierodiaconul Gherasim Putneanul: „De mergea la oaste, ca o oaie către cuțit era! De petrecea în pace, cu smerenie și tăcere porunca Celui de sus aștepta! De‑a pururea urechea lui la glasul Bisericii era, ca să asculte și să facă cele pentru bun sfârșit”. Și‑a pregătit din timp mormântul la Putna. Pe piatra de mormânt a pus să se scrie cuvintele în care i se cuprinde viața: „Dreptcinstitorul Domn, Io Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, ctitor și ziditor al acestui sfânt 34 De veghe în casa Măriei Sale lăcaș, care zace aici și s‑a mutat la veșnicele lăcașuri în anul 7…, luna …, și a domnit ani …” Data trecerii la cele veșnice și numărul de ani de domnie au rămas să fie completate de către urmași, însă aceștia nu au mai săpat nimic pe piatra de deasupra celui care era văzut în continuare, din cer, conducător al țării. Ultima mănăstire pe care a început să o zidească în viața pământeas‑ că a fost Dobrovățul. A închinat‑o Pogorârii Sfântului Duh, ca gest de laudă adus Vistierului bunătăților, Dătătorului de viață care se sălășluise în el, îl curățise de toată întinăciunea ce s‑ar fi putut aduna într‑o viață cu mult zbucium și îi adusese mântuirea. Anul 1504 s‑a dovedit a nu fi unul obișnuit. Semne năprasnice au vestit plecarea din această viață a Voievodului, după cum consemnează Letopisețul scris în acele zilele: „A fost […], înainte de moartea lui, iarnă grea și foarte aspră, cum nu fusese niciodată. Și au fost în timpul verii ploi mari și revărsări de ape și înecuri din pricina apelor mari”. În iunie 1504, starea de sănătate a voievodului se agravase, încât în străinătate ajunsese chiar vestea că a murit. Dar cununa mărturisitoru‑ lui avea să se împodobească cu alte săptămâni de răbdare a durerilor. Cu câteva zile înainte de moarte, s‑a făcut o ultimă încercare de a vindeca rana de la picior. Aceasta a fost arsă cu fierul înroșit în foc. Vindecarea trupească nu a venit, ci Hristos Domnul l‑a încununat pe atletul Său și cu întreaga cunună a ghimpelui în trup, pentru a‑l primi plin de slava mărturisitorilor în locașurile cerești. În 2 iulie 1504, ziua de prăznuire a Așezării Veșmântului Maicii Domnului în Biserica din Vlaherne, cu mijlocirea Maicii Domnului și a sfinților, neobositul luptător pentru Dumnezeu și popor și‑a dat sufle‑ tul în mâinile lui Hristos. „Bucură‑te, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost pusă, peste multe te voi pune”, îl va fi chemat Hristos Domnul pe credinciosul Său slujitor, domn al unei țări mici, dar a cărui inimă a fost plină de râvna pentru apărarea credinței în lume. Sufletele oamenilor s‑au întristat, dar cugetele lor au păstrat bunele învățături ale voievodului. În Biserică știm că pentru cei care se fac fii ai lui Dumnezeu după har, moarte nu este, ci doar trecere și înălțare. Sfântul Voievod Ștefan cel Mare 35 De aceea, poporul l‑a cinstit ca sfânt după trecerea la cele veșnice: „Iar pe Ștefan Vodă l‑a îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire în Putna care era zidită de dânsul. Atâta jale era de plângeau toți ca după un părinte al său, căci cunoșteau toți că s‑au scăpat de mult bine și mul‑ tă apărătură”, iar „după moartea lui, până astăzi, îi zic Sveti (Sfântul) Ștefan vodă” (Grigore Ureche). Polonezul Maciej Stryjkowski, trecând prin Moldova în anul 1575, scrie că pe Voievodul Ștefan, moldovenii, „din cauza nespusei lui vite‑ jii, îl socotesc ca sfânt”. La fel, cronicarul polon Ioachim Bielski scria în Kronica Polska: „Pentru aceste izbânzi mari, deși avea o țară mică, fiecare istorie îl poate pune [pe Ștefan] în rând cu cei mai mari și mai faimoși căpitani: de aceea, și moldovenii îl numesc Kara Bogdan, adică Bogdan cel scump, iar pentru vitejia lui nespusă, îl țin de sfânt”. Un tablou al lui în chip de icoană era în Palatul domnesc de la București, al domnului Țării Românești. Hotărârea privind canonizarea Sfântului Ștefan cel Mare a fost luată de Biserica Ortodoxă Română în ședința Sfântului Sinod din 20 iunie 1992: „Privind viețuirea jertfelnică pentru credință și neam a drept‑cre‑ dinciosului voievod, hotărâm ca de acum înainte și până la sfârșitul veacurilor, voievodul Ștefan cel Mare al Moldovei să fie pomenit lao‑ laltă cu bărbații cei cuvioși și sfinți ai Bisericii, cinstindu‑se cu slujbe și cântări de laudă în ziua de 2 iulie, fiind cinstit în Sinaxar, cărți de cult și în calendarul Bisericii noastre, cu numele Drept‑credinciosul voievod Ștefan cel Mare și Sfânt” (Tomos de canonizare). Din iulie 2004, este folosită numirea consacrată în timp, Sfântul Voievod Ștefan cel Mare. „Vedeți mărimea inimii acestui domn! Vedeți a lui cuvioșie crești‑ nească! Deșteptați‑vă, stăpânitorii noroadelor, ascultați, îndemnați‑vă, urmați!” Astfel îi îndemna ierodiaconul Gherasim Putneanul pe mai‑marii lumii. Dar nu numai ei, ci tot omul care dorește să trăiască după adevăr și bine are o pildă în viața Sfântului Ștefan. O viață în Hristos prin care, ca într‑un testament scris în istorie cu litere veșnice, Sfântul Ștefan ne îndeamnă să trăim în credința în Dumnezeu și dragostea de aproapele, pentru a fi părtași Împărăției ce‑ rurilor, Împărăția Iubirii, Împărăția Sfintei Treimi, Dumnezeul nostru. 36 De veghe în casa Măriei Sale Nicolae Iorga scria în Istoria lui Ștefan cel Mare: „Amintirea sa a lu‑ minat totdeauna în marea biserică a conștiinței neamului. Uneori mai tare, alteori mai slab, dar niciun vânt năprasnic n‑a putut‑o stinge. Și astăzi ea se înalță puternică, în marea flacără de mândrie și recunoștință ce pornește din toate inimile noastre la pomenirea […] puternicului împărat senin al românimii”. Și se întreba părintele istoriei românilor, în anul în care se sărbăto‑ reau 400 de ani de la trecerea la cele veșnice a Sfântului Ștefan: „Vor ști poeții, scriitori de astăzi, să dea glas iubirii nemărginite cu care, de patru veacuri, miile de mii ale poporului au înconjurat, și mai departe decât hotarele Moldovei, chipul de viteaz bun, cuminte și sfânt al celui mai mare om ce s‑a ridicat dintre români? Se vor înfrăți ei înaintea acestui altar, măcar pentru clipa în care se înalță liturghia recunoștinței de marile mulțimi care nu pot nici să vorbească, nici să cânte?” Acum, după ce a trecut și sorocul Sărbătoririi a 500 de ani de la trecerea la cele veșnice a Sfântului Ștefan, nădăjduim că întrebarea și‑a primit răspunsul. Poporul, care l‑a numit dintotdeauna Sfântul Ștefan, l‑a purtat în suflet și, amintindu‑și de vrednicia sa, l‑a răsplătit cu nu‑ mele de „cel mai mare român”, și Biserica, aceea care l‑a așezat în icoa‑ nă, săvârșesc zi de zi liturghia recunoștinței în sufletul românilor și la mormântul său de la Putna. Pe părintele cel mai iubit al Moldovei, pe omul ales de Dumnezeu, pe cel ce a biruit dușmanii creștinătății și viața și‑a pus‑o în slujba lui Hristos, să‑l lăudăm toți credincioșii și cu dragoste să‑i cântăm: Bucură‑te, părinte iubit al Moldovei; Bucură‑te, întâiule în ceata voievozilor; Bucură‑te, om ales de Dumnezeu; Bucură‑te, izbăvitorule al poporului tău; Bucură‑te, biruitorul păgânilor; Bucură‑te, bucuria creștinilor; Bucură‑te, soarele Moldovei; Bucură‑te, apărătorul creștinilor ortodocși; Bucură‑te, Sfinte Ștefane, Binecredincios Voievod și apărător al creștinătății!
Μέ τήν εὐλογία τοῦ πατρός Δαμασκηνοῦ Γρηγοριάτου
