«Πνευματική φαρέτρα τοῦ Ὀρθοδόξου Χριστιανοῦ»
Marii
bătrâni şi duhovnici ne părăsesc unul câte unul plecând la cele veşnice. S-au
smerit pe pământ iar acum sunt slăviţi în ceruri. S-au ostenit în asceză, au
îndurat bolile ca pe nişte daruri ale lui Dumnezeu, s-au curăţit precum aurul
în topitoare, în topitoarea răbdării. Un astfel de suflet care a iubit din
pruncie Biserica şi i s-a afierosit în întregime este şi neuitatul părinte
Pavel Aghiaananitul.
S-a
născut în zona Larisei în 1911 din părinţi cucernici. Mai cu seamă mama lui i-a
insuflat din fragedă pruncie dragostea faţă de Biserică şi faţă de Dumnezeu şi
adesea îl lua cu ea la diferite mănăstiri. Dumnezeu l-a ales şi l-a iubit pe
acest tânăr şi din tinereţe i-a dat darul credinţei puternice. Astfel a putut
trăi greii ani ai tinereţii în mijlocul zgomotelor şi ispitelor lumeşti trăind
20 de ani ca un monah în lume. Deşi era simplu laic purta haine negre şi a
slujit ca paracliser în biserica satului său vreme de 20 de ani. În acest
interval s-a învrednicit s-o vadă pe Maica Domnului precum şi slava
strălucitoare a Cinstitei Cruci. În 1941, în timpul războiului civil, se afla
ca santinelă în armată, în curtea bisericii Adormirii Maicii Domnului din satul
său. Atunci a văzut înaintea sa o femeie înaltă îmbrăcată în negru care stătea
nemişcată şi îl privea. Din acea clipă, precum el însuşi mi-a spus a trăit
harul Cincizecimii vreme de 24 de ore. Ochii sufletului i s-au deschis şi a
cunoscut că în cealaltă viaţă altceva este Paradisul şi altceva Sfânta
Sfintelor. Acest lucru l-a citit mai târziu în scrierile Sfinţilor Bisericii
noastre precum Sfântul Metodie al Patarelor şi Eusebie al Samosatelor şi de
atunci îi sfătuia pe toţi să râvnească desăvârşirea ca să intre în Sfânta
Sfintelor.
Al
doilea semn pe care l-a văzut a fost strălucirea orbitoare a crucii care era
aşezată pe vârful clopotniţei satului. La miezul nopţii a văzut raze
strălucitoare ţâşnind din cinstita Cruce şi ajungând până la orizont. Atunci
i-a venit în suflet gândul că aşa străluceşte în Împărăţia Cerurilor Soarele
Dreptăţii, Hristos.
Din
lume a plecat după războiul civil în 1949. Înainte de a se retrage în mănăstire
i s-a arătat în somn marele Antonie, hramul bisericii din satul vecin. I-a
poruncit să plece din lume ca să se facă monah. S-a dus atunci la Mănăstirea
Maicii Domnului Xenias din Volos. Acolo a rămas 14 ani. A fost tuns monah şi
hirotonit preot şi duhovnic. Din pricina creşterii gălăgiei şi a contactelor
numeroase cu lumea a plecat la Athos şi s-a aşezat la Mănăstirea Iviron slujind
pe Maica Domnului Portăriţa. Dorind mai multă linişte, după o şedere de cinci
ani aici, a plecat la Schitul Sfânta Ana unde a rămas din 1970 până la cuvioasa
sa adormire petrecută în 1986.
În
toamna lui 1983 două ispite puternice venite din îngăduinţa lui Dumnezeu l-au
ţintuit la pat. Locuia la coliba Sfântului Ieromartir Serafim, episcopul
Fanarului având ca ucenic pe monahul Serafim. Într-o după-masă, pe când cobora
scările pentru a merge la biserică s-a trezit azvârlit de pe scară şi zburând
ca o pasăre până în grădina vecină, iar pantofii i-au rămas pe scara ce o cobora.
A scăpat doar cu o mână ruptă. După câteva luni s-a întâmplat a doua ispită.
Măslinii grădinii sale erau plini de roade. Trebuia să strângă măslinele
împreună cu ucenicul său. Pe când era urcat într-un măslin şi şedea pe o cracă
i s-a întâmplat şi o altă ispită a celui rău. A căzut numai de la un metru şi
jumătate dar totuşi şi-a fracturat încheietura şoldului drept. La spitalul din
Tesalonic n-au putut să-i facă nimic din cauza bătrâneţii. I-au legat totuşi
osul cu o bucată de sârmă şi l-au lăsat să se întoarcă la coliba lui din Athos.
Din acea clipă a început marea sa Golgotă. Din fericire ucenicul său l-a
îngrijit cu multă iubire şi dăruire, fără murmur, până la ultima sa suflare.
În
1985 l-a vizitat Egumenul Mănăstirii noastre, Arhimandritul Gheorghe, însoţit
de mai mulţi fraţi printre care şi autorul acestor rânduri. Ne-a primit cu
lacrimi mustrându-se şi acuzându-se pe sine: „cine sunt eu păcătosul, vrednicul
de osândă, ca să primesc astăzi în sărăcăcioasa mea colibă pe Egumenul
Mănăstirii Cuviosului Grigorie?”. Egumenul l-a întrebat cum stă cu curajul.
Părintele Pavel i-a răspuns:
–
Consider toate suferinţele mele ca un dar scump al lui Dumnezeu pe care mi l-a
trimis ca să mi se ierte păcatele. M-a învrednicit să cunosc harul Lui. Am
ajuns la cunoaşterea de Dumnezeu la 38 de ani. Până atunci am fost scufundat în
păcat …
–
Puteţi să liturghisiţi?
–
Merg puţin. Cu harul lui Dumnezeu liturghisesc în fiecare zi. Intrarea cea
mică o fac cu ajutorul părintelui Serafim, iar intrarea cea mare o fac în Sfântul
Altar.
În
ultimii trei ani de viaţă Dumnezeu i-a mai făcut şi alt dar. S-a îmbolnăvit de
cancer la oasele toracelui. Medicii s-au declarat neputincioşi şi l-au trimis
din nou la coliba lui. Dar în acea noapte îngerul păzitor, după porunca lui
Dumnezeu, i-a luat sufletul şi l-a dus la corturile cereşti în iulie 1986. În
acea noapte lângă el se afla ucenicul său şi alţi cunoscuţi laici şi clerici.
Le spunea adesea: „deseară plec. Sunt în Paradis, sunt în Paradis …”. Din
pricina căldurii mari din acel an i-au băgat trupul în frigider. Dimineaţa când
l-au scos ca să-l transporte la Sfântul Munte atât personalul medical cât şi
mulţi alţii au asistat la următoarele două semne minunate: deşi trupul rămăsese
15 ore în frigider era cald şi moale şi din tot trupul curgea sudoare. Prima
oară, ziceau medicii, vedem trupul unui mort să iasă din frigider atât de moale
şi de cald.
Când
a fost adus la coliba lui mulţi monahi s-au adunat de prin Schituri şi
Mănăstiri ca să-i cânte slujba îngropării. De la Mănăstirea noastră a fost
trimis ieromonahul Atanasie care la întoarcere mi-a istorisit următoarele:
„deoarece în tipicul Athosului ieromonahii îl îmbracă pe ieromonahul răposat,
mie şi părintelui Tarasie ne-a fost încredinţată această slujire. Am dus trupul
în paraclisul Sfântului Haralambie de lângă chiriaconul Schitului. Simţeam o
minunată mireasmă care ieşea din gura lui. M-am gândit că cineva a aprins
tămâie dar paraclisul era închis. Trupul era foarte moale, mult mai moale decât
al unui om viu şi în plus era cald. I-am prins mâna în palmă şi mă încălzea.
Capul, mâinile, toate membrele erau uşor de mişcat. Simţeam în suflet bucurie
şi aproape toţi părinţii s‑au închinat trupului de două şi de trei ori. Ştiam
din auzite că e un monah virtuos. În chilie nu vorbea niciodată de lucruri
lumeşti, ci doar duhovniceşti. Deşi era şchiop şi aproape paralitic, niciodată
n-a închis poarta pentru cei care voiau să se spovedească. Când îl duceau spre
groapă îi spuneau: „haide bunicule, în Paradis că pe mulţi i‑ai mântuit şi i-ai
povăţuit în calea lui Dumnezeu cu epitrahilul tău”.
În
coliba lui locuieşte acum părintele Serafim, credinciosul său ucenic, care îi
nutreşte atâta evlavie şi cinstire, încât îi păstrează scaunul şi farfuria de
mâncare la masă, îl cheamă zilnic să mănânce împreună, să se roage, să
călătorească împreună. Îl cheamă în ajutor atunci când întâmpină greutăţi şi
boli. Într-o seară, după cum povestea însuşi părintele Serafim, l-au apucat
dureri crunte la stomac în timp ce se pregătea să meargă la privegherea Înălţării
Sfintei Cruci la biserica Schitului. Nu mai putea nici să umble. S-a întins
puţin în patul stareţului şi l-a rugat să-i vină în ajutor. După o oră şi-a
revenit cu totul şi a mers deplin sănătos cu rugăciunile bătrânului său.
Aş
putea să mai redau şi alte mărturii legate de cuviosul părinte Pavel dar leul
este cunoscut şi după gheare.
Pomenirea
fericitului duhovnic Pavel fie veşnică. Amin.
Monah Damaschin Grigoriatul, Părinţi athoniţi pe care i-am cunoscut, Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Timotei, Episcopul Aradului, Editura Sfântul NECTARIE, Arad, 2004
Μέ τήν εὐλογία τοῦ πατρός Δαμασκηνοῦ Γρηγοριάτου
