Părintele Paisie mi-a povestit odată despre un ascet pe care l-a cunoscut mai demult, părintele Augustin. Acesta era rus de neam. La început a trăit într-o Mănăstire din ţara lui. Acolo călugării îşi câştigau existenţa pescuind. Cu banii dobândiţi din vânzarea peştelui îşi cumpărau cele de trebuinţă.
Odată, iarna, după un pescuit cu mai mulţi fraţi, părintele Augustin a primit poruncă să rămână la râu ca să dreagă mrejele. În apropiere locuiau muncitori cu familiile lor. O femeie, văzându-l pe părintele Augustin, împinsă de diavol, s-a apropiat, dorind să-şi împlinească cu el poftele trupului. El, îngrozit de gândul la păcat, s-a gândit: „Mai bine mă înec decât să-mi întinez trupul şi să-l întristez pe Dumnezeu”. Şi, dintr-o dată, s-a aruncat în apa îngheţată a râului cu capul în jos. Văzând Dumnezeu jertfa lui şi râvna pentru a-şi păstra curăţia, l-a scăpat în chip minunat. A ieşit din apă tras de o putere nevăzută şi stătea în picioare pe undele râului. Când a văzut femeia această minune şi-a venit în fire. A cerut iertare de la părintele Augustin. El a iertat-o, a sfătuit-o spre pocăinţă şi mântuire şi s-a întors la Mănăstire. Stareţul, văzând că părintele Augustin se primejduieşte în acea Mănăstire, l-a trimis în Sfântul Munte, unde s-a aşezat la o chilie lângă Mănăstirea Filotheului. Aici a fost tuns schimnic şi a avut multe roade duhovniceşti.
A dobândit atâta har şi simplitate, cum puţini reuşesc. Compătimea cu întreaga zidire: cu oamenii, cu animalele, cu păsările, cu plantele şi chiar şi cu diavolul ... Priveghea şi postea mult. De aceea, vrăjmaşul îl supăra adesea. Chilia sa era deschisă pentru toţi. Cine voia ceva intra şi lua fără binecuvântarea lui. De aceea părintele Augustin rămânea adesea fără cele mai de trebuinţă lucruri. Totuşi nu se neliniştea pentru că avea încredere în Dumnezeu. Mâncarea lui obişnuită era pâinea prăjită, fără ulei. Când era dezlegare la ulei, făcea pe pâinea prăjită o cruce cu o pană muiată în ulei.
Iubea foarte mult animalele. Se întrista când vedea că oamenii le încarcă cu poveri grele şi că le bat. De aceea, a îngăduit în curtea chiliei să-şi facă sălaş toate animalele, fie sănătoase, fie bătrâne şi bolnave. Pe sine se neglija cu desăvârşire. Toată ziua avea ca ascultare să adune hrană pentru măgăruşii lui. Asta era cea mai mare bucurie a sa. Adesea spunea cu dragoste: „măgăruşii mei, catâraşii mei ...”.
Într-o seară, pe când se ruga, a venit diavolul să-l tulbure. Părintele l-a întrebat: „De ce necăjeşti făpturile lui Dumnezeu?” În acelaşi timp i-a dat diavolului o lovitură de la lipit de perete. Diavolul a plecat ruşinat, dar Părintele Augustin şi-a continuat privegherea de noapte întristat că l-a lovit pe diavol. Toată noaptea l-a durut inima de întristare. Cum s-a luminat s-a dus la duhovnicul lui şi şi-a spovedit „păcatul.” Duhovnicul s-a mirat de marea lui simplitate şi l-a sfătuit părinteşte. Nu i-a dat canon şi i-a îngăduit să se împărtăşească. Părintele Augustin s-a mirat de îngăduinţa duhovnicului şi, de bucurie, nu a mai putut să doarmă în acea seară. A făcut rugăciunea toată noaptea slăvind pe Dumnezeu că nu l-a certat duhovnicul.
Când s-a dus să se împărtăşească, pentru multa sa simplitate şi nerăutate, Dumnezeu a prefăcut Sfânta Euharistie în gura lui în carne şi sânge. El plângea de bucurie. S-a întors în chilie şi, căzând în genunchi, îi mulţumea Domnului. Atunci Preabunul Dumnezeu i-a mai hărăzit binecuvântare: lumina nezidită l-a înconjurat şi l-a pătruns şi pe dinăuntru. De atunci, citea noaptea fără felinar. Capul îi strălucea ca un bec electric şi toată noaptea era ca ziua pentru el.
Când a îmbătrânit, părinţii Mănăstirii l-au rugat să vină lângă ei ca să-l îngrijească. El, gândindu-se la măgăruşii lui, nu voia să meargă: „Cine o să aibă grijă de ei?” Părinţii au hotărât, în cele din urmă, să aducă şi măgarii în Mănăstire. Pe părintele Augustin l-au instalat în bolniţa Mănăstirii, unde se mai aflau şi alţi bătrâni. Pe toţi, Părintele Augustin îi întrecea în virtute, iar prezenţa lui i-a incomodat pe mulţi. De ce? Aproape zilnic, părintele Augustin primea vizite cereşti ale diferiţilor Sfinţi, îngeri sau ale Maicii Domnului. Se ridica din pat, li se închina, şi-i chema şi pe ceilalţi bătrâni, zicând: „fraţilor, sculaţi-vă repede. A venit Maica Domnului, puneţi-i metanie. Aprindeţi tămâie. Au venit şi Sfinţii Apostoli, îngerii! De ce staţi aşa?” Le făcea viaţa insuportabilă. Unii credeau că a înnebunit şi făceau răbdare. Foarte puţini numai şi-au dat seama ce comoară aveau lângă ei.
Trăind încă de aici cu Sfinţii şi cu îngerii a adormit cu cuvioşie şi a fost îngropat în Mănăstirea Filotheului. Era anul …
Monah Damaschin Grigoriatul, Părinţi athoniţi pe care i-am cunoscut, Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Timotei, Episcopul Aradului, Editura Sfântul NECTARIE, Arad, 2004
Μέ τήν εὐλογία τοῦ πατρός Δαμασκηνοῦ Γρηγοριάτου
