«Πνευματική φαρέτρα τοῦ Ὀρθοδόξου Χριστιανοῦ»
Era 17 ianuarie 1987 când Mănăstirea noastră a primit vizita faimosului duhovnic de la Sfânta Ana, Părintele Antim. Acesta a rămas cu noi două zile. Nu-şi programase o vizită atât de lungă, dar, din cauza furtunii de pe mare, plecarea i-a fost cu neputinţă. Astfel, fraţii şi părinţii Mănăstirii au avut prilejul să ia blagoslovenia duhovnicului, să se sfătuiască cu el în diferite probleme duhovniceşti şi să-l audă cuvântând în trapeză, după luarea mesei, şi în sala de sinaxe a Mănăstirii. Am purtat şi eu câteva dialoguri cu el.
– De unde sunteţi de loc, părinte, şi cum aţi venit la Sfântul Munte?
– M-am născut în 1910 într-un sat, Kaliani, din zona Corintului. Părinţii mei erau cucernici. Am rămas orfan de mamă împreună cu alt frate, pe când eram de 7 ani. Numele meu în lume a fost Constantin Zafiropoulos. Tata provenea dintr-o familie vestită. El s-a recăsătorit după moartea mamei. Mama vitregă nu numai că nu ne iubea, dar ne bătea îngrozitor. Odată chiar a vrut să-l omoare pe fratele meu, dar a oprit-o tata. Din cauza necazurilor prin care treceam cu ea, am fugit de acasă la vârsta de 13 ani. M-am dus la Atena. Îmi plăcea foarte mult să citesc şi petreceam mult timp prin biblioteci. La 17 ani, din cauza tulburărilor naţionale, am plecat la Sfântul Munte. N-am venit cu dorinţa de a deveni călugăr, ci ca să citesc cărţile din bibliotecile bogate care auzisem că se găsesc aici. Am venit la Sfânta Ana, la casa în care mă aflu şi acum. Părinţii de atunci, Teofil şi Gavriil, m-au primit ca vizitator, desigur. Mai târziu, fiindcă mă iubeau, mi-au spus:
– Rămâi aici, Constantine. Te iubim şi ne-am obişnuit cu tine.
– Nu, le-am răspuns, o să plec.
Zilnic însă, mă gândeam la viaţa acestor monahi. „De ce şed ei aici, în locurile astea stâncoase?” Pe când am sosit eu, Schitul Sfânta Ana avea 270 de părinţi. Încet-încet, însă, am simţit înlăuntrul meu o schimbare şi o îndepărtare faţă de deşertăciunea desfătăciunilor omeneşti. Pe de altă parte, mă bucuram de existenţa celor veşnice. Înlăuntrul meu eram împărţit. Nu ştiam ce să fac. Mergeam la privegherile Kiriakonului (biserica principală a Schitului) şi am fost cu adevărat răpit de frumuseţea cântărilor de noapte. Ceva înlăuntrul meu se mişcase şi mă îndemna să-mi afierosesc tinereţile acestui loc sfânt. Gândurile de plecare, de deznădejde, de necredinţă m-au bombardat până când m-am hotărât şi am devenit rasofor. Atunci au dispărut. Foarte mult m‑am folosit de virtutea părintelui Gavriil, care fusese rânduit de Patriarhia de Constantinopol ca duhovnic. Din cauza bătrâneţii însă, nu mai putea spovedi pe părinţii din Schit, ci venea Părintele Gavriil, egumenul Dionisiului.
***
În seara acelei zile, simplul Părinte Antim a fost invitat în sala de sinaxe a Mănăstirii ca să vorbească părinţilor. Ne-a impresionat ascultarea sa faţă de orice îi cereau. Ne răspundea cu „Să fie blagoslovit!” Îl întrebam: „Nu cumva v-am obosit?”, iar el răspundea: „Iertaţi-mă că v-am deranjat prin prezenţa mea.” Când l-am aşezat pe scaunul egumenului ca să ne vorbească, a făcut ascultare, deşi se vedea că e foarte stingherit şi ne-a întrebat: „De ce mă ardeţi, părinţilor?” Înainte de a ne vorbi, ne-a făcut o metanie până la pământ şi a spus: „Iertaţi‑mă pentru neînţelepciunea şi îndrăzneala mea.” Şezând cu smerenie pe scaunul egumenului, şi-a început cuvântul:
– Astăzi aş fi vrut să plec, dar din pricina furtunii am rămas, potrivit unei rânduieli a Dumnezeieştii Pronii. Să rugăm mai întâi pe Sfinţi ca să apere Biserica. Desigur că nu mă gândesc la ziduri, ci la creştinii ortodocşi adevăraţi care sunt Trupul de taină al lui Hristos. De aceea vă rog şi pe voi să păstraţi întreaga armonie între voi, aşa cum în trup toate mădularele sunt în armonie între ele.
Ne aflăm astăzi în cea mai gravă criză de la zidirea lumii. Vedeţi cum oamenii folosesc înspre rău mintea şi înţelepciunea date de Dumnezeu pentru bine. S-au sălbăticit. De aceea nu putem săvârşi nici un bine fără pocăinţă. În Vechiul Testament avem o întâmplare pilduitoare, a profetului Iona care zice: „Încă trei zile şi Ninive va fi distrusă.” Ce-au făcut atunci ninivitenii? S-au pocăit, au postit cu toţii, chiar şi animalele. La fel şi noi, să înălţăm ochii înţelegători ai minţii către Dumnezeu şi să cerem mila dumnezeiască pentru noi, pentru neam, pentru Biserică, pentru lumea întreagă: „Doamne, Doamne, coboară mila Ta preste poporul Tău şi preste noi păcătoşii şi preste toată lumea Ta.”
Marele Varsanufie a văzut odată în vedenie că lumea se primejduia de un mare pericol. Atunci a văzut trei bărbaţi care, prin rugăciunile lor, împiedicau acea mare năpastă. Unul era un ascet din Roma, un altul din Corint, iar al treilea era însuşi Varsanufie. Rugăciunile celor trei au îndepărtat năpasta, liniştind mânia lui Dumnezeu. Până astăzi există astfel de rugători sfinţi. Satana este în zilele noastre plin de „mânie mare”[1], încât ar vrea, dacă se poate, să distrugă totul. Să ne rugăm, deci, părinţilor, căci altfel pierim.
Pentru că ne găsim înaintea Marelui Post să ne pregătim cu rugăciune, post şi, înainte de orice, cu iubire, ca să ne eliberăm de rău. Postul şi rugăciunea ne curăţesc de momelile Satanei şi vor întări slăbiciunea trupului. Smerenia ne va ridica din orice cuget întinat, aşa cum Domnul, pătimind, şi răstignit fiind, a înviat şi S-a proslăvit. Ea, smerenia, aduce pocăinţa, care îşi trage numele de la termenul „a-şi schimba gândirea” (metanoeo), adică răul pe care l-am făcut nu-l mai repet. Dacă păcătosul se pocăieşte devine fără păcat. Şi profetul David a zis: „Am păcătuit Domnului”, iar profetul Natan i-a spus: „A lăsat Domnul păcatul Tău.”
Părinţilor, nu defăimaţi obrăznicia mea, ci să ne străduim cu toţii să câştigăm prin pocăinţă veşnicele bunătăţi. În lumea de dincolo se află două locuri: raiul şi iadul. Oricât de virtuoşi am crede că suntem, să nu ne lăsăm amăgiţi, pentru că gândul omului, din tinereţe e aplecat spre rău, chiar dacă ar fi viaţa lui o singură zi. Să cultivăm în noi o credinţă fierbinte pentru că „cel ce crede în Mine va trăi” – zice Domnul, precum şi „cel ce Mă iubeşte, iubeşte pe Cel ce M-a trimis”.
Noi, monahii, suntem turma cea mică şi aleasă despre care Domnul a zis: „nu te teme turmă mică, pentru că Tatăl vouă a binevoit să vă dea Împărăţia”. Nouă Domnul ne-a dăruit cunoaşterea de Dumnezeu, spre deosebire de vechii filosofi, care aveau minte, dar nu şi cunoştinţa adevărată a lui Dumnezeu. Viaţa fără această cunoaştere e plină de greşeli şi de rătăciri. Noi, luminaţi de îngeri, trebuie să fim lumină mirenilor. Cum se va realiza asta? Când suntem legaţi prin iubire, când ascultăm, primim această lumină.
– Părinte, trebuie să spovedim gândurile cu amănunţime?
– Dacă nu le spovedim se fac fiare şi ne mănâncă. Un ţăran a găsit un şarpe îngheţat şi l-a vârât în desagă. Acolo şarpele s-a încălzit, a ieşit şi l-a omorât pe ţăran. Tot aşa, dacă nu le spovedim, devin fapte, iar „păcatul săvârşit aduce moarte” – zice Sfântul Apostol Iacov. Când ne-am făcut călugări, am făgăduit această descoperire a tainelor inimii. Şi cei ce se botezau de către Ioan „îşi mărturiseau păcatele lor”. Cuvioasa Maria Egipteanca a păcătuit mult, dar, după ce s-a pocăit, a ajuns să poată umbla pe apă. Trebuie, părinţilor, să păzim făgăduinţele de la călugărie, oriunde ne‑am afla. Cuviosul Sava cel Sfinţit, când s-a dus la Împăratul Anactor, a cerut o cameră liniştită ca să-şi poată împlini rugăciunea. Peste noi astăzi vine toată omenirea ... E cum scrie Apocalipsa: diavolul are furie mare pentru că ştie că i se apropie sfârşitul şi de aceea luptă cu mai multe arme neamul creştinesc şi mai ales pe monahi.
– Cum putem dobândi în chinovie iubirea întru Hristos?
– Iubirea este un lucru foarte mare. Este Însuşi Hristos. Ne-a iubit Hristos până la jertfă? Să iubim şi noi cu iubire jertfelnică. O asemenea iubire are nevoie de silire, după cum spune şi Evanghelia despre Împărăţia Cerurilor, că „cei silitori pun mâna pe ea”. Principiu şi cale a noastră către Dumnezeu să fie cuvântul „sileşte-te pururea pe tine însuţi”.
– Spuneţi-ne câte ceva despre ascultare, părinte.
– Ascultarea ne suie la cer pentru că leapădă neascultarea Protopărinţilor, leapădă vinovăţia, plăcerea de sine şi ne aseamănă cu Dumnezeu. Trebuie să ne ostenim să ajungem la asemănarea cu Dumnezeu pentru că cele asemănătoare se unesc. Să ne unim cu izvorul luminii, al virtuţii, al bunătăţii, care e Iisus Hristos. Săvârşim pomenirea Sfinţilor tocmai ca să ne înnoim sufleteşte şi ca să le urmăm pilda, pe cât se poate omului. Ei, Sfinţii, sunt împreună cu noi şi tămăduiesc neputinţele noastre, mijlocesc pentru mântuirea noastră, mai ales Preasfânta Fecioară şi Sfântul prăznuit azi, Antonie cel Mare, prin ale căror rugăciuni fie să ne mântuim cu toţii. Amin.
– Mai spuneţi-ne, părinte, două cuvinte pentru mântuirea noastră.
– Mai întâi de orice, mântuirea este lucrarea bunăvoinţei lui Dumnezeu, Care vrea „ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”. Dumnezeu nu caută la faţa omului. Pe toţi îi miluieşte, dar şi mântuieşte pe credincioşii ortodocşi, deoarece au adevăratul Botez şi adevărata învăţătură. Dacă ne dorim mântuirea trebuie să păzim poruncile lui Dumnezeu fără de care nu putem spune că-L iubim. Sfântul Ioan Evanghelistul ne spune: „cel ce nu iubeşte pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe care nu L-a văzut nu poate să-L iubească”. Mântuirea depinde deci de atitudinea noastră faţă de ceilalţi oameni.
– Cum putem ajunge la rugăciunea adevărată?
– Rugăciune înseamnă comunicare directă cu Dumnezeu. Psalmistul spune: „vărsa-voi înaintea Lui rugăciunea mea, necazul meu înaintea Lui voi spune”. Înainte de rugăciune trebuie să ne adunăm mintea întru smerenie, aşa cum facem când cerem ajutor de la mai marii noştri. Cu ajutorul rugăciunii ne izbăvim de gânduri şi imaginaţii. Imaginaţia, închipuirea este o stare de înşelare a minţii. Omul se întinează prin cele cinci simţuri trupeşti şi prin cele cinci sufleteşti care sunt, după Marele Fotie: cugetul, imaginaţia, mirarea, uimirea şi judecata. Prin rugăciune, mintea este curăţită mai întâi de gândurile rele, iar apoi inima de simţirile rele. De aceea, când vrăjmaşul cel înţelegător, diavolul, îşi aruncă momelile, o face către mintea omului, inima rămânând netulburată. Aşa că mintea uşor se întinează, uşor se luminează. Dobândirea inimii curate şi a rugăciunii curate e un lucru foarte greu, ce se identifică cu nepătimirea. De aceea numai cei curaţi sunt nepătimitori şi doar cei nepătimitori se învrednicesc de vederea lui Dumnezeu şi a Tainelor Lui.
– Ce trebuie să ia aminte mai mult monahul de chinovie?
– Două lucruri, pe lângă altele, le consider cele mai de trebuinţă: ascultarea faţă de stareţ şi faţă de restul frăţiei şi smerenia din inimă care schimbă cugetul omului vechi.
– Cum să ne pregătim mai bine pentru moarte?
– Să ne pregătim pentru ca să nu murim. Un cuvânt zice: „Dacă mori înainte să mori, nu o să mori când o să mori.” Pregătirea pe care trebuie să o facem în toată viaţa constă în 4 puncte:
1. Să murim neîncetat faţă de păcat;
2. Să nu ne încredem în binele făcut şi să nu ne autoîncântăm;
3. Oricât am greşi să nu deznădăjduim;
4. Să ştim că Dumnezeu îngăduie să păcătuim ca să ne smerim, altfel, nu vom intra în Împărăţia Cerurilor.
***
Vizita experimentatului duhovnic la Mănăstirea noastră a fost o sărbătoare a duhului şi o binecuvântare a lui Dumnezeu. Îi mulţumim din inimă şi-l rugăm să se roage pentru obştea noastră.
[1] Apoc.
Monah Damaschin Grigoriatul, Părinţi athoniţi pe care i-am cunoscut, Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Timotei, Episcopul Aradului, Editura Sfântul NECTARIE, Arad, 2004
Μέ τήν εὐλογία τοῦ πατρός Δαμασκηνοῦ Γρηγοριάτου
