Părinţi athoniţi pe care i-am cunoscut: Bătrânul Teoctist Dionisiatul

«Πνευματική φαρέτρα τοῦ Ὀρθοδόξου Χριστιανοῦ»

Monah Damaschin Grigoriatul

 Părinţi athoniţi

pe care i-am cunoscut

Tipărită cu binecuvântarea

Prea Sfinţitului Părinte Timotei,

Episcopul Aradului

 

Editura Sfântul NECTARIE

Arad, 2004

Bătrânul Teoctist Dionisiatul

Era o zi de iarnă a anului 1987. Cu barcagiul Mănăstirii noastre, părintele Nectarie, am pornit spre Mănăstirea Dionisiu. Aveam în program o discuţie duhovnicească cu părintele Teoctist Dionisiatul. L-am găsit la poarta Mănăstirii. Când ieşea din chilie mergea la intrarea Mănăstirii şi îi întreba pe vizitatori dacă s-au închinat la mormântul Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului, îngrijitorul de mulari. Dacă nu se închinaseră îi conducea la mormântul Sfântului din cimitirul Mănăstirii. Se închinau, aprindea candela şi le istorisea viaţa şi minunile Sfântului. Apoi îi ducea în chilia Sfântului în care stătea el însuşi acum. Din viaţa Sfântului ştim că într-o noapte Însuşi Hristos a venit în trup în chilie la Sfântul Nifon, l-a binecuvântat şi i-a arătat bunăvoinţa Sa pentru lupta şi smerenia sa. În locul respectiv, de mulţi ani, a fost pictată o icoană pe perete a Domnului. Acolo merg, sub povăţuirea părintelui Teoctist, mulţi închinători să vadă şi să se închine icoanei.

– Părinte Teoctist, blagosloviţi.

– Aaa, de unde sunteţi? De la Grigoriu, de la Grigoriu?

– Da părinte. Am venit să ne închinăm Sfântului Nifon.

Bucuros, ca întotdeauna, bătrânelul ne-a luat cu el ca să ne dea lămuriri, să ne povestească viaţa Sfântului, să ne sfătuiască… Ne-a dus în chilia sa. Ne-am închinat sfintei icoane şi ne-am aşezat să vorbim puţin. Ne-a impresionat chilia, care semăna cu o librărie religioasă. Peste tot erau icoane, de hârtie, pe lemn, de metal, aproape toate prăfuite. Cărţile, broşurile, pliantele, cărţile de rugăciuni, slujbele sfinţilor, lucrările patristice erau toate stivuite ici şi colo, gata să se prăbuşească, prăfuite, cele mai multe cu un semn de carte, pregătite să ofere cititorului hrana potrivită. Doar tavanul era curat, de se vedeau scândurile, deşi dacă ar fi fost posibil, părintele Teoctist ar fi pus şi acolo ceva din „bogăţia” de icoane şi cărţi.

– Părinte Teoctist, sunteţi de mulţi ani aici?

– Cu ajutorul Maicii Domnului sunt de 26 de ani. Aproape de când am venit sunt îngrijitorul bătrânilor. Cine altul să meargă? Eu m-am obişnuit deja aici şi ei cu mine. Îi iubesc şi mă iubesc. Mulţi bătrâni au trecut prin mâinile mele. Ce să vă spun părinţilor? În ora (ceasul) morţii unii sunt bucuroşi şi plini de pace, alţii se tem şi tremură. Aceasta în funcţie de modul în care şi-au trăit călugăria şi de lupta pe care au dus-o. Aşa va fi starea noastră în ceasul morţii.

– Unde te-ai născut părinte şi cum te-ai hotărât să vii la Mănăstire?

– M-am născut în satul Laiţa din Epir în 1919 din părinţi foarte credincioşi. Aceştia însă au murit curând şi ne-au lăsat orfani pe mine de 11 ani şi pe sora mea, de 7 ani. Când am mai crescut m-am dus la şcoala românească din satul nostru care funcţiona acolo pentru familiile de vlahi (aromâni). Când a izbucnit al doilea război mondial eram soldat. După liberare m-am îmbolnăvit de TBC. Timp de 5 ani am bolit. Medicamente nu erau iar medicii mă condamnaseră la moarte. Atunci m-am gândit să merg să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc ca să fiu pregătit. În acea noapte mi-a apărut în vis Sfântul Nicolae. M-a binecuvântat de trei ori şi mi-a spus: „Hai, de acum să posteşti Miercurile şi Vinerile”. Boala aceasta mi-a făcut bine. În ziua următoare m-am dus la o biserică să mă spovedesc. Am văzut în faţă una şi am intrat. Era închinată Sfântului Nicolae. M-am uitat la icoana lui şi era exact cum îmi apăruse în vis cu o noapte în urmă. M-am spovedit şi m-am împărtăşit şi m-am întors la sanatoriul unde eram internat. Şi iată, fraţilor, măririle lui Dumnezeu. Acelaşi doctor care-mi spusese că voi muri, după ce m-a pus la raze mi-a spus: „Poţi să pleci, nu ai nimic”.

După atâtea boli periculoase şi intervenţii dumnezeieşti ale Sfinţilor, s-a aprins în mine dorinţa de a lăsa lumea şi de a mă călugări ca să-mi mântuiesc sufletul. Ezitam însă pentru că nu ştiam dacă asta este voia lui Dumnezeu. Am cugetat şi m-am hotărât să merg la Tino, la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, şi dacă o voi vedea cu ochii mei pe Maica Domnului să mă fac călugăr. Între timp îl visam adesea pe Cuviosul Nicodim Aghioritul care mă îndemna să mă fac monah. Tocmai citisem cartea lui „Deprinderi Duhovniceşti” şi de acolo cunoşteam că acela era el.

De 15 august 1959 m-am dus la Tino. Am văzut-o pe Maica Domnului îmbrăcată în negru, umblând prin biserică în ziua praznicului şi binecuvântând poporul. A văzut-o toată lumea şi din ochi curgeau lacrimile şuvoi. Toţi creştinii strigau: „Panaghia noastră, Panaghia noastră, mântuieşte-ne, miluieşte-ne”. Mi-am zis şi eu: „Vai, cine sunt că m-am învrednicit nemernicul s-o văd pe Maica Domnului? Eu păcătosul şi stricatul lumii!”. Părinţilor, credinţa noastră ortodoxă are taine mari şi negrăite. Fericit cel care crede şi iubeşte pe Dumnezeu. Acolo la Tino se fac multe minuni. Mare lucrare e să crezi în Dumnezeu şi în mila Lui.

– Părinte Teoctist, vă mai amintiţi şi alte istorisiri din viaţa dumneavoastră?

– Da, auziţi. Mătuşa mea, sora mamei mele, a văzut-o pe Sfânta Parascheva şi au vorbit o jumătate de oră. Când am văzut-o pe mătuşa mea după aceea m-am speriat; era galbenă ca ceara. „Ce ai păţit mătuşă?”. Mi-a spus că a vorbit cu Sfânta Parascheva dar n-a vrut să-mi spună ce.

Într-o zi, înainte de a fi monah, stăteam la cafeneaua satului. Acolo pe terasă unii ziceau că există demoni, alţii că nu. Eu când am auzit discuţia m-am băgat zicând: „Eh, demoni! Astea-s poveşti ieftine. Nu există nimic. Nu credeţi în treburi de-astea”. A auzit însă Dumnezeu cuvintele mele şi seara, când m-am întins în pat să mă culc, s-a trântit pe mine un drac greu ca piatra. Abia mai puteam să respir. Mă mir că nu am făcut stop cardiac. Numai ce zisesem că nu există draci şi acum… Mi-am amintit că învăţătorul nostru ne-a spus ca atunci când avem vreo ispită să spunem „Crezul” şi „Tatăl nostru”. Când am început să zic acestea, aa… m-am eliberat. Şi toată noaptea nu m-am oprit din a spune cele 2 rugăciuni.

Pe timpul războiului de eliberare am luptat în armata de rezistenţă. Când frontul a căzut, nemţii strângeau prizonierii în trenuri şi-i trimiteau în Germania. Adunaseră deja vreo 500 de oameni. Pe unii însă am văzut că-i dădeau jos din tren. Mi-a venit şi mie rândul şi am ascultat cu atenţie ce ziceau cei pe care-i lăsau liberi. I-am auzit zicând: „Mahomedan din Xanthi”. Când mi-a venit rândul am strigat şi eu: „mahomedan din Xanthi” şi mi-au dat drumul. Dar eu mi-am dat seama că asta era o lepădare de Hristos. Am fost la mulţi duhovnici şi toţi m-au sfătuit să-mi fac Mirungerea. Într-adevăr, un duhovnic de la Mănăstirea Sfântul Pavel m-a miruns şi astfel am reintrat în Biserica Ortodoxă.

Câţiva ani am fost responsabil la conacul mănăstirii din Careia. Pe 2 August avem praznicul Sfântului Ştefan Protomartirul. Invitasem şi un ieromonah rus, părintele Dometie, om de mare virtute. Când a intrat în biserică s-a oprit.

– De ce nu intri să slujeşti, părinte Dometie?

– Nu vedeţi că slujeşte şi tămâiază altcineva? Ce nevoie mai e de mine?

Era Sfântul Ştefan, păzitorul conacului nostru, pe care noi însă nu-l vedeam.

Altă dată, după ce m-am împărtăşit, mi-a venit să vărs. Un gând mi-a răsărit în inimă: „ia ulei din candela Sfântului Ştefan şi unge-te pe frunte”. Eee … asta era! Vie este credinţa noastră, părinţilor! Mai am şi altele să vă spun dar când sunt multe cuvinte uităm de Dumnezeu.

La insistenţele noastre a mai continuat cu o istorisire.

– Odată eram bucătar şi primisem poruncă să pregătesc năut. Am fiert năutul trei ore şi tot tare era. S-a terminat Liturghia şi masa trebuia servită. Eram silit să pun năutul în farfurii dar era încă nefiert, tare ca piatra. „Dumnezeule, ce să fac?” am strigat. Dintr-o dată mi-a venit un gând: „aruncă în mâncare uleiul din candela Sfântului Ştefan!”. După ce am aruncat în cazan uleiul, năutul a mai dat un clocot şi a fost moale.

– Aţi cunoscut personal purtarea de grijă a Sfântului Ioan Botezătorul, patronul Mănăstirii voastre?

– Eu nu. Părintele Visarion însă l-a văzut. Se plimba odată pe ţărmul mării şi în dreptul proschinitarului Sfântului i-a apărut însuşi Sfântul. L-a binecuvântat de trei ori şi l-a făcut inginer, fără să fi mers nici un an la şcoală.

Altă dată, îmi amintesc, mă îmbolnăvisem de gripă. Tuşeam şi aveam febră mare. Gândul mi-a spus să merg şi să mă închin la cele 15 Sfinte Moaşte ale Mănăstirii şi o să mă vindec. Într-adevăr, am găsit preotul de rând, mi-a scos Sfintele Moaşte, m-am închinat şi m-am însănătoşit.

– Părinte Teoctist, ce lucrare trebuie să săvârşim mai cu apăs pentru mântuirea noastră?

– Toate. Şi rugăciunea, şi ascultarea, şi iubirea, şi tăcerea şi slujbele. Ai văzut mâncarea? Vrei şi pâine, şi apă, şi usturoi, fructe etc. Încet, încet părinţilor, şi toate vor veni. E de ajuns să luptăm. Agurida încet-încet se face miere.

Părintele Teoctist iubea foarte mult Sfânta Euharistie. Mi-a spus că ea (Sfânta Euharistie) l-a adus la Mănăstire, altfel ar fi fost pierdut definitiv în lume. Se lăuda cu faptul că urmează rânduiala celor tineri la Sfânta Euharistie, spre deosebire de cei bătrâni care aveau o rânduială diferită, împărtă­şindu-se mai rar.

Părintele Teoctist nu impresiona prin aspectul său exterior. Umbla aplecat şi arareori privea pe ceilalţi în faţă. Deoarece toată ziua şi noaptea um­bla pe la paturile bolnavilor se încovoiase de spate. În mâna stângă ţinea un komboskini mare şi zicea rugăciunea. Se ferea să povestească întâmplări din viaţa sa, ci doar din a Sfinţilor. Modul povestirii era foarte viu şi expresiv. Bucura până în adânc inima celor cu care vorbea. Aşa, era iubit de toţi. Cei care-l cunoşteau bine, îl „vânau” de-a dreptul nu­mai ca să-l audă şi să-l vadă puţin.

Părinţii din Mănăstirea lui spun despre părintele Teoctist că este foarte iubitor de slujbe şi as­cultător. Slujea oriunde era chemat: la bucătărie, la trapeză, ca cititor în biserică. Întotdeauna alerga cu simplitate călugărească şi bucurie. Răspândea bu­curie şi pace. Niciodată nu s-a culcat seara având vreo pricină de supărare cu cineva. Se îngrijea să se împace dacă avusese vreo neînţelegere cu cineva. Odată a supărat pe un frate. Acesta fie din încer­care, fie din lucrare drăcească nu a vrut să-l ierte. Părintele Teoctist a căzut de trei ori şi i-a săru­tat picioarele ca să ia iertare şi să se poată împăr­tăşi. Altă dată, nişte fraţi, ispitiţi de cel rău, l-au su­părat chiar în ziua de Paşti, dar imediat s-au ruşinat pentru că au întâlnit pe blândul şi răbdătorul chip al părintelui Teoctist.

O altă întâmplare veselă ne-a relatat-o părintele P. de la Mănăstirea Dionisiu. Într-o zi un închinător şi-a pierdut şiragul de metanii la care ţinea foarte mult deoarece îl avea de la un monah aghiorit îm­bunătăţit şi întotdeauna se ruga cu el. Se întristase mult de această pierdere şi îşi mărturisise durerea părintelui P., fără ca altcineva să ştie. A doua zi dimineaţa la Sfânta Liturghie, în timp ce preotul rostea ecfonisul „Ale Tale dintru ale Tale …”, în­chinătorul nostru simţi o lovitură puternică dată în spate de părintele Teoctist care-i zise: „Na-ţi meta­niile …” şi-i întinse iubitul şirag de metanii.

Părintele Teoctist venea şi la Mănăstirea noastră a Cuviosului Grigorie de praznicul Sfintei Anasta­sia pe care o iubea foarte mult şi se ruga ei pentru tămăduirea sa. Aducea cu sine şi colivă pentru bă­trâneii lui dragi.

Ultimii ani ai vieţii a suferit mult de stomac. În noaptea de Înviere din anul 1995 am văzut în Katoliconul Mănăstirii noastre  un părinte de la Dionisiu. Îl chema pe medicul Mănăstirii noastre deoarece părintele Teoctist era foarte grav bolnav. Suferise o hemoragie internă. Dus la spital la Tesalonic i s-au descoperit mai multe probleme: anemie, nu mai putea mânca, slăbire generală ac­centuată ş.a. Mintea însă îi era limpede şi puternică. Era foarte blând şi-i sfătuia pe părinţii Mănăstirii lui că toate aceste boli sunt darul lui Dumnezeu pentru mântuirea sa. A adormit paşnic în Domnul, fără nici o tulburare.

Cât a trăit nu a obosit şi nu a stingherit pe ni­meni. A iubit smerenia şi rugăciunea. Îşi ascundea virtuţile făcând pe „nebunul” în ultimele luni de viaţă. Iubea foarte mult pe sfinţi, ale căror slujbe le citea la chilie. Întreaga minte îi era absorbită în contemplarea lăuntrică a lui Iisus şi de aceea aproape că niciodată nu-şi făcea rânduială în chilie, nu ştergea praful, nu se îngrijea de îmbrăcămintea sa. Simplitatea sa aghioritică ne atrăgea ca un mag­net lângă sine. L-au iubit şi cunoscuţii şi străinii, şi monahi şi mireni. Ştia bine româneşte şi de aceea era pentru pelerinii români o comoară pentru că îi conducea peste tot în Mănăstire istorisindu-le cu multe amănunte vieţile Sfinţilor de acolo, istoricul Mănăstirii etc. Cu adormirea lui s-a închis în Mă­năstirea Dionisiu acest izvor al predaniei învăţătu­rilor dumnezeieşti către fraţii ortodocşi români.

Cuvioase părinte Teoctist al nostru, te-am iubit pentru harul şi multa ta simplitate, pentru purtarea ta frăţească nefăţarnică, pentru pilda ta vie prin care întotdeauna ne povăţuiai întru viaţa călugărească. Veşnica ta pomenire, vrednicule de fericire părinte. Pomeneşte-ne şi pe noi la Dumnezeul cel ceresc. Amin.

 

Μέ τήν εὐλογία τοῦ πατρός Δαμασκηνοῦ Γρηγοριάτου

Fotografie: pemptousia.gr