Comunități protestante și răspunsuri ortodoxe la învățătura lor

 «Πνευματική φαρέτρα τοῦ Ὀρθοδόξου Χριστιανοῦ»

Monahul Damaschin Grigoriatul

traducere din limba greacă de pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

Cuvânt înainte

În zilele noastre, Biserica Ortodoxă din întreaga lume întâmpină multe probleme. Una dintre acestea este răspândirea diferitelor erezii în lume. Pericolul este mare și evident. Deținând mijloace economice din belșug și un zel fanatic, ereticii lucrează cu febrilitate și prin toate mijloacele pentru a atrage persoane ortodoxe.

De exemplu, în Biserica Ortodoxă din Albania, unde există un procent de ortodocși de până la 30%, după căderea regimului comunist și-au făcut apariția cu o rapiditate fulgerătoare diferite grupări religioase și alte organizații ale protestanților. Ele tipăresc și împart pe străzi cărțile lor eretice, Noul Testament lipsit de citatele controversate, înființează așezăminte filantropice, cabinete veterinare și agricole, farmacii, spitale etc, pentru a-i atrage mai ușor pe creștinii noștri. Iar oamenii de toate vârstele și orientările religioase primesc aceste cărți și le citesc cu nesaț, fără măcar să bănuiască de ce mare pagubă sufletească și duhovnicească au parte. Așadar, este nevoie să le dăm creștinilor noștri să bea și să își astâmpere setea cu apă din izvor curat. Este nevoie să le arătăm care și câte sunt ereziile acestea, ce învață ele, care sunt diferențele dintre ele și Mama noastră, Biserica Ortodoxă și în general cum ar putea oamenii să dobândească mântuirea prin credința cea adevărată și prin fapte bune.

Această carte a constituit în 1992-1993 un prim ajutor pentru studenții și cateheții Bisericii Ortodoxe Autocefale a Albaniei. Prin intermediul acestora vor învăța și evlavioșii noștri creștini învățătura sfântă a Bisericii noastre și astfel vor fi feriți de eretici. Cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos: ”și mulți profeți mincinoși se vor scula și pe mulți îi vor amăgi” (Matei 24, 11) ar trebui să ne țină într-o stare de trezvie și de cercetare.

Orice predicator al Evangheliei vorbește despre Hristos, însă nu fiecare trăiește cu Hristos, nu este al lui Hristos, pentru că nu aparține Bisericii lui Dumnezeu celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică.

Frați creștini, nu vă lăsați păcăliți să luați pentru a citi cărțile lor eretice, în care desigur în mod premeditat ei nu publică nici adresa editurii, nici comunitatea religioasă din care provine cartea. Ei vor să creeze tulburare, să vă adoarmă conștiințele, să vă aducă în sălile lor, spunând că și acolo tot despre Hristos se vorbește!

Prin paginile acestei cărți veți cunoaște când a apărut învățătura protestantă, prin mulțimea ei de ramuri răspândită în întreaga lume. În capitole speciale veți putea citi care sunt diferențele dintre aceste erezii și Maica noastră, Biserica Ortodoxă. Iar apoi vom aminti câteva din cele mai importante grupări ale comunităților protestante.

Știu că materialul acestei cărți mici nu epuizează subiectul despre protestanți. Însă cred că va oferi un mic ajutor pentru multă lume, care este interesată, chiar și numai din curiozitate, să se informeze despre această temă. Lipsurile acestei cărți sunt evidente. Cerem critica îngăduitoare a cititorilor noștri, cu rugămintea ca în viitor specialiștii să se ocupe mai în amănunt cu această temă, spre folosul nostru al tuturor și pentru apărarea creștinilor noștri ortodocși mai neputincioși și mai slabi în credință în fața vijeliei ereziilor.

Am scris aceasta în data de 21 iulie 1992, în mănăstirea mea de metanie, cea a Cuviosului Grigorie din Sfântul Munte Athos.

 

Monahul Damaschin Grigoriatul

 

 

Capitolul I

Martin Luther (1483-1546), întemeietorul protestantismului

 

Martin Luther s-a născut în orașul Eisleben din Germania, în anul 1483. Primele studii el le-a făcut în orașul natal. Apoi a studiat filosofia la Erfurt. Nu a avut o chemare profundă spre teologie. Un eveniment care s-a petrecut în data de 2 iulie 1505 l-a mânat într-un anume fel să urmeze calea teoogică și preoțească.

Ce i s-a întâmplat? Într-o zi cerul s-a umplut de nori. Fulgerele și furtuna luminau cerul și provocau tulburare și teamă. Tânărul Luther, de frică, fiind în afara orașului, unde păștea turma de animale a familiei lui, a căzut la pământ și, crezând că Dumnezeu S-a mâniat pe el și că demonii îl vor înșfăca peste puțin timp și îl vor arunca în iad, a strigat, cerând ajutorul Sfintei Ana, apărătoarea tatălui ei și a minerilor: Ajută-mă, Sfântă Ana, scapă-mă și îți promit că voi deveni călugăr.

Cu toate că nu apățit nimic din pricina fulgerelor, s-a considerat pe sine legat de făgăduința pe care o făcuse. În plus, comportamentul foarte violent al mamei lui, fără motive întemeiate, l-au obligat să se înscrie în ordinul călugărilor augustinieni, la vârsta de 22 de ani. În anul 1507 el a fost hirotonit preot. Apoi s-a afierosit studiului teologiei, cu toate că nu fusese atras spre monahism și spre preoție printr-o chemare dumnezeiească și printr-o hotărâre conștientă ci, așa cum am spus, printr-o frică superstițioasă. În anul 1512 a devenit doctor în teologie și profesor de interpretare a Noului Testament la Universitatea din Wittenberg.

Era neliniștit în legătură cu mântuirea lui și încerca să aprofundeze sensul dreptății lui Dumnezeu, pe baza învățăturii Sfântului Apostol Pavel: ”căci în El (adică în Hristos) dreptatea lui Dumnezeu se descoperă din credință spre credință, așa cum este scris: iar dreptul din credință va trăi (va fi viu).” (Romani 1, 17).  La început el interpreta cuvântul dreptate ca pedeapsă și ca răzbunare a lui Dumnezeu față de om. Astfel, treptat s-a format înlăuntrul lui o conștiință tulburată și înspăimântată, care îl certa chiar și pentru căderile pe care doar și le închipuia că le-a suferit.

Gândurile de îndoială, de neascultare sau de imoralitate îi provocau lui Luther tulburare și convingerea că este condamnat. Vedea iadul tot timpul în fața sa, ca fiind gata-gata să îl înghită. Luther însuși spunea: mă pocăiam, însă deznădejdea nu mă părăsea deloc. Se supunea singur pe sine la privațiuni și asceze mai mari decât i se cerea în ordinul lui monahal, postea fără măsură, se spovedea de mai multe ori pe zi, desigur pentru căderile lui imaginare. Însă nu simțea pace sufletească, nici nu credea că ar putea să Îl mulțumească pe Dumnezeu. La auzirea numelui lui Hristos era cuprins de teamă, pentru că Îl considera pe Dumnezeu ca fiind tot timpul mânios împotriva lui, că Acesta era dușmanul cel răuvoitor, capricios și irascibil al oamenilor.

De asemenea, Luther considera că Dumnezeu este gata să îl pedepsească pe păcătos și pentru cele mai ușoare păcate ale omului și pentru căderea cea mai mică. Această panică i-a zdruncinat sistemul nervos lui Luther. Încet-încet el a ajuns să creadă că faptele nu au nici o valoare, oricât de bune ar fi ele.

Luther spunea că mântuirea este o lucrare exclusivă a lui Dumnezeu, Care mântuiește sau osândește după bunul Lui plac pe fiecare om, fără ca acesta să poată reacționa în vreun fel. Astfel Luther a ajuns apoi la predestinația absolută, potrivit căreia este anulată voința liberă a omului și numai Dumnezeu hotărăște care om va merge în rai și care în iad. Luther însuși se îndoia în legătură cu sine, dacă aparține de cei mântuiți sau de cei osândiți.

Această stare l-a chinuit până când, ajungând deja profesor la Universitatea din Wittenberg, Luther și-a dat seama că cuvântul dreptate înseamnă energia mântuitoare și iubirea de oameni a lui Dumnezeu. A înțeles că Sfântul Apostol Pavel spune clar că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu, care oferă mântuirea celor care cred în Hristos, mai întâi iudeilor și apoi elinilor (Romani 1, 16). Fraza de mai jos, din versetul 17, l-a umplut pe Luther de optimismul că dreptul se va mântui prin credință. De atunci s-a format înlăuntrul lui în mod ferm ideea că este de ajuns credința pentru a se mântui omul, pentru că cu ce pot să îl ajute pe acesta faptele lui sărace și lipsite de valoare?

Dacă în faza precedentă a vieții lui, Luther credea că Dumnezeu este justițiar și răzbunător, acum Îl vede ca fiind foarte bun, crezând că Acesta nu îl osândește și nu îl condamnă pe om. Adică a accentuat peste măsură iubirea lui Dumnezeu și a respins cu totul dreptatea Lui. Așadar, simțea izbăvirea de ezitările chinuitoare referitoare la mântuirea lui, că a fost luminat de iubirea dumnezeiască și că a dispărut povara păcatelor lui, care îl apăsa în mod insuportabil. 

În anul 1517 Luther scria: ”omul este neputincios spre a se ridica singur, chiar și din cel mai mic păcat înaintea lui Dumnezeu. Pentru mântuirea lui lucrează numai Dumnezeu, pentru că omul după cădere a pierdut cu totul chipul lui Dumnezeu, adică nu are puterea și voința să săvârșească vreun bine pentru mântuirea lui.”

Cu toate că toate aceste învățături le preda și la Universitate, în adâncul sufletului Luther avea îndoieli. Credea că Sfânta Scriptură este inspirată în totalitate, însă nu și în toate amănuntele ei. De exemplu, epistolele Sfântului Petru și a Sfântului Iacob, pentru că recomandă și faptele bune, alături de credință, nu le lua în seamă cu aceeași atenție. În mod special textul din epistola Soborniocească a Sfântului Apostol Iacob (capitolul 2, versetul 20): ”credința fără fapte este moartă” îi dărâma toată învățătura lui despre credință, ca fiind unica armă pentru dobândirea mântuirii.

De aceea numea această episolă ca fiind de paie. Apocalipsa Sfântului Ioan o respingea în întregime, pentru că ea accentuează faptele bune și îi îndeamnă pe credincioși să fie dornici să le săvârșească. Expresia din cartea Apocalipsei: ”Fericiți cei care-și spală veșmintele, pentru ca să aibă ei putere peste pomul vieții și prin porți să intre în cetate” (Apocalipsă 22, 14) îi provoca tulburare. Prietenul lui, Melanchthon spunea că Luther nu a putut toată viața lui să scape de neliniștea cumplită care îl stăpânea.

 

Motive și cauze declanșatoare ale protestului lui Luther

 

Este de prisos a se mai menționa că Luther aparținea bisericii catolice-papistașe. Din anul 1054, de când Apusul s-a despărțit de Biserica Una a lui Hristos s-a creat în timp o prăpastie foarte mare, din pricina concepțiilor egoiste și absolutiste sau despotice ale conducătorilor religioși ai vechii Rome. Luther a vrut să reclame înaintea poporului și să condamne aceste abateri, înșelări și abuzuri ale papilor și ale clerului de atunci al Romei.

Revolta lui Luther a ajuns la culme odată cu inovația ciudată de mai jos a papei Leon al X-lea. Acesta fiind iubitor de bani, se gândea zi și noapte în ce mod să adune mai mulți bani. A început să împartă indulgențe, prin care ierta nu numai păcatele celor vii, dar și ale celor morți, care așteptau în focul purgatoriului curățirea lor și trecerea lor în rai. Așa cum spunea, papa își câștigase această putere pentru că era locțiitor al lui Hristos pe pământ și urmaș al Sfântului Apostol Petru.

Papa pretexta că banii pe care îi primea din indulgențe erau destinați înarmării cruciaților care luptau în Răsărit, pentru o așa-zisă eliberare a Locurilor Sfinte, însă de fapt pentru jefuirea bogățiilor Bisericii Ortodoxe din Răsărit. Papa declara cu certitudine că cel care va da bani pentru cheltuielile unui soldat vreme de un an are dreptul să păcătuiască cinci ani, fără vreo vină, pentru că și-a ispășit deja păcatele sale.

Mai spunea papa că mai ușor sunt iertate păcatele dacă cel interesat plătește și pentru săvârșirea unei liturghii. Așadar, dacă fiecare om plătește pentru o liturghie, închipuiți-vă ce sume de bani trebuie să se adune în tezaurul Vaticanului pentru iertarea celor vii și a celor morți.

Aceste indulgențe erau împărțite în lumea întreagă prin ordinul predicatorilor, care strângeau banii. Papa de atunci avea o soră, căreia i-a dat dispensă pentru a împărți indulgențe oriunde voia ea. Ca să câștige mai mulți bani, ea nu a dat indulgențelor predicatorilor din regiunea Germaniei, ci fraților din ordinul fransciscan, la un preț mai mare pentru a câștiga mai mult, pentru că și ea era iubitoare de arginți.

Văzând Luther, care era și el predicator, că îi scapă printre mâini această lucrare profitabilă, a început să predice împotriva indulgențelor, a puterilor papei și a abuzurilor clerului din comunitatea papistașă occidentală. Dacă nu ar fi fost păgubit din punct de vedere financiar prin pierderea câștigului din vinderea indulgențelor, Luther nu ar fi procedat la acest protest, așa cum nu protestase niciodată până atunci.

            Cuvintele lui grele la adresa papei arată nu numai fanatismul lui, dar și ura lui nestinsă față de papa. Luther scria că papalitatea a fost întemeiată la Roma de către satana. Dracul l-a trimis prin suflare pe papa din gura cea abisală a iadului. Luther îl descria pe papa ca având cap de măgar, iar uneori călărind o scroafă. Spunea că: ”eu, atât cât trăiesc, nu voi înceta să mă rog împotriva papei și a turcilor.” În cartea lui împotriva papalității, Luther scria următoarele: ”hai aici, papa-măgarule, cu urechile tale cele mari și cu gura ta cea blestemată de atâtea minciuni rostite cu ea.”

Luther îl numește pe papa: conducător al ticăloșilor (celor lipsiți de omenie), porc al satanei, colaborator al diavolului și antihrist. Înainte de a muri, cu mâna semiparalizată Luther a scris următoarele pe peretele camerei lui: ”Papă, cât am fost viu, am fost pentru tine ca o ciumă, acum mort voi deveni moartea ta.” Această ură a lui Luther împotriva papei, mai ales în clipele lui dinaintea morții, arată în ce stare sufletească anormală se găsea acesta, cât de mult ura cele bisericești și mai ales cât îl ura pe papa, care se considera reprezentantul nevrednic al bisericii.

În cele 95 de teze ale lui împotriva bisericii apusene, pe care le-a atârnat pe ușa bisericii mitropolitane din Wittenberg, Luther condamna cu tărie iertările prin indulgențe, focul curățitor sau purgatoriul, pe papa și alte inovații și abuzuri ale comunității religioase apusene (ale bisericii catolice). Pentru că el însuși fără voie urmase calea monahală, Luther a purces la anularea celibatului clerului, pentru a avea voie să se căsătorească cu o femeie. Nu a îndrăznit imediat să se căsătorească, pentru că ar fi fost condamnat prin caterisire și excomunicare de către biserica lui. A preferat să se răzvrătească împotriva legilor bisericii, atrăgând cu sine și o mulțime de alți credincioși nemulțumiți.

Luther predica de fapt că monahismul nu este conform cu voia lui Dumnezeu. Hotărâse să se lepede de haina monahală care pentru el era dezgustătoare. Numai că el voia sa pregătească terenul, pentru a începe după aceea și credincioșii înșiși să vorbească împotriva monahismului și să ceară toate sufletele afierosite lui Hristos, bărbați și femei, să își părăsească mănăstirile și să trăiască apoi ca oameni căsătoriți în lume. Predicile lui antimonahale au găsit mulți adepți. Astfel mănăstirile se pustiau una după alta.

Monahia Ecaterina de Bora, împreună cu alte opt monahii, s-au întors la ele acasă, însă familiile lor nu le-au primit. Atunci ele au cerut ocrotirea lui Luther. El le-a primit în mănăstirea lui, unde a și trăit împreună cu ele pentru o mică perioadă. Legătura lui cu maicile l-a influențat foarte tare. În anul 1524 el le-a alungat pe maici și a păstrat numai una, pe Ecaterina. Și-a închis mănăstirea, a predat cheile conducătorului civil al orașului, și-a dat jos haina monahală, s-a îmbrăcat în haine civile și a început apoi să vorbească pe față despre căsătorie.

Toate acestea au provocat comentarii foarte nefavorabile la adresa lui și multe ironii. Ca răspuns, el spunea lumii: ”Mă voi căsători și voi face de râs pe toată lumea.” Într-adevăr, în data de 11 iunie 1525_, la vârsta de 42 de ani, a luat-o de soție, desigur fără săvârșirea vreunei slujbe de cununie, pe Ecaterina, în vârstă atunci de 27 de ani. Luther a făcut aceasta, așa cum spunea, ”în ciuda diavolului.”

De atunci nu a mai încetat să fie chinuit fără milă de conștiința lui pentru această fărădelege săvârșită de el și de scandalul public pe care l-a provocat. Predicile lui aveau un conținut atât de ciudat încât spunea: Fii păcătos și păcătuiește mult, însă crede cât poți tu mai mult în Hristos și vei dobândi pacea și mântuirea ta lângă El.

De asemenea predica: Dumnezeu îi iartă numai pe păcătoși. Cel care se străduie să rămână curat în această viață va cădea în mândrie. Atât de mult a scăzut autoritatea la ca om rațional în fața societății încât spunea: prin căsătoria aceasta simt că mi-am pierdut puterile, că m-am înjosit pe mine însumi.

În viața lui de familie a avut bucurii și necazuri. Uneori lăuda, iar alteori înjosea cununia. Se împotrivea obligațiilor pe care le impune legea Evangheliei în viața de familie, de accea Luther zicea că ”pe bună dreptate bărbații își părăsesc soțiile și iubesc tinerele fete străine.”

Cu toate că se prezenta pe sine ca un reformator al societății, de multe ori le recomanda adepților lui să săvârșească fapte insolente și necuviincioase, precum: ”dacă nu îți place soția ta, ia-o pe slujnica ta.” A făcut cu fosta monahie Ecaterina șase copii. Când i s-a născut primul copil, în data de 26 mai 1526, Luther i-a scris unui prieten: ”urmează să se nască un copil dintr-un călugăr și o maică.”

Pentru a se justifica în fața lumii pentru faptele lui stranii, Luther a negat libertatea voinței. Astfel el declara că toate acestea nu le-a făcut cu voia lui, ci așa le planificase Dumnezeu Însuși. Așadar, potrivit părerii lui bolnave, Dumnezeu era răspunzător pentru marile lui căderi, Dumnezeu, nu Luther însuși, devreme ce Luther nu avea libertatea voinței. Numai Dumnezeu, spunea Luther, are libertatea voinței și nimeni altcineva; omul, spunea Luther, seamănă cu animalul. Fie îl stăpânește Dumnezeu, fie diavolul, omul este condus unde vrea cel care îl conduce, fără ca animalul (adică omul) să poată să se împotrivească.

Desigur, această învățătură a lui Luther este cu totul opusă Sfintei Scripturi. Ea calcă în picioare logica elementară și Îl prezintă pe Dumnezeu aproape ca pe un tiran, care pe unii îi aruncă în iad, fără ca ei să fie răspunzători de faptele lor, iar pe alții îi primește în rai, fără ca ei să fi făcut ceva demn de valoare. Luther însuși și adepții lui trăiau cu pesimism, devreme ce se vor mântui numai dacă așa este hotărât de către Dumnezeu. Altfel vor fi osândiți la iad, pentru că acolo i-a predestinat Dumnezeu.

Atât de mult a căzut Luther în înșelare încât, din pricina mândriei lui, se considera doar pe sine însuși ca singurul interpret priceput rămas al Sfintei Scripturi, și-a format convingerea că sensul adânc al Scripturii nu au putut să îl înțeleagă nici Sinoadele, nici Sfinții Părinți. Așadar, conform lui, și Sfânta Tradiție este numai o creație omenească, în care nu trebuie să avem încredere. Despre sine însuși Luther spunea că a primit direct de la Duhul Sfânt a înțelege și a învăța pe alții sensurile adevărate ale Sfintei Scripturi.

Față de Biserica Ortodoxă avea respect și apreciere. Când teologul papistaș Eck a condamnat reformele lui Luther și apoi i-a acuzat pe ortodocși ca fiind eretici, pentru că nu recunosc primatul papei, într-o conferință publică la Leipzig, în anul 1519, Luther a spus următoarele: ”Aș vrea să îl rog pe doctorul Eck să vorbească cu un respect mai mare despre atâtea milioane de Sfinți pe care îi are Biserica Ortodoxă Grecească, care există până în zilele noastre și va exista... Este o rușine și o nedreptate să respingem Biserica atâtor milioane de martiri și de sfinți, care au trăit vreme de 14 veacuri în sânul Bisericii Grecești și să vrem acum să alungăm din cer pe cei care deja împărățesc acolo. Biserica Ortodoxă Răsăriteană a existat înainte să ia ființă Biserica romană...”

Și Luther încheie printr-o strălucită mărturisire a lui pentru Biserica Ortodoxă: ”Sunt pe deplin convins că nici papa Romei, nici toți lingușitorii lui nu vor putea niciodată să excludă (sau să alunge) din cer marea mulțime de sfinți care niciodată nu s-au supus puterii Bisericii romane.”

Și aici este tragedia lui Luther. Cu toate că recunoștea Biserica Ortodoxă ca fiind Mama tuturor bisericilor (adică singura Biserică adevărată – n.trad.), el nu a reușit să accepte învățătura ei, din cauza egoismului lui. În final, după ce și-a înființat propria biserică, a luptat împotriva Ortodoxiei și a ajuns el însuși în haos, împreună cu adepții lui. Astfel a eșuat a se arăta ca un mare reformator al Europei, care ar fi curățat biserica de putreziciunea papistașă și s-ar fi întors la pășunea cea răcoroasă a primei, unicei și adevăratei Biserici, cea Ortodoxă.

 

 

 

Rezultatele Reformei

 

Primul care a respins cu dezgust și cu scepticism roadele luptelor reformiste a fost Luther însuși. El a văzut că oamenii deveneau din zi în zi tot mai răi. Credința lor în Legea Evangheliei se clătina. Ei se dedau cu nerușinare adorării trupului, la furturi și la manipulare, pentru că credeau deja că nu sunt răspunzători ei înșiși de faptele lor. Răspândeau peste tot cuvântul că lor le este de ajuns credința pentru mântuire, pentru că așa i-a învățat Luther, dascălul lor.

Iată cum descria situația de atunci un contemporan și prieten al lui Luther însuși: ”Germania acelei epoci era afundată într-o lăcomie de nedescris, în beții, iubire de bani și de destrăbălare și credincioșii lui Luther nu mai acordau deja nici o importanță învățăturilor Evangheliei.” Iar Melanchthon, prietenul apropiat al lui Luther, scria ironic: Priviți această societate evanghelică! Câți adulterini și bețivi și jucători de cărți, câți destrăbălați și nerușinați! Cercetați moravurile lor familiale. Sunt mai curate decât viața idolatrilor, a păgânilor? Și încheia: ”Nici toate apele râului Elba nu ar fi de ajuns ca să plângă cineva răul pe care l-a adus reforma.”

Luther deja înțelesese foarte clar că de fapt din cauza lui acest popor se afla într-o asemenea stare morală deplorabilă. Înțelegea că aveau dreptate cei care îl acuzau că a format o generație de oameni ”nerușinați, anarhici, impertinenți.” De câte ori îndrăznea să îi sfătuiască ceva pe adepții lui, aceștia îi spuneau: ”nu ne-ai învățat tu că omul este neputincios de unul singur să facă binele și să ajungă drept înaintea lui Dumnezeu?”

Când îi aminteau și de alte scandaluri, disperat și cu o ironie amară exclama: ”cer conviețuirea secretă în desfrâu, femeile germanilor sunt niște scroafe fără rușine.” Orașul Wittenberg, unde au avut loc aceste reforme cu două fețe, ajunsese să fie Sodoma și Gomora. Iar locuitorii lui ajunseseră pentru Luther doar niște ”animale nerecunoscătoare, hoți, tâlhari și cămătari.”

Aceste rezultate îl țineau pe Luther într-o încordare și insomnie continuă. Uneori cădea în melancolie, alteori era cuprins de o mânie nestăpânită. Prevedea că se vor petrece mari schisme și dezbinări între adepții lui. Îi spunea prietenului său Melanchthon așa: ”Cât de mulți învățători diferiți vor apărea în veacul care va urma. confuzia va ajunge să fie de nesuportat. Nimeni nu va vrea să se supună părerii și puterii celuilalt. Fiecare se va prezenta pe sine ca fiind învățătorul unic.”

Și această prevedere a lui s-a împlinit foarte curând. Încă pe când Luther mai trăia, ucenici și foști admiratori de-ai lui l-au renegat, s-au despărțit de el ca de un înșelat și credea fiecare despre el însuși că este adevăratul învățător al adevărului.

Fostul lui adept, Thomas Munster, s-a răsculat împotriva lui și a provocat război civil. Atunci Luther, înfuriat și tulburat la culme, le-a poruncit adepților lui: ”Loviți, ucideți, omorâți, fie pe ascuns, fie pe față, fără să uitați vreodată că nimic nu este atât de otrăvitor, de păgubitor și de satanic decât revoluționarul. Situația este la fel cu cea în care cineva ucide un câine turbat. Dacă nu îl lovești, te va lovi el primul și odată cu tine va lovi întreg pământul, de la un capăt până la celălalt.”

După toate acestea Luther și-a pierdut cu totul pacea sufletească și frica de Dumnezeu. Nu se liniștea în compania nimănui, nici a soției lui, nici a prietenilor și nici a adepților lui apropiați. Pe toți îi acoperea cu un șir de înjurături obscene, numindu-i papistași și foști ucenici de-ai lui.

În noaptea dinspre 17 spre 18 februarie 1546 a suferit o semipareză fulgerătoare și o congestie pulmonară. Doctorii nu au putut să îl ajute cu nimic. Și-a predat sufletul în mâinile Dreptului Judecător la ora 3 dimineața, șoptind următoarele cuvinte: ”Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Lui cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce vrede în el să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Ioan 3, 16)

            Aceasta a fost pe scurt viața foarte tumultoasă a lui Martin Luther, fondatorul Reformei. Din păcate el s-a luptat cu multă încredere în sine și de aceea a căzut în multe înșelări. S-a simțit rupt de Biserică și cu groază se întreba: ”Inima mea tremură și mă întreb: numai tu ai dreptate și toți ceilalți se înșeală? Și, dacă târăști după tine spre osândă atâtea suflete?”Tulburat, încerca să se convingă pe sine că avea dreptate. În final nu a avut dreptate și a devenit un mare ereziarh a milioane de creștini de astăzi, care și-au pierdut calea mântuirii lor.

 

 

Înșelările sau ereziile protestanților

 

Când auzim cuvântul protestanți, să nu credem că este vorba despre o comunitatea omogenă, unitară de oameni, care au aceeași credință, aceleași ceremonii religioase și aceeași regulă de viață creștină. Nu au unitate nici în credință, nici în cult și nici în viață. Și de fiecare dată când rostesc simbolul lor de credință, ar trebui să simtă rușine când spun articolul: Într-Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică Biserică, pentru că ei nu sunt o singură biserică, ci sunt mai multe mii de comunități religioase.

Spun comunități și nu biserciă, pentru că ei nu au o unitate dogmatică și administrativă, nu au taine și viață liturgică. Probabil că au ajuns astăzi să fie în întreaga lume aproximativ 25.000 de comunități, care diferă fiecare de cealaltă și crede fiecare că deține adevărul. Să menționăm câteva dintre numele lor, ca să cunoașteți și să nu fiți înșelați de posibilele lor numiri care folosesc expresii ortodoxe: biserica lutherană, biserica calvină, biserica germană evanghelică, evangheliștii, adunarea laică a mișcării misionare, mântuirea tuturor, biserica adventiștilor de ziua a șaptea, savatienii, biserica lui Dumnezeu, biserica Dumnezeului Cincizecimii, biserica internațională a Evangheliei împătrite, biserica științei creștine, biserica apostolică răsăriteană, frații creștini, biserica evanghelică liberă, baptiștii, biserica lui Hristos, rebotezații, Diaconia, Emaus, presbiterienii, mormonii, episcopalienii, quaqerii, arminienii, menoniții, reformații, reuniții, antitrinitarii sau unitarienii, metodiștii, frații ajutători, moravienii, armata mântuirii, biserica nazarinenilor frați întru Hristos, vindecătorii științei creștine, înarmarea morală, mișcarea penticostală și mulți, mulți alții.

Și acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom începe să cercetăm, în lumina înțelepciunii Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți, înșelările felurite în care au căzut protestanții, la care noi, ca oameni, ținem totuși foarte mult. Și începem cu capitolul:

 

Despre Biserică

 

Protestanții spun că Biserica înseamnă adunare, societate sau comuniune a unor oameni care cred în Hristos.

Noi, ortodocșii, le răspundem: potivit marelui teolog Gheorghe Florovsky, Biserica e Trupul lui Dumnezeu Cel Viu, este popor sfânt, edificiu sacru, comuniune a îndumnezeirii. Biserica este Hristos Izbăvitorul, Mama Izbăvitorului și Prietenii Acestuia. Biserica nu este doar o adunare, o mulțime de oameni având ca unică însușire credința în Hristos, ci este mai mult decât atât: este comuniunea orânduită cu Apostolii, cu episcopii, cu preoții, cu diaconii și cu poporul. Este un organism dumnezeiesc-omenesc, având drept Cap pe Hristos și ca membri pe cei care cred în învățătura ei și sunt botezați în numele Sfintei Treimi.

Iată ce spune Sfântul Apostol Pavel: ”Luați aminte la voi înșivă și la toată turma în care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu, pe care El a câștigat-o cu însuși sângele Său.” (Faptele Apostolilor 20, 28). De atunci ne sunt cunoscute treptele sau gradele preoției, pe care nu le recunosc protestanții. În Epistola către Filipeni cap. 1, 1, Sfântul Apostol Pavel scrie ”împreună cu episcopii și cu diaconii.”  În Epistola I către Timotei cap. 3, 2 stabilește care sunt însușirile slujitorilor Bisericii (aici vorbește de episcopi, însă ele sunt valabile și pentru preoți și diaconi – n.trad.): ”trebuie să fie fără prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor asupră-și, măsurat, cuviincios, primitor de străini, destoinic să-i învețe pe alții” și arată de ce trebuie să se ferească aceștia: ”să nu fie bețiv, bătăuș, ci potolit, nu certăreț, nu iubitor de argint.”

În Epistola I către Timotei cap. 5, 22 și în Epistola către Tit cap. 1, 5 el le spune ucenicilor lui să pună clerici noi prin hirotonie și cu multă atenție. Lui Timotei îi spune: ”nu-ți pune degrabă mâinile peste nimeni”, iar lui Tit: ”în fiecare cetate să așezi preoți”, desigur și diaconi.

Noi, ortodocșii, prin succesiunea apostolică, pornind de la Apostoli și ajungând până astăzi, avem aceste trei grade ale preoției și suntem Biserica cea bine organizată.

Comunitățile protestante au apărut pentru prima oară în jurul anului 1530. Pentru aceștia, așadar, nu a existat Biserica lui Hristos mai înainte de de această dată? Noi, ortodocșii, îi întrebăm: este posibil să nu fi existat Biserica lui Hristos din ziua Pogorârii Duhului Sfânt peste Apostoli și peste ceilalți ucenici? Și cum se explică atunci cuvântul Domnului Hristos: ”și porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18)?

Nici o comunitate protestantă nu pretinde pentru sine întâietatea de a deține adevărul doar ea, spre deosebire de toate celelalte. Noi, ortodocșii, le răspundem că numai Biserica cea Una (Unică) pe care a lăsat-o de la început în lume Iisus Hristos deține Adevărul întreg și autentic și îl va păstra până la sfârșitul veacurilor. În Epistola I către Timotei cap. 3,15, Sfântul Apostol Pavel spune că Biserica lui Dumnezeu Cel viu este ”stâlpul și temelia adevărului.”

Domnul Iisus Hristos acordă atâta importanță Bisericii încât zice: ”dacă fratele tău nu va asculta nici de Biserică, să-ți fie acesta ca un păgân și ca un vameș” (Matei 18, 17), adică să ne ferim de cineva care nu ascultă de Biserică, așa cum se fereau iudeii de vașmeșii cei păcătoși și de păgânii idolatri.

Deci, Biserica noastră are următoarele trei caracteristici, pe care nu le are nici una dintre comunitățile protestante: este o societate creștină bine organizată, este indestructibilă și deține deplinătatea adevărului.

Protestanții nu admit forma văzută a Bisericii, doar pe cea nevăzută. Ei ne spun că nu pot să accepte o biserică ai cărei membri sunt mari păcătoși și criminali. Această părere a lor și-o sprijină pe textul din Efeseni 5, 27, în care Sfântul Apostol Pavel spune că pentru el Biserica este slăvită, ”fără să aibă pată sau zbârcitură sau altceva de acest fel, ci este sfântă și fără de prihană.” Protestanții ne spun, așadar, că o asemenea biserică este numai cea nevăzută, ai cărei membri îi cunoaște numai Dumnezeu și care să străduie să nu aibă nici o pată și nici o zbârcitură, indiferent de biserica la care au aparținut.

Pe scurt, protestanții ne spun:

a)    biserica este nevăzută;

b)    membri ei sunt neprihăniți;

c)    biserica este așa indiferent de existența ereziilor.

Noi, ortodocșii, răspundem la rândul nostru: când Domnul Iisus Hristos le dă sfat și se referă la iubirea frățească a creștinilor, le zice: ”Spune-l Bisericii” (Matei 18_, Ι7). Ce înseamnă aceasta? Că există Biserică văzută. Când Domnul Hristos le dă gradele preoției Apostolilor Săi, cu ce scop face aceasta? Nu pentru a sluji pe membri de pe pământ ai Bisericii Lui?

Atunci când Sfinții Apostoli i-au hirotonit pe ucenicii lor în bisericile locale din diferite locuri, desigur  că au făcut-o pentru lucrarea pământească a Bisericii văzute a lui Hristos. Noi, toți creștinii, nu suntem numai suflet, ci și trup. Așadar, unde va locui sau se va sălășlui trupul nostru? Deci forma văzută a Bisericii este cea de pe pământ și îi cuprinde pe credincioșii care se luptă pentru a birui puterile vrăjmașului celui nevăzut. După moarte acești creștini să vor muta în forma nevăzută a Bisericii, în ceea ce se numește Biserica biruitoare, care cuprinde sufletele celor mântuiți, care se bucură împreună cu îngerii și cu sfinții în slava paradisului. Prin urmare, Biserica este una singură și are două părți: cea luptătoare, de pe pământ și cea biruitoare, din ceruri. Prima îi cuprinde pe cei vii, iar a doua pe cei adormiți și mântuiți, care se roagă pentru mântuirea noastră a tuturor, în funcție de trecerea și puterea de mijlocire pe care o au în fața lui Dumnezeu.

Protestanții ne spun: noi nu putem să acceptăm să se vor mântui în Biserica Ortodoxă și cei care aparțin acesteia, însă sunt păcătoși și lipsiți de pocăință (sau neîndreptați).

Noi le răspundem: singura cale de mântuire este Biserica văzută, însă nu se vor mântui toți cei care fac parte din ea. Se vor mântui numai cei care săvârșesc fapte vrednice de pocăință, în vreme ce membri corupți vor fi osândiți, așa cum se întâmplă cu neghina pe care țăranul o aruncă în foc. Dumnezeu ne sfătuiește și ne recomandă să ne dorim sfințenia și desăvârșirea: ”Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru desăvârșit este.” (Μatei 5, 48) Însă nimeni nu este desăvârșit și lipsit de păcat, așa cum este Dumnezeu. Însă suntem datori ca, ”fiind cu ochii țintă la Cel ce începe credința și o desăvârșește, la Iisus” (Evrei 12_, 2), să ducem lupta cea bună, progresând în virtuți și în pocăință.

Astfel, treptat devenim mădulare curate și neprihănite ale Bisericii Lui și vrednice de mântuire. Atâta vreme cât suntem membre bolnave ale Bisericii nu înseamnă că nu suntem vrednici să trăim în Biserică, pentru că atunci când ne vom mântui și prin ce Sfinte Taine ne vom sfinți? Domnul Iisus Hristos l-a avut în cercul Lui de ucenici și pe trădătorul Iuda. Nu l-a alungat, ci l-a lăsat să plece singur.

Ce este ciudat, deci, să existe și astfel de oameni în Biserică? Nu este posibil ca aceștia prin prezența lor să întineze haina de Dumnezeu țesută a Bisericii, însă este posibil ca ei să se transforme sufletește, însă niciodată ei nu vor putea să schimbe și să denatureze Biserica.

Pildele rostite de Mântuitorul: a semănătorului, în care vorbește și de sămânța care a ajuns între spini (Μatei 13, 7), a neghinei (Μatei 13, 24), a nunții fiului de împărat (Μatei 22, 11), a omului care nu avea haină de nuntă și pilda celor zece fecioare (Μatei 25, 1-13) ne arată că în Biserică, pe care Domnul Hristos o numește Împărăția cerurilor, există și membre bolnave, adică cei păcătoși, pe care Hristos nu îi respinge, devreme ce exact pentru ei a venit El în lume. La vremea secerisșului, adică la Judecata cea viitoare, El va separa grâul cel bun (adică pe cei credincioși) de neghină (păcătoșii cei nepocăiți).

Mădulare bolnave de moarte ale Bisericii au existat și în epoca Sfântului Apostol Pavel. În Biserica din Corint, de exemplu, exista un tânăr incestuos (trăia în desfrâu cu mama lui). El aparținea Bisericii, nu era în afara acesteia. Sfântul Apostol Pavel spune: ”Ci eu, deși departe cu trupul, dar de față cu duhul, ca și cum aș de fi de față l-am și judecat pe cel ce a făcut una ca aceasta... pe unul ca acesta să-l dați satanei, spre pieirea trupului, pentru ca sufletul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus” (I Corinteni 5, 3-5). Nu era numai acesta, erau și alții, așa cum spune Sfântul Pavel: ”se aude că între voi există desfrânare” (I Corinteni 5, 1)

Sfântul Pavel îi desparte pe păcătoșii din interiorul Bisericii de creștinii cei neprihăniți până când se vor pocăi, trăind separat de ceilalți credincioși (vezi I Corinteni 5, 9-11). Așadar, păcătoșii nu trebuie alungați, pentru că vor cădea în deznădejde, ci să fie ținuți la distanță de anumite îndatoriri creștine și aceasta pentru ca să îndrepte și să se pocăiască, așa cum va demonstra mărturia părintelui lor duhovnicesc.

Protestanții ne spun că nu contează dacă în Biserică există și eretici, pentru că erezia nu clatină temeliile Bisericii. Noi le răspundem astfel: cuvântul eretic provine de la verbul grecesc ero, care înseamnă a se muta, a-și schimba locul. Sau se spune că este eretic omul care refuză una sau mai multe dogme ale credinței noastre creștine,  scoțând în evidență propriile lui interpretări, care sunt de fapt rezultate ale imaginației lui, ale egosimului și ale culturii lui superficiale. Domnul Hristos interzice categoric ca cineva să îndrăznească să denatureze vreuna dintre poruncile Lui, pentru că unul ca acesta va fi cel mai mic (adică nu va avea parte) în Împărăția ceruruilor (Μatei 5, 19).

Sfântul Apostol Pavel îl sfătuiește pe ucenicul lui Tit (conform epistolei către acesta, cap. 3, 10) astfel: ”Pe omul eretic, după întâia și a doua mustrare, îndepărtează-l, știind că unul ca acesta s-a înstrăinat și rătăcește în păcat, osândit de sine însuși” Așadar greșește nu numai cel desfrânat și cel risipitor, ci și ereticul greșește. În Epistola către Galateni 5, 19-29, Sfântul Pavel numește ereziile lucrări ale trupului, zicând: ”iar faptele trupului sunt cunoscute; acestea sunt: desfrânarea, necurăția, nerușinarea, idolatria, vrăjitoria, dușmănii, certuri... dezbinări, erezii.”

În a doua sa Epistolă Sobornicească, Sfântul Apostol Petru spune că învățătorii eretici vor învăța ”erezii pierzătoare” (II Petru 2, 1), provocând cu repeziciune căderea sufletului lor. Prin urmare, nu poate să se mântuiască cineva care este afundat și nepocăit în învățătura lui eretică, chiar dacă ar aparține de Biserica cea adevărată a lui Hristos, adică de Sfânta Ortodoxie. Este nevoie și de o viață curată și de învățătura dogmatică corectă a Bisericii pentru a ne dobândi mântuirea.

Acum să recapitulăm cele spuse despre Biserica lui Hristos: Biserica este organizată, indestructibilă și tezaur al adevărului. Ea este una singură, având două părți: cea pământească sau văzută și cea cerească sau nevăzută. Adevăratei Biserici i se opune erezia și viața desfrânată. Din Biserica văzută nu fac parte ereticii, ci ortodocșii, dintre care unii sunt mădulare sfinte, iar alții mădulare bolnave (chiar de moarte) ale ei. Despărțirea lor va avea loc la Judecata Viitoare. O astfel de Biserică, cu însușirile de mai sus și cu succesiune apostolică este numai una singură: Ortodoxia, în vreme ce bisericile protestanților au apărut numai în secolul al XVI-lea.

 

Despre Sfânta Scriptură

 

Când spunem Sfânta Scriptură ne referim la totalitatea cărților sfinte care au fost scrise prin inspirația Sfântului Duh, într-o perioadă de timp de aproximativ 1500 de ani, adică de la profetul Moise, cu 1400 de ani înainte de Hristos, până la scrierea cărții Apocalipsei, aproximativ la 100 de ani după Întruparea lui Hristos.

Protestanții acceptă și studiază numai Sfânta Scriptură. Pentru că ei refuză Sfânta Tradiție a Bisericii, despre care vom vorbi mai pe larg în capitol următor, ei interpretează textele scripturistice după concepțiile personale ale fiecăruia dintre ei. Astfel, între ei domină o mare confuzie, din pricina mulțimii de interpretări pe care le propune fiecare.

Protestanții se miră și ne întreabă de ce Biserica noastră nu le îngăduie credincioșilor ei să interpreteze Legea dumnezeiască și să o propovăduiască în mod public. Noi le răspundem: fiecare creștin are datoria de a citi Sfânta Scriptură, însă nu și dreptul de a o interpreta în mod responsabil. Acest drept îl are Biserica prin clericii și teologii ei, care au datoria de a învăța poporul ca episcopi, preoți și teologi, dar nu și fiecare credincios, care este însă în postura de a fi învățat de aceștia (conform Matei 28_, 20: ”Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh...”).

Sfântul Apostol Pavel spune: ”Oare toți sunt apostoli? Oare toți sunt profeți? Oare toți sunt învățători? (I Corinteni 12_, 29). Învățătorii și păstorii învață ceea ce spune Biserica și nu ceea ce vor ei. Ei învață pe alții în numele Bisericii lui Hristos.

Și, totuși, protestanții ne răspund, bazându-se pe textul Sfântului Evanghelist Ioan (vezi I Ioan 2, 20 și 27: ”iar voi ungere aveți de la cel Sfânt și pe toate le știți... n-aveți nevoie să vă învețe cineva...”) că fiecare creștin știe să interpreteze Sfânta Scriptură.

Le răspundem că Sfânta Scriptură este o fântână foarte adâncă. Cel însetat nu va sări în ea pentru a-și potoli setea, ci cu ajutorul găleții și apoi al paharului va bea pentru a-și astâmpăra setea. Altminteri se va îneca. La fel se întâmplă și aici, în cazul Sfintei Scripturi. Nu se poate ca fiecare să înțeleagă și să interpreteze înțelepciunea cea nemărginită a lui Dumnezeu, pentru că fiecare se află la o măsură diferită a vârstei deplinătății sale în Hristos.

Aproape toate ereziile au pornit de la Sfânta Scriptură, pentru că începătorii lor au izolat diferite texte, le-au interpretat așa cum le înțelegeau ei și au devenit răspunzători de pierderea a mii de suflete. Eunucul Kandakis al împărătesei etiopiene, atunci când s-a apropiat de Sfântul Apostol Filip, i-a răspuns acestuia cu sinceritate: ”Cum aș putea să înțeleg dacă nu mă va călăuzi cineva?” (Faptele Apostolilor 8, 31)

Înseamnă că expresia Sfântului Evanghelist Ioan – ”pe toate le știți” din citatul de mai sus are legătură cu antihristul și cu adepții lui despre care se vorbește în următoarele versete ale epistolei Sfântului Ioan.

Sfânta Scriptură se înțelege în trei feluri:

a) în sens literal, adică extern și istoric;

b) în sens alegoric sau metaforic, care este mai înalt decât precedentul;

c) în sens duhovnicesc și intern sau lăuntric, la care ajung cei care au înțelepciunea Duhului Sfânt.

Mulți dintre protestanți insistă să ne propună și alte texte din Sfânta Scriptură, spunând că Dumnezeu de multe ori ascunde de cei înțelepți Tainele sensurilor Scripturii și le descoperă celor mici și pruncilor (Matei 11, 25). Noi le răspundem: Dumnezeu Își descoperă voia Sa celor care sunt prunci cu inima, din pricina nevinovăției și a curăției lui și nu celor care au o minte și o înțelegere copilărească, imatură. Sfântul Pavel le spune corintenilor: ”Fraților, nu fiți copii în gândire; în răutate, da, fiți prunci, dar în gândire fiți desăvârșiți.” (I Corinteni 14_, 20)

Insistenței lor de a considera că își vor dobândi mântuirea numai prin Sfânta Scriptură le răspundem astfel: așa cum omul nu mănâncă în fiecare zi aceeași mâncare, la fel el simte saturație când citește mereu aceeași carte. Albina zboară la toate florile pentru a lua nectarul și a construi fagurele și a produce mierea, iar noi din multe cărți vom dobândi nectarul harului dumnezeiesc. Duhul Sfânt nu i-a luminat numai pe scriitorii Sfintei Scripturi, ci continuă să lumineze Biserica lui Hristos și pe credincioșii ei, care trăiesc adevărurile creștine și pot să le transmită în scris și celorlalți oameni.

 

Despre Sfânta Tradiție

 

Pentru noi, ortodocșii, Sfânta Tradiție este al doilea Izvor al Revelației dumnezeiești și este de valoare egală cu Sfânta Scriptură. Ea este învățătura după Dumnezeu a Bisericii spusă cu voce vie, din care o parte a fost așternută mai târziu în scris.

De la Adam și până la moartea lui Avraam au trecut, potrivit cronicilor vechi (Kedrinos și alții) 3678 de ani, la care, dacă adăugăm 430 de ani, adică cei în care evreii au locuit în Egipt, ajungem la 4108 de ani. În această perioadă nu a existat nici Sfânta Scriptură, nici sabat nu a existat, ca o sărbătoare ca zi nelucrătoare la vreun anumit popor. Vreme de atâția ani, oamenii aleși ai lui Dumnezeu au fost învățați calea mântuirii, adică învățătura despre Dumnezeu, numai prin Sfânta Tradiție, pe care au primit-o prin viu grai. Și numai vreme de 1400 de ani, adică de la Moise și până la venirea Domnului Hristos ei au fost călăuziți de Sfânta Scriptură a Vechiului Testament.

Primul care a transmis învățătura Noului Testament prin viu grai a fost Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Timp de trei ani și jumătate el a răspândit Evanghelia Lui, fără ca El Însuși să scrie ceva. Nici ucenicilor Lui nu le-a recomandat să scrie ceva, ci i-a trimis să se răspândească în lume, să propovăduiască și să boteze popoarele. Din ziua înființării ei și până când a fost scrisă prima Evanghelie, cea după Matei, Biserica s-a condus numai prin Tradiția orală, din care o parte a fost așternută mai târziu în scris.

Protestanții refuză Tradiția Bisericii, pe care o consideră a fi numai niște porunci omenești și rânduieli ale acestor oameni. Ei invocă următorul text: ”zadarnic Mă cinstește învățând porunci și învățături omenești.” (Μatei 15, 9).

Noi le răspundem: în textul din Evanghelia după Matei, cap. 15, 6, Domnul spune: ”ați desființat porunca lui Dumnezeu de dragul datinei voastre.” De aici se vede că acea tradiție, a lor proprie, este poruncă omenească și trebuie să fie refuzată, pentru că este opusă Sfintei Scripturi.

Potrivit învățăturii Bisericii noastre, Sfânta Tradiție este de aceeași valoare ca și Sfânta Scriptură și iată care sunt dovezile în acest sens: Domnul Hristos, în textul din Μatei 28, 20 le spune Apostolilor Lui că va fi cu ei până la sfârșitul veacului. Însă după puțini ani Apostolii au murit. Cu cine vrea să spună Domnul că va fi până la sfârșitul veacului? Desigur, se referă la urmașii acestora. Care sunt urmașii Apostolilor, noi, ortodocșii sau protestanții care au apărut în secolul al XVI-lea?

Succesiunea apostolică a început imediat după epoca apostolică, prin cuvintele Domnului: ”și, iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului.” Hristos nu spune voi fi, ci sunt, adică de acum. Așadar, o astfel de succesiune are Biserica Ortodoxă, unica Biserică a lui Hristos.

Altă dovadă: credem că Sfânta Scriptură este inspirată de Dumnezeu. Ne spune Sfântul Apostol Pavel: ”Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” (II Timotei 3, 16). Desigur, el se referă la Vechiul Testament, pentru că atunci când Sfântul Apostol Pavel a scris această epistolă nu existau cărțile Noului Testament. Cum se dovedește inspirația dumnezeiască a Noului Testament? Sfinții Apostoli au relatat ceea ce au văzut și au auzit în cei trei ani în care au fost împreună cu Domnul Hristos.

De altfel, același lucru îl spune și Sfântul Evanghelist Luca: ”Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă.” (Luca 10, 16) Așadar, tot ceea ce au scris Sfinții Apostoli erau cuvintele și lucrările lui Hristos, erau inspirate de Dumnezeu. Printre sfinții scriitori ai cărților Noului Testament au existat și câțiva care nu au fost ucenici direcți ai lui Hristos, ci ucenici ai ucenicilor Lui, precum Sfântul Marcu, Sfântul Luca și alții. Îi întrebăm pe protestanți: Evanghelia după Marcu și cea după Luca nu sunt inspirate de Dumnezeu? Dacă nu sunt inspirate, pe ce se sprijină ele și cum demonstrează cele scrise în ele? Cum și de ce au fost ele cuprinse între celelalte Evanghelii și cine le-a pus acolo?

Încă o nedumerire a noastră: Sfântul Policarp, episcopul Smirnei, Sfântul Ignatie al Antiohiei au fost ucenici ai Sfântului Apostol Ioan. Au scris și ei scrisori și cărți. De ce cărțile lor nu au intrat în canonul Noului Testament, în vreme ce Evanghelia după Marcu și cea după Luca au fost cuprinse în el? Cine a făcut această alegere și unele cărți le-a acceptat ca fiind inspirate, iar pe altele le-a respins la acest capitol? Pentru noi, ortodocșii, răspunsul este simplu și cunoscut. Această lucrare a fost săvârșită de Sfânta Tradiție. Pentru protestanți, care neagă Sfânta Tradiție, cine a făcut această lucrare? Le cerem un răspuns.

Altă dovadă: în rugăciunea arhierească, Domnul Iisus Hristos Se roagă Tatălui Lui pentru unirea tuturor creștinilor prin cuvintele: ”Dar nu numai pentru ei Mă rog, ci și pentru cei ce prin cuvântul lor vor crede în Mine, pentru ca toți să fie unul.” (Ioan 17, 20-21) Noi, ortodocșii, cu ajutorul Sfintei Tradiții, care interpretează și lămurește textul Sfintei Scripturi, avem unire în Biserică.

Nu interpretează fiecare de unul singur textul Sfintei Scripturi și nu impune acest lucru celorlalți, făurind propria lui unitate. Acest lucru îl fac protestanții pentru că refuză Sfânta Tradiție și de aceea astăzi ei nu au unire nici în credință, nici în conducerea miilor lor de biserici. Fără să fi înțeles acest lucru, ei sunt potrivnici acestei rugăciuni a Domnului, care cere unirea creștinilor într-o singură turmă.

Protestanții susțin că acceptă numai Sfânta Scriptură și numai pe aceasta o împlinesc. Și totuși ei mint. Iată dovezile: în Noul Testament, în cartea Faptele Apostolilor, cap. 6, 3 se vorbește despre cei șapte diaconi, iar Sfântul Apostol Pavel menționează în epistola I către Timotei, cap. 5, 9 grupul văduvelor. În epistola I Corinteni 11, 5-6 spune că femeile trebuie să se roage cu capul acoperit.

De asemenea, Domnul Iisus Hristos a spălat picioarele ucenicilor Lui, dându-Le poruncă și ei să facă același lucru între ei (Ioan 13, 14). Îi întrebăm pe protestanți, ei toate acestea le împlinesc? Desigur, nu. Pe ce se bazează când refuză să facă acest lucru? Le cerem răspuns. Pentru noi, ortodocșii, există Sfânta Tradiție, care ne-a transmis aceste lucruri și de aceea le facem.

Sfânta Scriptură nu scrie nicăieri despre faptul că duminică este zi nelucrătoare, ci numai despre odihna sabatului. Protestanții acceptă și ei, ca și noi, caracterul de odihnă al duminicii. De ce fac aceasta, dacă nu este scris nicăieri în Sfânta Scriptură, cine le-a poruncit să nu muncească duminica?

Trimițându-i pe ucenicii Lui în lume, Domnul Hristos le-a spus să îi boteze pe cei care vin la noua credință în numele Sfintei Treimi. El nu a stabilit în detaliu cum să se săvârșească botezul. Acest lucru ni l-a transmis Sfânta Tradiție, adică să fie cufundat de trei ori cel botezat. La prima afundare preotul să spună: în numele Tatălui, la a doua: și al Fiului, iar la a treia: și al Sfântului Duh. Amin.

Sfânta Scriptură spune despre unirea dintre Fiul și Tatăl următoarele: ”Eu și Tatăl unul suntem.” (Ioan 10, 30). Dar această unire la ce se referă? La faptul că amândoi sunt nenăscuți? Vine Sfânta Tradiție și prin Sinodul I Ecumenic ne clarifică faptul că această unire se referă la ființa Persoanelor. Desigur, acest Sinod ne-a dăruit și termenul deoființă.

Protestanții înșiși, în adunările și în cuvântările lor fac diferite lucruri care sunt necunoscute Sfintei Scripturi. Ei folosesc texte de slăvire a lui Dumnezeu și rugăciuni pe care nu le cuprinde Scriptura. Ei închid ochii, își țin mâinile într-o anumită poziție în vremea rugăciunii, folosesc în traducere Sfânta Scriptură, cu toate că ar trebui să o citească în textul original.

Mărturiile Sfintei Scripturi despre existența Sfintei Tradiții sunt multe. Menționăm câteva: ”sunt încă și multe altele pe care le-a făcut Iisus, care dacă s-ar fi scris una câte una, socotesc că lumea aceasta n-ar cuprinde cărțile ce s-ar fi scris. Amin.” (Ioan 21, 25). Iar alte locuri sunt: Ioan 20, 30 și II Ioan 12 și III Ioan 13-14. Cele scrise de evangheliști nu constituie o expunere istorică sistematică a tuturor cuvintelor și faptelor Domnului Iisus Hristos, ci sunt amintiri, care cuprind informații sporadice din viața și din lucrarea Lui. Deci, tot ceea ce nu s-a scris despre Hristos constituie Tradiția Bisericii noastre.

În mod special Sfântul Apostol Pavel le recomandă cu căldură creștinilor de atunci să respecte tradițiile și învățătura pe care le-a dat-o, amenințându-i chiar și cu anathema dacă nu vor face așa: ”dacă cineva vă propovăduiește altceva decât ceea ce ați primit, anatema să fie!” (Galateni 1, 9). Iată ce le recomandă referitor la Sfânta Tradiție:

1) ”Astfel că, fraților, stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră.” (II Tesaloniceni 2, 15).

2) ”Fraților, în numele Domnului nostru Iisus Hristos vă poruncim să vă feriți de orice frate care umblă fără rânduială și nu după predania pe care ați primit-o de la noi.” (II Tesaloniceni 3, 6)

3) ”Fraților, vă laud că întru toate vă aduceți aminte de mine și păstrați predaniile așa cum vi le-am predat eu.” (I Corinteni 11, 2).

4) ”Cât despre celelalte, le voi rândui când voi veni.” (I Corinteni 11, 34).

5) ”Căci înainte de toate v-am predat ceea ce și eu am primit.” (I Corinteni 15, 3)

6) ”Și cele ce ai auzit de la mine în fața multor martori, pe acestea încredințează-le unor oameni credincioși care vor fi destoinici să-i învețe și pe alții.” (II Timotei 2, 2). În acest text se vădește porunca Sfântului Apostol Pavel de a fi transmisă tradiția sau predania și altora.

7) ”Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să pui rânduială în cele ce-au rămas și ca în fiecare cetate să așezi preoți așa cum ți-am poruncit eu.” (Tit 1, 5)

8) ”Cele ce-ați învățat și ați primit și ați auzit și ați văzut la mine, pe acestea să le faceți și Dumnezeul păcii va fi cu voi.” (Filipeni 4, 9).

9) ”Așa cum ni le-au predat cei care dintru început le-au văzut și au fost slujitori ai Cuvântului... m-am gândit că este bine să ți le scriu... pentru ca tu să cunoști temeinicia învățăturilor pe care le-ai primit.” (Luca 1, 2-4).

10) ”Cărora după patima Sa li S-a și arătat pe sine viu, cu multe semne doveditoare, timp de patruzeci de zile arătându-li-Se și vorbindu-le despre cele ale Împărăției lui Dumnezeu.” (Faptele Apostolilor 1, 3). Ce le-a spus Domnul Hristos despre Împărăția Lui timp de 40 de zile? Să răspundă protestanții, care nu acceptă nimic în afară de cele scrise în Sfânta Scriptură.

11) ”De aceea, privegheați, amintindu-vă că timp de trei ani, noaptea și ziua nu am încetat să vă sfătuiesc, cu lacrimi, pe fiecare din voi.” (Faptele Apostolilor 20, 31). Ce le-a spus Sfântul Pavel timp de trei ani? În ce cărți sunt scrise acestea? Desigur, nicăieri. El însă sunt scrise în inimile creștinilor, care le-au auzit și le-au transmis urmașilor lor.

Când o învățătură a Tradiției este autentică și neschimbată?

1) Când nu se contrazice cu altă învățătură a Tradiției Apostolice și a Sfintei Scripturi. Nu este nevoie să fie conformă cu Sfânta Scriptură, ci numai să nu fie în contradicție vădită cu ea.

2) Când provine de la Mântuitorul Iisus Hristos sau de la Sfinții Apostoli, printr-o lucrare și inspirație directă a Sfântului Duh.

3) să fie păzită sau respectată de Biserica Apostolică și să aibă o transmitere neîntreruptă până astăzi.

4) Să fie recunoscută și pusă în practică de întreaga Biserică Ortodoxă.

5) Să fie conformă cu învățătura majorității Sfinților Părinți și a scriitorilor bisericești.

Când o tradiție nu îndeplinește aceste condiții nu poate să fie adevărată și sfântă și prin urmare nu poate fi acceptată și urmată.

Avem și mărturii ale Părinților Apostolici care scriu că Sfânta Tradiție este necesară Bisericii. Istoricul Eusebiu de Cezareea scrie că episcopul Romei era Clement, ucenic al Apostolilor, care avea întotdeauna în fața ochilor lui predica și tradiția Apostolilor.

Sfântul Ignatie Teoforul spune în Epistolele lui către Efeseni și către Filadelfieni că creștinii trebuie să fie uniți, să se ferească de învățăturile rele ale ereticilor și încotro merge păstorul acolo să îl urmeze și ei, ca niște oi. Sfântul Irineu de Lyon († 202 d.Hr.) și Clement Alexandrinul († 215 d.Hr.) spun: ”Cei care interpretează Sfânta Scriptură fără ajutorul Tradiției bisericești distrug sau denaturează sensul adevărului.”

Sfântul Epifanie al Ciprului († 403 d.Hr.) scria: ”Trebuie să fie respectată tradiția, pentru că nu este cu putință să fie găsite toate în Sfânta Scriptură. Sfinții Apostoli au transmis unele învățături prin cuvânt scris, în vreme ce altele pe cale orală.” Sfântul Grigorie de Nyssa († 394 d.Hr.) scria: ”Avem Tradiția care începe de la Sfinții Părinți ca o moștenire prin succesiune apostolică și se transmite prin intermediul Sfinților.”

Iar Sfântul Vasile cel Mare († 379 d.Hr.) are următoarea mărturie în scrierile sale: ”printre dogmele și învățăturile care sunt păstrate în Biserică unele le avem din învățătura scrisă, în vreme ce altele le-am primit din Tradiția Apostolilor, prin transmitere orală tainică, și acestea au aceeași valoare ca și textele scrise.” Același Sfânt Părinte mai spune: ”dacă abandonăm tradițiile nescrise din cauza obișnuinței, sub pretextul că ele nu au mare valoare, greșim față de aceste lucruri mari și înalte și astfel ne lepădăm de Evanghelie.”

Recapitulând spunem că Izvoarele Revelației dumnezeiești sunt două: Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție și ele merg împreună, sunt de aceeași autoritate, valoare și statornicie. Una (Tradiția) o interpretează și o completează pe cealaltă (Scriptura). O eventuală refuzare a uneia ne va conduce la înșelări și la pierderea mântuirii noastre.

 

Despre Sfântul Botez

 

Cuvântul ”taină” provine de la verbul grecesc mio, care înseamnă a închide ochii. Deci taină este acel lucru față de care ochii omului sunt închiși. ei nu pot să vadă și să înțeleagă logic anumite acțiuni tainice care au proveniență dumnezeiească și care sunt dincolo de logica omenească. În mod special, Taină a Bisericii Ortodoxe este transmiterea harului dumnezeiesc nevăzut prin semne văzute.

I se spune Taină pentru că legătura dintre harul dumnezeiesc nevăzut cu un anumit element văzut este inexplicabilă și de neînțeles pentru mintea omului. De exemplu: la botez se coboară elementul nevăzut, adică harul dumnezeiesc, în elementul văzut, apa, însă cum se săvârșește izbăvirea celui botezat de păcatele lui nu poate fi înțeles de mintea omenească.

Biserica are un număr de șapte astfel de Taine, care transmit în mod inexplicabil harul dumnezeiesc poporului credincios: Botezul, Mirungerea, Pocăința, Dumnezeiasca Euharistie, Preoția, Cununia și Maslul. Primele patru sunt obligatorii, în vreme ce celelalte sunt opționale. Prin excelență mare Taină este Întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul, care nu poate fi înțeleasă cu mintea, nici descrisă în cuvinte.

Taină se mai numește însă și învățătura Sfintei Evanghelii, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: ”prin descoperire mi s-a făcut cunoscută taina.” (Efeseni 3, 3) Potrivit aceluiași Sfânt Apostol Pavel, și credința se numește taină: ”Și într-adevăr mare este taina credinței celei bune.” (I Timotei 3, 16) Taine se numesc și Învierea Mântuitorului, învierea tuturor morților, a Doua Venire a Domnului și altele.

Însă, când noi vorbim despre Taine ale Bisericii, ne referim la slujbele sfinte de mai sus, care au fost întemeiate de Mântuitorul nostru Iisus Hristos și ne oferă darurile Duhului Sfânt spre zidirea Trupului Bisericii.

În Biserica Ortodoxă, Botezul este acea Taină prin care cel botezat este afundat de trei ori în cristelniță în Numele celor Trei Persoane ale Sfintei Treimi și este curățat de vina păcatului strămoșesc, precum și de păcatele lui personale, pe care  le-a săvârșit până în acea clipă. Cu ajutorul harului curățitor și luminător el renaște la o nouă viață și devine mădular al Trupului tainic al lui Hristos și al Bisericii Lui.

Fundamentele pe care se sprijină această Taină în Sfânta Scriptură sunt următoarele: în dialogul pe care l-a avut cu Nicodim, ucenicul Lui ascuns, despre nașterea de sus și despre intrarea în Împărăția Lui, Domnul Hristos i-a spus următoarele: ”Adevăr, adevăr îți spun, de nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu.” (Ioan 3, 5). Domnul Iisus Hristos le-a spus ucenicilor Lui: ”Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede și se va boteza, se va mântui; dar cel ce nu va crede, se va osândi.” (Marcu 16,15-16). Aceeași poruncă a lui Hristos către Apostolii Lui o avem și în textul de la Matei 28, 19-20.

Protestanții renegă originea dumnezeiască a Tainei Botezului. Ei cred că prin botez nu se oferă harul dumnezeiesc, că este doar o simplă slujbă, un act simbolic, la care omul participă pentru a intra în biserica cea nevăzută a lui Hristos. Ei cred că botezul nu șterge păcatul strămoșesc, nu îl renaște, nici nu îl sfințește pe om. Prin botezul pe care îl fac protestanții (nu toate grupările lor) ei mărturisesc public că sunt mântuiți, pentru că au primit în mod oficial credința în Hristos, care le este de ajuns pentru mântuirea lor.

Cei care au botezul în cultul lor, nu îi botează pe copii în pruncie, pentru că ei spun că aceștia nu înțeleg nimic. Desigur, nici nu îi consideră pe aceștia ca membrii de obște ai Bisericii creștine. Devreme ce ei cred că se vor mântui numai prin credință, ce importanță are atunci pentru ei botezul, pe care îl golesc de harul dumnezeiesc? În vreme ce Evanghelia menționează clar că trebuie să se facă botezul, adică afundarea în apă, urmându-i în aceasta pe papistași, protestanții îl săvârșesc totuși prin stropire.

Ei ne spun că nu era posibil să fie botezați într-o singură zi, cea a Pogorârii Sfântului Duh, 3.000 de creștini (conform Faptele Apostolilor 2, 4). Acesta nu este un argument logic, pentru că în Ierusalim existau izvoare de apă, precum scăldătoarea oilor (vezi Ioan 5, 2), scăldătoarea Siloam (Ioan 5, 7) și probabil și altele.

Apoi, dacă nu au apucat să fie botezați toți în ziua Pogorârii Duhului Sfânt, cu siguranță că au continuat să fie botezați și în zilele următoare. Sfântul Apostol Filip nu l-a stropit, ci l-a botezat pe eunucul Kandakis al împărătesei Etiopiei; iată ce a spus eunucul însuși: ”Iată apă. Ce mă împiedică să fiu botezat?” (Faptele Apostolilor 8, 36).

Le răspundem astfel protestanților la rătăcirile de mai sus legate de Taina Botezului:

Botezul nu este simbol sau ceva de formă, ci este purtător al harului dumnezeiesc. În ziua Pogorârii Duhului Sfânt, Sfântul Apostol Petru a spus mulțimii de oameni care au crezut în prima lui predică astfel: ”Pocăiți-vă și fiecare dintre voi să se boteze în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; și veți primi darul Sfântului Duh.” (Faptele Apostolilor 2, 38). Cei care l-au întrebat: ce să facem ca să ne mântuim au avut credință, însă iertarea păcatelor lor li s-a dat prin botez. Așadar, nu este de ajuns credința pentru mântuirea noastră, așa cum spun protestanții.

O altă dovadă o avem în textul din cartea Faptele Sfinților Apostoli, cap. 19, 1-5, unde vedem că cei care au primit botezul pocăinței cel simbolic al lui Ioan sunt rebotezați (adică botezați cum se cuvine) de către Sfântul Apostol Pavel. El însuși îi întreabă: ”Primit-ați voi Duhul Sfânt când ați crezut? Iar ei i-au zis: dar noi nici măcar nu am auzit că este Duhul Sfânt.” (versetul 2) Și Sfântul Pavel îi întreabă: ”Atunci în ce v-ați botezat?” (versetul 3)

De aici se vede faptul că prin Botez se dădea Duhul Sfânt, Acesta nu era un simbol, ci era Dăruitorul harului dumnezeiesc. Mult mai bine se vede că Botezul este necesar în textul din Faptele Apostolilor 10, 44-48. Ascultătorii Sfântului Apostol Petru au crezut în Hristos și Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei. Însă aceștia nu au considerat de prisos să primească și Sfântul Botez.

Altă dovadă: în Epistola către Galateni, cap. 3, 27, Sfântul Apostol Pavel ne spune: ”Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat.” Dacă botezul este doar un act simbolic și nu o realitate, atunci și îmbrăcarea în Hristos este simbolică și nu reală. Însă îmbrăcarea în Hristos este reală, deci atunci botezul poate să fie numai un simbol? Desigur, nu. Cum știm noi, ne spun protestanții, că este reală îmbrăcarea în Hristos? În Epistola către Romani, cap. 6, 3-4 Sfântul Apostol Pavel scrie: ”toți câți în Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat. Așadar, prin botez ne-am îngropat cu El în moarte.” Aici prepoziția prin nu este o imagine simbolică, ci mijlocul împlinirii unei realității. Așa cum Hristos a intrat în mormânt și a ieșit nou (viu) și frumos (întreg), astfel și noi intrăm și ieșim din apă renăscuți întru totul. Așadar, Botezul ne înfrumusețează, ne curățește de păcatele noastre și ne face părtași ai tuturor darurilor lui Dumnezeu, prin intermediul Bisericii Lui.

De asemenea, în Epistola către Efeseni, cap. 5, 26, Sfântul Apostol Pavel spune că Hristos a curățit Biserica prin baia apei, care este Botezul, care nu este doar o formă goală, ci este purtător al harului. În alt loc (Tit 3, 5), Sfântul Pavel numește botezul ”baia nașterii din nou.” Cum renaște omul dacă nu i se oferă harul dumnezeiesc și botezul este numai o ceremonie formală și un simbol?

Avem și mărturiile Sfinților Părinți și ale scriitorilor Bisericii noastre, care urmează învățătura Noului Testament despre Botez.

Sfântul Irineu, episcop de Lugdunum (Lyon-ul de astăzi), în Franța, care s-a născut în anul 140 d.Hr., menționează faptul că botezul este un mijloc de renaștere a omului. Tertulian, care s-a născut în anul 155 d.Hr., spune că botezul este un mijloc de iertare a păcatelor. Sfântul Grigorie de Nazianz, care s-a născut în anul 329 d.Hr., scrie următoarele: ”Luminarea (botezul) este umplerea de strălucire a sufletului, biruirea trupului, urmarea duhului, distrugere a păcatului, împărtășire de lumină, distrugerea întunericului, dezlegarea legăturilor. Botezul este cel mai bun și mai măreț dintre darurile lui Dumnezeu.”

Într-un cuvânt al lui despre botez, Sfântul Vasile cel Mare scrie: ”Botezul este izbăvirea celor înlănțuiți, iertarea greșelilor, moartea păcatului, renașterea sufletului, îmbrăcăminte luminoasă, pecete nefăcută de mână omenească, călăuzitor spre cer, aducător în împărăție, harismă a înfierii.” Sfântul Grigorie de Nyssa († 335 d.Hr.) scrie: ”botezul este semnul unei noi lumi și pricina renașterii din nou.”

Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: ”dacă un desfrânat, chiar dacă este idolatru și dacă a săvârșit toată răutatea omenească, a fost afundat în apa colimvitrei iese din apa ei dumnezeiească mai curat decât razele soarelui, căci nu se îmbibă de har numai vasul, ci omul întreg se topește și este făurit din nou în el.”

Acestea sunt câteva dintre mărturiile tradiției Sfinților Părinți din primele patru secole creștine. Credem că nu ar trebui să îndrăznească protestanții să pună la îndoială sau să respingă aceste argumente de neclintit și să insiste să considere botezul ca fiind doar un act sau un gest simbolic.

 

Despre botezul pruncilor

 

            Protestanții ne spun că pruncul nu poate să creadă, datorită vârstei lui fragede, deci nici nu poate să fie botezat. Noi le răspundem:

În cei trei ani ai Lui de slujire pe pământ, Domnul i-a primit pe copii și i-a binecuvântat. ”Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, că a unora ca aceștia este împărăția lui Dumnezeu.” (Luca 18, 16) Aceasta arată că trebuie să primim harul dumnezeiesc de când suntem copii mici. Devreme ce Hristos îi iubea pe copii atât de mult și îi binecuvânta, transmițându-le astfel harului Duhului Lui, de ce Biserica să îi lipsească pe copii de harul botezului, prin care ei primesc iertarea păcatului strămoșesc și pot să se împărtășească cu Trupul și cu Sângele Domnului, spre mântuirea și sfințirea lor?

Prin cuvintele pe care Domnul Iisus Hristos le adresează lui Nicodim: ”De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5), El nu se referă numai la oamenii adulți, ci în general, adică cu siguranță și la copiii mici care, dacă nu sunt botezați, nu se mântuiesc.

Sfântul Apostol Pavel spune în întâia Epistolă către Corinteni, cap. 1, 16: ”am botezat casa lui Ștefanas”, iar în Faptele Apostolilor, cap. 16, 32-33 se spune: Pavel și Sila i-a grăit temnicerului ”cuvântul Domnului și tuturor celor din casa lui... și s-au botezat îndată, el și toți ai lui.” În aceste familii nu au existat și copii mici?

În Vechiul Testament, din porunca lui Dumnezeu toți copiii de parte bărbătească erau tăiați împrejur (adică circumciși) în a opta zi după naștere. Acest act era simbolul botezului care a venit prin Legea harului și a înlocuit tăierea împrejur. Așadar, de ce acum, în epoca Noului Testament, să nu se facă botezul pruncilor?

Este adevărat că pruncii, din cauza vârstei lor, nu înțeleg nimic din Taina aceasta. Însă îi întrebăm pe protestanți, oare oamenii maturi înțeleg cum lucrează această Taină spre iertarea păcatelor lor? Cum renaște existența noastră, cum ne face botezul părtași ai darurilor dumnezeiești? Copiii nu sunt condamnați în vreun fel de Domnul Hristos pentru că primesc harul dumnezeiesc în pruncie, ci sunt acuzați cei care refuză harul. Nu spune oare astfel Sfânta Scriptură? ”Cel care nu crede, se va osândi.” (Μarcu 16, 16). Harul dumnezeiesc nu este împiedicat de vârsta prunciei pentru a se revărsa asupra copiilor.

Păcatul strămoșesc a intrat în prunc în mod inconștient. Nu este așa? De ce este irațional să fie scos prin botez, încă pe când copilul nu este conștient de faptele sale? În locul copiilor, care nu dețin la această vârstă a lor capacitatea de a crede, Biserica noastră are instituția nașilor. Aceștia sunt părinți duhovnicești ai pruncilor, mărturisesc credința în locul lor și îi primesc și îi cresc după Botez în noua viață în Duhul Sfânt.

Mărturii din Sfânta Scriptură despre această instituție sau regulă a nașilor avem următoarele: Domnul spune: ”din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot ce se spune.” (Matei 18, 16 și I Timotei 5, 19) Altădată, luând în brațe un copil, Domnul l-a pus în mijlocul ascultătorilor Lui și le-a spus: ”Cel ce va primi un copil ca acesta întru numele Meu, pe Mine Mă primește.” (Matei 18, 5) Prin urmare, datorită credinței părinților, a nașilor și a celorlalți martori prezenți se săvârșește botezul pruncilor de către preot.

Protestanții ne întreabă: poate credința nașului să îl mântuiască pe prunc?

            Răspundem: Da. Iată și alte mărturii: prin credința pe care o avea sutașul roman în Hristos s-a vindecat sluga lui. (Matei 8, 13). Patru oameni au transportat un om paralizat până la Hristos: ”Și văzând Iisus credința lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate fie păcatele tale!” (Marcu 2, 3-5) Credința celor patru oameni și nu cea a celui paralizat l-a mântuit sufletește și l-a vindecat trupește pe acesta din urmă.

Pe baza credinței lui Iair, Domnul Hristos a înviat-o pe fiica lui (Matei 9, 18), pentru credința altora l-a vindecat pe un demonizat mut (Matei 9, 32). De dragul credinței cananeencei a izbăvit-o pe fiica ei de demon (Matei 15, 21), datorită credinței tatălui, Domnul l-a vindecat pe fiul lunatic al acestuia (Matei 17, 14). Ceva asemănător spune și Sfântul Apostol Pavel: ”bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă și femeia necredincioasă se sfințește prin bărbatul credincios.” (I Corinteni 7, 14)

Protestanții ne spun: de ce Hristos s-a botezat la vârsta de 30 de ani? Nu ar trebui și noi să ne botezăm la maturitate? Noi le răspundem: botezul pe care L-a primit Hristos de la Ioan a fost botez în apă, în vreme ce botezul creștin, care a fost întemeiat de Hristos Însuși, este din apă și din Duh. Hristos nu S-a botezat pentru a se pocăi și a se curăți, pentru că a fost fără de păcat. El a făcut aceasta însă pentru a împlini toată dreptatea, și a ne da nouă exemplu să ne botezăm și noi spre curățirea patimilor noastre.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Sfântul Înaintemergător Ioan L-a botezat pe Iisus Hristos ca să Îl facă cunoscut lumii. ”Iată Mielul lui Dumnezeu... Acesta este Cel despre Care eu spuneam....” (Ioan 1, 29-30). Dar și Dumnezeu-Tatăl L-a mărturisit prin arătarea Sfântului Duh, adică a întregii Sfintei Treimi.

            Hristos nu a stabilit la ce vârstă să ne botezăm. Dar și protestanții înșiși, cei care se botează nu primesc botezul la vârsta de 30 de ani, ci oricând vor ei.

În Biserica Ortodoxă o singură dată se săvârșește botezul unei persoane în Numele Sfintei Treimi. Acest lucru îl spune și Sfântul Apostol Pavel: ”Un singur Domn, o credință, un botez.” (Efeseni 4, 5). Numai dacă au fost botezați numai de către eretici atunci noi îi botezăm din nou (adică îi botezăm cu adevărat, căci nu au fost botezați, ci întinați de către eretici – n.trad.), în vreme ce la protestanți nu este interzisă repetarea botezului și a doua oară.

Toți oamenii au nevoie de botez, ca să se curățească de păcat. Ce trist, când ne gândim că milioane de protestanți sunt de fapt nebotezați și excluși de la posibilitatea obținerii Împărăției lui Dumnezeu.

Protestanții ne mai spun că pruncii sunt sfinți și pot să se mântuiască și fără botez. Ei invocă textul Sfântului Apostol Pavel: ”Bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă... Fiindcă altfel copiii voștri ar fi necurați; dar acum ei sunt sfinți.” (I Corinteni 7, 14) Adică, ei spun că dacă părinții sunt sfinți (adică botezați), atunci și copiii lor sunt sfinți.

Le răspundem că acest raționament deductiv al lor nu este corect, pentru că ”ce este născut din trup, trup este.” (Ioan 3, 6). Așadar copiii nebotezați sunt doar trup și nu Duh, pentru că nu s-au născut din nou din apă și din Duh. Ei poartă asupra lor vina păcatului strămoșesc, de care s-a contaminat, ca de o boală molipsitoare, întreg neamul omenesc. ”Printr-un om a intrat păcatul în lume și, prin păcat, moartea.” (Romani 5, 12). Cei botezați ortodox la orice vârstă se îmbracă în Hristos.

Copiii sunt păcătoși, la fel ca toți oamenii care au venit în lume și au nevoie de botezul curățitor și luminător (ortodox). Iată câteva mărturii: Ioan 3, 6;  Romani 3, 10;  I Ioan 1, 8; Isaia 48, 8; Psalmul 50, 5 și altele.

 

Despre Mirungere

 

Taina Sfintei Mirungeri este acea slujbă întemeiată de Dumnezeu prin care preotul unge cu mir sfințit pe anumite părți ale corpului pe noul botezat, spunând de fiecare dată rugăciunea: Pecetea darului Sfântului Duh. Amin. Cel uns, după ce prin botez a intrat în noua lui viață în Hristos, prin Mirungere primește harul desăvârșitor și apoi se sfințește prin Dumnezeiasca Euharistie. Botezul scoate pe om din păcate, în timp ce Mirungerea îl umple de daruri dumnezeiești, pentru a se dezvolta noua lui viață duhovnicească.

Protestanții nu acceptă Mirungerea nu numai ca Taină, dar nici măcar ca simplă slujbă sau act simbolic. Ei scriu în cărțile lor că ”nu găsim în Evanghelie nici o idee sau o bază nu numai pentru ea ca taină, dar nici ca poruncă sau simplă slujbă.”

Le răspundem: în cartea Faptele Apostolilor sunt menționate două evenimente foarte clare, în care se vede că, după săvârșirea Botezului, Apostolii săvârșeau și altă slujbă, o altă taină, care transmitea darurile Duhului Sfânt. Sfântul Luca scrie: ”Iar Apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, i-au trimis la ei pe Petru și pe Ioan, care coborând, s-au rugat pentru ei ca să primească Duhul Sfânt, că nu se pogorâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezați în numele Domnului Iisus. Atunci își puneau mâinile peste ei și ei luau Duhul Sfânt.” (Fapte 8, 14-17). Din acest text aflăm că botezul este ceva diferit de dăruirea Duhului Sfânt, care se face prin punerea mâinilor Apostolilor.

De asemenea, textul din Faptele Apostolilor, cap. 19, 2-6 menționează următoarele: ”Și punându-și Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit asupra lor...” Și aici vedem că sunt menționate două Taine diferite, a Botezului și a Mirungerii. Și Sfântul Pavel ne confirmă faptul că această taină se dădea imediat după Sfântul Botez: ”Să nu întristați Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru care ați fost pecetluiți în ziua răscumpărării.” (Efeseni 4, 30)

Foarte devreme, încă din perioada apostolică, această Taină se săvârșea și prin ungere. Aceasta se datorează mulțimii de creștini pe care nu era posibil ca puținii Apostoli să își pună mâinile pe capul lor, dându-le Sfântul Duh. Astfel, Apostolii binecuvântau acest mir sfințit, cu care apoi preoții săvârșeau taina Mirungerii în parohiile lor.

În textele din II Corinteni 1, 21-22;  I Ioan 2, 20 și 27 se vorbește despre ungere. Cu toate că se referă la întărirea exterioară prin Sfântul Duh, ele presupun însă și ungerea interioară, prin care omul intră în comuniune cu harul. Punerea mâinilor pe cei botezați și ungerea cu Sfântul Mir este una și aceeași taină, așa cum se confirmă din epoca veche și din scrierile Sfinților Părinți.

            Esența acestei Taine este revărsarea Duhului Sfânt, în vreme ce ungerea, ca act exterior, este ceva secundar. Se săvârșește o singură dată pentru cel botezat și se repetă pentru cei care au căzut în înșelarea unor biserici eretice și doresc să se întoarcă la Ortodoxie pe care o părăsiseră.

În afară de mărturiile Sfintei Scripturi, și Sfinții Părinți bisericești ai primelor veacuri mărturisesc despre necesitatea acestei Taine:

1) Sfântul Teofil al Antiohiei (episcop între anii 168-180) scria: ”așadar, pentru aceasta noi creștinii suntem chemați să fim unși cu ulei.”

2) Tertulian (155-240) scria: ”ieșind din baia botezului suntem unși cu ulei sfințit, urmând rânduiala veche. Trupește se săvâșește peste noi ungerea... apoi se pune mâna, ca prin binecuvântare să fie invocat și să Se coboare Duhul Sfânt.”

3) Sinodul din Cartagina (258), la care au participat Sfântul Ierarh Ciprian și alți 84 de episcopi, a hotărât următoarele: ”Se cuvine să fie uns cel botezat, pentru ca primind ungerea să devină părtaș al lui Hristos. Ereticii nu pot să sfințească uleiul.”

4) Sfântul Chiril al Ierusalimului (312-386) scrie: ”Și vouă de asemenea, după ce ați ieșit din colimvitra sfintelor ape, vi s-a dat ungerea. Iar prin mirul văzut se unge trupul, în timp ce prin Duhul Sfânt și de Viață Făcător se sfințește sufletul.”

5) Sfântul Grigorie Teologul (329-390) scrie: ”Botezul (se numește așa) pentru că păcatul este îngropat în apă, iar Mirungerea (se numește așa) pentru că este lumină sfântă și împărătească (prin acesta erau unși preoții și împărații), căci este strălucire și măreție (a sufletului).”

6) Sinodul din Laodiceea (343) a hotărât următoarele prin canonul al VII-lea: ”cei care se întorc din eresuri... ungându-i cu Sfânta Ungere, așa să se împărtășească cu Sfintele Taine”, în timp ce canonul al 48-lea scrie: ”se cuvine ca cei ce se luminează (botează), după botez să se ungă cu harismă cerească...”

7) Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: ”cei care ne-am învrednicit de pecete, aceștia ne-am bucurat de jertfă, am fost părtași la masa nemuritoare, să rămânem așa, păzind buna cuviință și cinstea.” 

În concluzie, noi spunem că Sfânta Mirungere are proveniență apostolică. La început să săvârșea prin punerea mâinilor Apostolilor și apoi prin ungerea cu untdelemn sfințit. Prin aceasta se oferă noului botezat darurile Sfântului Duh. În prezent, acest Mir este pregătit la Patriarhia Ecumenică și în cadrul tuturor Bisericilor autocefale, în seara zilei de miercuri din Săptămâna Mare. Acest mir este alcătuit din 40 de substanțe aromate, care simbolizează mulțimea harismelor Sfântului Duh.

 

Despre Sfânta și Dumnezeiasca Euharistie

 

Sfânta și Dumnezeiasca Euharistie sau Împărtășanie este acea Taină prin care, sub chipul pâinii și al vinului, credinciosul primește Trupul și Sângele lui Hristos, spre iertarea păcatelor lui și spre viața veșnică.

Protestanții resping cu fanatism Sfânta Taină a Euharistiei, spunând că nu este Taină, ci este doar un act simbolic, o aducere aminte de Cina cea de Taină, pe care a luat-o Hristos cu ucenicii Lui în seara zilei de Joi din Săptămâna Patimilor. Protestanții fac următorul silogism: noi suntem în legătură duhovnicească cu Hristos. Acesta locuiește prin credință în sufletele noastre, așadar este de prisos Sfânta Împărtășanie. Și, devreme ce este de prisos, ea nu există, deci nu este taină. În numele logicii lor, ei resping Tainele lui Hristos, cele de Dumnezeu întemeiate.

Noi, ortodocșii, răspundem astfel: Sfânta și Dumnezeiasca Euharistie nu este un act simbolic, ci jertfă nesângeroasă. Jertfa sângeroasă a lui Hristos a avut loc o singură dată pe cruce, pentru mântuirea lumii. Această jertfă este repetată în chip nesângeros în sfintele altare ale Bisericilor Ortodoxe, atunci când se săvârșește Taina Dumnezeieștii Euharistii, în cadrul Sfintei Liturghii.

De două ori Domnul Hristos vorbește în mod clar despre această Taină. Prima dată o recomandă ca mijloc necesar penru mântuirea poporului Lui. Iată textul: ”Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu veți mânca Trupul Fiului Omului și nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viață întru voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Căci Trupul Meu este adevărată mâncare și Sângele Meu adevărată băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el.” (Ioan 6, 53-56). Aici vedem că de patru ori Domnul accentuează că Dumnezeiasca Euharistie este jertfă și că vorbește în mod separat de Trupul și de Sângele Lui.

Auzind acest text, mulți protestanți spun că expresia a mânca trupul înseamnă a fi în legătură duhovnicească cu Iisus Hristos și a avea viață veșnică; dacă nu mănânc trupul și beau sângele Domnului, adică nu comunic duhovnicește cu El, nu am partea de viața veșnică împreună cu Iisus.

Le răspundem astfel: dacă Domnul se referea la comuniunea duhovnicească cu El prin materia pâinii și a vinului, de ce s-au scandalizat ascultătorii Lui și chiar unii dintre ucenicii Lui, care au spus: ”Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (Ioan 6, 60) Dacă Domnul se referea la o comuniune sau legătură duhovnicească și nu la una reală, prin mâncarea și prin băutul Trupului și al Sângelui Lui, din ce cauză s-au smintit ascultătorii și ucenicii Lui?

Cu toate că ”se certau iudeii între ei, zicând: cum poate acesta să ne dea trupul lui să-l mâncăm?” (Ioan 6, 52), Domnul Hristos le confirma cu insistență, pot să spun că chiar și amenințător, că dacă nu vor mâmca și nu vor bea Trupul și Sângele Lui nu vor avea viață veșnică. Insistența Lui arată că mâncarea și băutul Trupului și al Sângelui lui sunt spuse în sens real, nu unul duhovnicesc sau alegoric. La auzul acestei stranii învățături a Lui, mulți dintre ucenicii Lui ”au dat înapoi și nu mai umblau cu El.” (Ioan 6, 66)

Hristos nu este influențat în vreun fel de plecarea lor, nici nu micșorează pentru ucenicii Lui înălțimea paradoxală a învățăturii Sale. Dimpotrivă, îi provoacă, dacă vor, să plece și ei (versetul 67). Această atitudine hotărâtă a lui Iisus, care este indiferent față de sminteală și plecare, chiar și a tuturor ascultătorilor și a ucenicilor Lui, arată că El nu vorbește în mod alegoric, ci confirmă în mod real că trebuie primit și mâncat Trupul Lui, pentru dobândirea vieții veșnice.

A doua oară este când Domnul Și-a dat Însuși Trupul și Sângele Lui la Cina cea de Taină. El le-a spus ucenicilor Lui: ”Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu. Și luând paharul și mulțumind, le-a dat, zicând: Beți dintru acesta toți, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor.” (Matei 26, 26-27) Aici vedem că este forma clar de jertfă și nu de alegorie, pentru că încheie cu iertarea păcatelor și există o diferențiere clară între trup și sânge.

Protestanții insistă, spunând că verbul este înseamnă simbolizează, pentru că astfel spune Domnul și în altă parte: ”Eu sunt vița cea adevărată...” Le răspundem că în acest text nu trebuie să fie înțeles verbul a fi cu un sens alegoric, pentru că Domnul a fost cu adevărat vița-de-vie cea duhovnicească, al cărei lucrător este Dumnezeu. Așadar, în sens alegpric putem să înțelegem cuvântul viță, dar nu și verbul a fi.

            Invocând textele: Luca 22, 19 și I Corinteni 11, 24, protestanții spun că Cina Domnului era o adunare comemorativă, o masă prietenească cu ucenicii Lui, cărora li s-a oferit pâine și vin spre aducerea aminte de Cina cea de Taină.

            Le răspundem: Hristos nu a spus: Luați, mâncați, pentru că acesta este un simbol al Trupului Meu, ci a spus: ”acesta (pâinea – în original este substantiv masculin – artos – n.trad.) este Trupul Meu” și ”acesta (vinul) este Sângele Meu (conform Matei 26, 26-28 și Luca 22, 19). Să analizăm mai cu atenție al doilea text, cel după Luca. Domnul spune apoi: ”Acest pahar este Legea cea Nouă” (22, 20), nu spune că acest pahar este o amintire a Noului Legământ. Aici El declară cu claritate că conținutul Potirului este Sângele Lui. În versetul precedent (19) nu spune că acesta este simbolul trupului Meu, ci: ”Acesta este Trupul Meu, cel ce se dă pentru voi.” Aici ne spune scopul pentru care ne dă Trupul Lui, prin cuvintele: cel ce se dă pentru voi, în timp ce Sfântul Matei completează mai bine (26, 27): ”spre iertarea păcatelor.” Apoi Sfântul Luca spune: ”aceasta să faceți întru pomenirea Mea.”

Această propoziție îi scandalizează mult pe protestanți. O elimină din toate textele de mai sus, în care vedem esența Tainei Euharistiei și ne spun: iată, Cina cea de Taină este o slujbă comemorativă. Dar la aceasta le răspundem: pentru că se oferă în chip nesângeros, adică nu carne și sânge, ci prin forma pâinii și a vinului, Dumnezeiasca Euharistie este și reală și comemorativă. Ea este jertfă adevărată, pentru că cu claritate este mărturisit de către Domnul că ea este Trupul și Sângele Lui. Ea este și comemorativă sau de aducere aminte, pentru că are forma pâinii și a vinului, prin intermediul cărora ne aducem aminte de jertfa de pe Golgota, care s-a petrecut o singură dată. Dacă se repeta jertfa Lui pe Golgota aceasta ar fi însemnat că nu a putut să ajungă la rezultatul așteptat (izbăvirea omenirii din păcat și din moarte – n.trad.) și ar fi fost la fel ca și jertfele din Vechiul Testament (care se repetau, neavând putere reală de izbăvire – n.trad.).

Însă devreme ce jertfa lui Hristos pe Golgota a fost ispășitoare pentru păcatele lumii, orice repetare a ei nu ar mai avea nici un sens. În altarele bisericilor se oferă această jertfă în mod nesângeros, prin forma pâinii și a vinului și va continua să se ofere până la a Doua Venire a Domnului (Luca 22, 19 și I Corinteni 11, 25).

            În Sfânta Scriptură avem și texte care ne vorbesc clar despre jertfa și despre altarul creștinilor. Sfântul Apostol Pavel spune în Epistola către Evrei, cap. 13, 10: ”Noi avem un Altar de la care cei ce slujesc Cortului n-au dreptul să mănânce.” Devreme ce avem altar, trebuie să existe și preoție și jertfă.

            Protestanții se împotrivesc și ne spun că altarul nu este Sfânta Masă a unei biserici, ci Golgota. Și că expresia din care să mănânce nu înseamnă a mânca, ci are sens alogoric, însemnând a crede.

Deci, să încercăm, pe baza explicațiilor protestanților, să înțelegem, sensul acestui text al Sfântului Apostol Pavel. Adică ei spun așa: altar înseamnă Golgota, a mânca înseamnă a crede, iar cei ce slujesc Cortului sunt israeliții. Deci spunem prin acest text că avem Golgota, în care nu au dreptul să creadă israeliții. Însă este adevărat că Hristos nu îi acceptă pe israeliți la credință? Însuși Sfântul Pavel a fost un israelit fanatic și a devenit nu numai creștin, ci și vas al alegerii (sau vas ales). Vedeți, frați protestanți, la ce concluzie ajungem dacă acceptăm interpretările voastre?

            Pe baza textului Sfântului Pavel din epistola către Evrei, cap. 10, 12-14 (”Acesta însă, după ce o singură jertfă a adus pentru păcate, pentru totdeauna S-a așezat de-a dreapta lui Dumnezeu, așteptând ca de aici înainte vrăjmașii Săi să fie puși așternut picioarelor Sale. Căci prin aducerea unei singure jertfe, El pentru totdeauna i-a sfințit pe cei ce se sfințesc”), protestanții ne spun că: Hristos a oferit o singură jertfă și nu două, cum aveți voi, ortodocșii, una pe Golgota și una pe Sfânta Masă.

Le răspundem astfel: jertfa de pe Golgota și cea de pe Sfânta Masă sunt una și aceeași. Ea a început pe Golgota și se continuă pe Sfânta Masă. Ele sunt identice în esența lor și se deosebesc prin modul și scopul oferirii lor. Adică Unul și Același Hristos Se jertfește și pe Golgota și pe Sfânta Masă, însă prima jertfă este sângeroasă, în vreme ce cealaltă este nesângeroasă. Prima, cea de pe Golgota, este obiectivă, generală pentru toți, în vreme ce a doua este subiectivă, pentru cei ce o doresc. Jertfa de pe Sfânta Masă este și relativă (adică nu este independentă, de sine stătătoare – n.trad.), pentru că depinde de jertfa de pe Golgota.

Jertfa de pe Sfânta Masă este simbol și realitate a jertfei de pe Golgota. Este simbol căci este nesângeros modul oferirii pâinii și a vinului, care simbolizează jertfa de pe Golgota. Este și realitate, pentru că acest simbolism nu este unul imaginar, ci este Iisus cel real, Care Se jertfește pe Golgota.

Răul nu provine de la protestanții de astăzi, ci de la întemeietorii religiei lor, care în numele dezgolirii de faptele bune ale credinței au propovăduit că se vor mântui doar prin credință și au respins toată celalaltă învățătură și tradiție referitoare la Tainele lui Hristos în lume.

Luther nu credea că în această Taină se petrece minunea prefacerii euharistice. El refuza faptul că prin lucrarea Duhului Sfânt pâinea și vinul se prefac în Trupul și Sângele lui Hristos. Biografii lui spun că atât de mult l-au tulburat discuțiile legate de tema Sfintei Euharistii încât i-au provocat o enervare puternică, i-au zdruncinat sănătatea și l-au băgat mai devreme decât se aștepta în mormânt.

Al doilea reformator al protestanților, Jean Calvin spunea următoarele: ”pâinea și vinul sunt elemente văzute, care întruchipează, simbolizează Trupul și Sângele. Este o înșelare demonică să credem că pâinea, după binecuvântarea preotului, se transformă în Trupul lui Hristos, iar vinul în Sânge.” ”Învățătura despre prezența trupească a Domnului Hristos în Sfânta Euharistie e o iluzie drăcească și un abuz. Este o idolatrie respingătoare”, scria cu îngâmfare Huldrych Zwingli (conducătorul Reformei protestante în Elveția și întemeietor al bisericilor reformate – n.trad., conform site wikipedia.org).  

Atât de înfricoșătoare și de blasfemiatoare erau cele învățate de conducătorii reformei încât, atunci când Luther a aflat de uciderea în chip tragic a lui Zwingli, a spus: ”de o asemenea moarte se cuvenea să aibă parte cel care a predicat o învățătură atât de satanică despre Dumnezeiasca Euharistie.”

Astăzi protestanții care păstrează această mare Taină (ca nume, nu ca esență, pentru că ei nu au har – n.trad.) ca o simplă ceremonie simbolică, se laudă că ei nu au Sfinte Mese, nici cădelniță, nici rugăciuni precum Marea Anafora Liturgică, nici lingurițe, nici antimise, nici spovedanie, nici nimic altceva din cele pe care cu adâncă evlavie și respect le deține și le folosește Biserica Ortodoxă. Ei continuă să creadă că prin împărtășirea cu pâine și vin simplu devin părtași ai darurilor cerești ale prezenței nevăzute a lui Hristos. Însă, îi întrebăm, cum pot pâinea și vinul obișnuit să le dea lor asemenea privilegii?

Omofonă și în același cuget este și vechea tradiție a Bisericii noastre referitoare la această Taină. Mă voi mărgini la câteva mărturii ale Sfinților Părinți din primele secole ale erei creștine:

Sfântul Ignatie Teoforul, care a trecut la Domnul în anul 107 d.Hr., scrie în epistola lui către creștinii din Smirna: ”Docheții (ereticii acelei epoci) depărtează de Euharistie, pentru a nu mărturisi că Euharistia este Trupul lui Hristos, trup care a pătimit pentru păcatele noastre.” (cap. 7, 1)

Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, care s-a născut în jurul anului 100 d.Hr. scrie: ”aducem în numele Lui jertfa pe care Domnul Iisus a poruncit să o săvârșim și care este euharistia pâinii și a vinului.” (din cartea lui Dialogul cu iudeul Trifon)

            Sfântul Chiril al Ierusalimului, care s-a născut în anul 312 d.Hr., scrie următoarele în Cateheza a XXII-a: ”Pâinea care se vede nu este pâine, chiar dacă are și gustul sensibil al pâinii, ci este trupul lui Hristos, iar vinul văzut nu este vin, chiar dacă are gustul acestuia, ci este sângele lui Hristos.”

În rânduiala Sfintei Liturghii alcătuită de el, Sfântul Vasile cel Mare spune așa: ”Darurile ce sunt puse înainte le binecuvântează și le arată pe ele: pâinea aceasta, Cinstitul Trup al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar ceea ce este în potirul acesta Cinstitul Sânge al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.”

În rânduiala Sfintei Liturghii care îi poartă numele, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: ”Fă pâinea aceasta cinstitul trup al Hristosului Tău, iar ceea ce e în potirul acesta Cinstitul Sânge al Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău Cel Sfânt.”

Astfel, Sfânta Scriptură și Tradiția primelor patru secole creștine mărturisesc clar despre alcătuirea și extinderea în toate bisericile din lume a Tainei Sfintei Euharistii.

Cum poate un preot, ne întreabă protestanții, care este și el un om păcătos, să săvârșească o minune ca aceasta, transformarea pâinii și a vinului în Trupul și Sângele Domnului? Le răspundem astfel: chiar dacă preoții sunt păcătoși, la fel ca toți oamenii, însă nu sunt atât de păcătoși cum sunt acuzați a fi. Însă nu preoții sunt cei care transformă pâinea și vinul în Trupul și în Sângele Domnului, ci Duhul Sfânt săvârșește aceasta. Preoții se roagă și Dumnezeu-Tatăl Îl trimite pe Duhul Lui. Numai preoții au harisma specială pe care au primit-o la hirotonie de a săvârși aceasta, precum și toate celelalte Taine ale Bisericii noastre.

Spre informarea creștinilor și pentru o mai bună pregătire a lor pentru împărtășirea cu Sfintele Taine menționăm în continuare acestea: pregătirea pentru primirea Sfintei Euharistii este de două feluri: trupească și sufletească; aceasta este alcătuită din următoarele:

1. Spovedirea păcatelor, fără ea nu poate nimeni să se împărtășească; numai copiii până la vârsta de șapte ani pot să se împărtășească fără spovedanie.

2. Împăcarea cu toți oamenii. Dacă a survenit o tulburare a relațiilor noastre cu cineva trebuie să ne împăcăm cât mai curând. Dacă nu avem iubire față de semenul nostru, Sfânta Împărtășanie este foc nu pentru păcatele noastre, ci pentru însuși sufletul nostru.

3. Abținerea de la toate faptele rele, mai ales de la patimile trupești, care îl întinează în întregime pe om, atât sufletește, cât și trupește. De asemenea, se impune înfrânarea de la anumite mâncăruri și băuturi și post negru (desăvârșit) în dimineața zilei când vom merge la biserică pentru a primi Sfânta Împărtășanie. Numai celor aflați pe patul de moarte și celor grav bolnavi li se oferă Dumnezeiasca Împărtășanie fără post.

4. Cel care dorește să se împărtășească, să citească rânduiala Sfintei Împărtășiri. În cazul lipsei acestei cărți să se roage mai mult timp înainte de a se împărtăși, cu inimă înfrântă și cu conștiința Marii Taine de care urmează să se învrednicească peste puțin timp.

 

Despre Sfânta Spovedanie

 

Pocăința sau Spovedania este Taina în care sunt iertate, prin intermediul părintelui duhovnic, păcatele creștinilor care se pocăiesc sincer și se mărturisesc în fața duhovnicului.

Pocăința, conform Sfântului Ioan Damaschin, este întoarcerea de la contra fire la după fire, de la diavol la Dumnezeu, prin asceză și prin luptele duhovnicești. Pocăința cuprinde următoarele patru părți:

a) căința sau regretul;

b) recunoașterea păcatelor prin viu grai;

c) împlinirea canonului sau epitimiei primite de la duhovnic;

d) dezlegarea păcatelor. Nici un duhovnic nu poate să dezlege păcatele cuiva care refuză să împlinească epitimia care i s-a rânduit.

Protestanții nu acceptă spovedania și pocăința ca taină. Ei spun că oamenii își destăinuie în relațiile lumești pe care le au între ei greșelile și succesele lor, recunosc când au greșit ceva, își cer ietare și se iartă reciproc, la fel și în viața creștină ei pot să Îi spună direct lui Dumnezeu ceea ce îi apasă, să primească de la El iertare, fără mijlocirea vreunui preot. Spovedania și pocăința, spun ei, a fost introdusă sau a apărut numai din secolul al V-lea.

Jean Calvin, reformator contemporan cu Luther, scria: ”biserica nu recunoaște altă spovedanie spre iertarea păcatelor decât numai cea care are loc în fața lui Dumnezeu, nici vreo dezlegare de vinovăție, decât cea care provine de la Dumnezeu. Astfel, numai Lui trebuie să ne mărturisim, pentru că este Singurul care poate să ierte păcatele. Această mărturisire poate să se facă în taină către Dumnezeu sau public, în fața altor credincioși. Se poate face și către un simplu creștin sau către pastorul parohiei, dacă omul vrea. În orice caz, mărturisirea în fața altora nu este deloc obligatorie.”

La acest punct, precum și la celelalte, protestanții au căzut în afara adevărului sau greșesc. În încercarea lor fanatică de a lupta împotriva indulgențelor bisericii papistașe și a altor abuzuri ale acesteia ei au anulat această Taină, refuzând să aibă în vedere întregul conținut al Noului Testament.

            Protestanții spun că nu au nevoie de spovedanie, pentru că ei sunt aproape de Hristos și nu păcătuiesc. Ei invocă următoarele texte: ”tot cel ce rămâne întru El nu păcătuiește” (I Ioan 3_,  6). În versetul 9 al aceleiași epistole, Sfântul ei autor spune: ”tot cel ce e născut din Dumnezeu nu săvârșește păcat... și el nu poate păcătui.” Altundeva, în aceeași epistolă, cap. 5, 18 el scrie: ”tot cel ce e născut din Dumnezeu nu păcătuiește.” Adică cel care a renăscut și rămâne aproape de Hristos nu păcătuiește.

Noi le răspundem prietenilor protestanți că în multe părți ale ei Sfânta Scriptură spune că toți suntem păcătoși și că păcătuim în fiecare zi. În epistola lui sobornicească, Sfântul Apostol Iacob spune: ”nu mulți dintre voi să devină învățători, frații mei, știind că noi, aceștia, vom fi supuși unei judecăți mai aspre. Fiindcă noi în multe greșim.” (Iacob 3, 1-2)

În rugăciunea pe care ne-a dat-o, Domnul accentuează să spunem așa: și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri. Greșit este păcătosul și greșeală este păcatul. De asemenea, Sfântul Ioan Evanghelistul scrie în prima lui epistolă sobornicească: ”Dacă zicem că noi nu avem păcat, pe noi înșine ne amăgim și adevărul nu este întru noi. Dacă ne mărturisim păcatele, credincios este El și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de toată nedreptatea... Fiii mei, pe acestea vi le scriu ca să nu păcătuiți. Și dacă a păcătuit cineva, noi avem Mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos, Cel-Drept.” (I Ioan 1,8-9; 2, 1)

Protestanții ne întreabă: cum se interpretează textul din prima epistolă sobornicească a Sfântului Ioan, cap. 5, 18, că ”tot cel ce e născut din Dumnezeu nu păcătuiește”? Le răspundem: acceptăm textele de mai sus ale Sfintei Scripturi că toți oameni suntem păcătoși și că întotdeauna păcătuim, chiar dacă viața noastră ar fi de numai o singură zi. Însă să facem următoarea precizare: toți creștinii (ortodocși – n.trad.) sunt mădulare adevărate ale lui Hristos, desigur ei nu sunt lipsiți de păcat, dar păcătuiesc mult mai puțin decât cei care sunt mădulare moarte ale Bisericii și păcătuiesc fără rușine și fără întrerupere. Primii păcătuiesc din neputință, în timp ce ai doilea din dorință.

Textul din I Ioan 2, 1: ”dacă a păcătuit cineva, noi avem Mijlocitor către Tatăl pe Iisus Hristos, Cel- Drept” se referă la cei care păcătuiesc rar, ușor (nu grav) și din neputință, adică nu păcătuiesc continuu. Când zice: ”tot cel ce este născut din Dumnezeu nu păcătuiește” (I Ioan 5, 18) se referă la cei care nu păcătuiesc continuu. Dacă acceptăm că acesta nu păcătuiește niciodată, atunci intrăm în contradicție cu textul din I Ioan 1, 8-9: ”Dacă zicem că noi nu avem păcat, pe noi înșine ne amăgim și adevărul nu este întru noi. Dacă ne mărturisim păcatele, credincios este El și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de toată nedreptatea.”

Protestanții cred că nicăieri în Sfânta Scriptură nu se vorbește despre spovedania cu caracter de Taină, prin urmare, spui ei, este suficientă comunicarea cu Dumnezeu prin rugăciune și prin convorbirea publică cu alți credincioși. Le răspundem astfel: Hristos poate să ne ierte și când ne rugăm direct în fața Lui, dar din motive pe care iubirea Lui le știe El a hotărât un alt mod, prin intermediul Apostolilor Lui și apoi al episcopilor și al preoților lui. Iată exact ce ne spune El în Evanghelie: ”Luați Duh Sfânt! Cărora le veți ierta păcatele, li se vor ierta; cărora le veți ține, ținute vor fi.” (Ioan 20, 23) Același sens îl au și cuvintele pe care Hristos le-a spus ucenicilor Lui înainte de răstignirea Sa: ”Adevăr vă grăiesc: Oricâte veți lega pe pământ vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer.” (Matei 18, 18) Aceste două texte ne spun că Hristos a dat o putere specială Apostolilor Lui și urmașilor lor de a ierta păcatele oamenilor care se pocăiesc.

Așadar, fiecare păcătos care își conștientizează păcatele sale și vrea să primească iertare va trebui să se conformexe cu această poruncă a lui Hristos. Ar fi o un mare egosim și o mare desconsiderare față de Hristos să născocim noi alte moduri de iertare a păcatelor noastre, dând la o parte poruncile dumnezeiești.

Este cunoscut faptul că iertarea păcatelor noastre a venit prin Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care s-a scurs pe Cruce. Această iertare este generală și toți au dreptul să și-o însușească, însă în ce fel? Acolo este izvorul, dar cum vom scoate afară apă din acel izvor? Protestanții ne spun că numai prin credința în Hristos (”curățindu-le inimile prin credință” – Faptele Apostolilor 15, 9). Adică, dacă credem, vom fi iertați. Și totuși în Sfânta Scriptură avem și alte moduri de iertare a păcatelor noastre. De exemplu: în Rugăciunea Domnească noi spunem: și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm... În textul din cartea Faptele Apostolilor cap. 2, 38, Sfântul Apostol Petru le spune evreilor adunați în ziua Cincizecimii: ”Pocăiți-vă și fiecare dintre voi să se boteze în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre.”

De asemenea, textele din Evanghelia după Marcu 16, 16 și din Epistola către Efeseni 5, 26 ne spun că primim iertarea păcatelor prin botez. Textele de la Luca 11, 41 și Matei 6, 4 vorbesc despre iertarea păcatelor prinj intermediul milosteniei. În textul din Epistola Sfântului Iacob cap. 5, 16 citim: ”Mărturisiți-vă așadar unul altuia păcatele și rugați-vă unul pentru altul, ca să vă vindecați.” Aici Sfântul Iacob spune noi ne vom vindeca sufletește dacă ne vom mărturisi unul altuia păcatele (adică credincioșii în fața preotului – n.trad.), în vreme ce, așa cum am văzut mai sus, Sfântul Evanghelist Ioan scrie despre respectiva Taină a Pocăinței prin cuvintele: ”Cărora le veți ierta păcatele, li se vor ierta; cărora le veți ține, ținute vor fi.” (Ioan 20, 23)

Toate textele de mai sus ne arată că există multe moduri de iertare a păcatelor noastre. Protestanții iau numai un singur mod, adică cel prin credință, și nu le cercetează și pe celelalte, nici nu acceptă să dea vreo interpretare acestor texte. Ei ascultă orbește de conducătorul lor Luther, pentru că le convine aceasta și le satisface gândirea lor egoistă. Pentru noi, ortodocșii, problema nu este simplă: să acceptăm sau să respingem texte ale Sfintei Scripturi, despre care credem totuși că este în întregime inspirată? Trebuie să găsim adevărul, astfel încât să nu se anuleze reciproc textele de mai sus, ci să se armonizeze și să se completeze reciproc.

Credința și botezul sunt mijloace de iertare a păcatelor noastre, a celor pe care le-am făcut înainte să credem și să ne botezăm (desigur, ortodox – n.trad). Însă și după botezul lui creștinul va păcătui iarăși. Dar pentru că botezul îl primim o singură dată, potrivit textului: ”O singură credință, un Domn, un (singur) Botez” (Efeseni 4, 5), avem Taina Spovedaniei, prin care ni se iartă păcatele pe care le-am făcut după botez.

Modurile precedente de iertare a păcatelor, prin rugăciune, milostenie și destăinuire frățească sunt mijloace prin care Dumnezeu inspiră în suflet sentimente de pocăință, pentru ca acesta, pregătit, fiind, să fie condus apoi la Taina Spovedaniei. Prin cuvintele Lui adresate Apostolilor: Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele..., Hristos se referă concret exact această Taină, promițând că va trimite pe Duhul Sfânt, cu a Cărui putere Apostolii și urmașii lor vor lega și vor dezlega păcatele oamenilor.

Protestanții ne spun că Hristos nu L-a dat pe Duhul Sfânt de două sau de trei ori, ci o singură dată, în ziua Cincizecimii și că aici nu a rânduit vreo spovedanie ca taină, trimițând pe Duhul Sfânt imediat după Învierea lui, potrivit textului de la Ioan 20, 23.

Le răspundem astfel: în ziua înviereii Lui nu L-a dăruit pe Duhul Sfânt, ci le-a promis că li-L va dărui. I-a pregătit cu multe zile înainte pentru venirea Duhului în ziua Cincizecimii, sfătuindu-i să nu se îndepărteze de Ierusalim, până când nu vor primi putere de sus, după puține zile.

La fel a făcut Hristos și în ceea ce privește Sfânta și Dumnezeiasca Euharistie. Cu un an înainte de Jertfa Lui i-a învățat pe ucenicii Lui și pe popor despre această Taină. Nu le-a oferit-o atunci, ci i-a pregătit pentru a o primi, conform textului de la Ioan 6, 52-67. Apostolii au început să săvârșească această Taină după ce a plecat trupește din mijlocul lor Învățătorul lor și au primit de sus putere în ziua Cincizecimii.

Expresia din Evanghelia după Ioan cap. 20,23: ”Luați Duh Sfânt” nu înseamnă că în clipa aceea le-a dat Duhul, ci că i-a făcut receptivi la primirea Duhului Sfânt, le-a dat puterea, dar nu și harul de a lega și a dezlega, pe care l-au primit în ziua Cincizecimii.

Când Domnul le-a spus: ”Luați Duh Sfânt”, Sfântul Apostol Toma lipsea din rândul ucenicilor, deci vom spune oare că el nu a primit puterea și harul acestei Taine? El L-a primit pe Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii, când a fost prezent, cu toate că nu a primit atunci promisiunea, împreună cu ceilalți ucenici ai Domnului.

Pentru a respinge Taina Spovedaniei, protestanții ne mai spun și că nu sunt menționate nicăieri în Noul Testament exemple de oameni care mergeau la Apostoli ca să se spovedească.

Le răspundem: da, așa este, iar acest lucru datorită a trei motive:

1. Atunci Apostolii intrau în legătură cu oameni necredincioși. păcatele lor de dinainte de botez erau iertate prin botez, iar spovedania lor nu era obligatorie, ci opțională sau benevolă, pentru că Taina Spovedaniei a fost dată pentru păcatele de după botez.

2. Exemplul morții năpraznice a lui Anania și a Safirei (vezi Faptele Apostolilor 5, 1-10) și al altor evenimente minunate extraordinare săvârșite de Apostoli îi țineau pe credincioși într-o continuă trezvie și curăție a vieții, astfel încât să nu aibă o mare nevoie de spovedanie.

3. Sfânta Scriptură nu este o carte sistematică, în care să fie scris absolut tot ce s-a întâmplat, potrivit textului din Evanghelia după Ioan cap. 21, 25. 

Cred că din aceste motive nu avem un exemplu anume de spovedanie ca taină. Oricum, porunca lui Hristos din textul de la Ioan 20, 28 nu lasă nici o îndoială că este necesară destăinuirea păcatelor noastre urmașilor Apostolilor: episcopii și preoții.

Protestanții ne întreabă cu un duh de polemică vădită împotriva acestei taine: de ce Sfântul Apostol Pavel nu i-a spus lui Simon Magul: hai să te spovedesc, ci: ”roagă-te lui Dumnezeu , doar ți se va ierta cugetul inimii”? Le răspundem: această Taină iartă păcatele de după botez. Simon nu crezuse în mod sincer, cu atât mai mult încă nu fusese botezat. Oricum, prin cuvintele lui: ”Rugați-vă voi către Domnul pentru mine...” (Faptele Apostolilor 8, 24) recunoaște că Sfinții Apostoli Ioan și Petru au o anumită putere prin care pot să îl izbăvească pe om, în numele lui Dumnezeu, de necazurile și de păcatele lui.

La nedumerirea protestanților de ce astăzi spovedania se face în taină și nu în mod public, așa cum s-a stabilit în primii ani ai creștinismului, le răspundem că se face așa pentru ca Biserica să se ferească de scandalul public și de fapte necuviincioase de disperare pe care pot să le facă membrii ei, creștinii (dacă se află în mod public păcatele lor – n.trad.)

La fel ca și la celelalte Taine, și în cazul spovedaniei viața preotului nu influențează dăruirea sau nu a harului Duhului Sfânt. Nu preotul însuși săvârșește Taina, nici nu provine harul de la el. Numai el însuși se împovărează în fața lui Dumnezeu pentru păcatele lui personale, în timp ce ca preot la dăruiește creștinilor darurile Duhului Sfânt, Care lucrează și prin mâini de preot nevrednic. Așadar, harul este al lui Dumnezeu, care acceptă să Se sălășluiască și în vase bolnave (vezi I Corinteni 4, 7).

Nu numai Noul Testament ne informează despre necesitatea acestei taine, dar și Sfinții Părinți ai Bisericii. Vom aminti învățăturile celor mai vechi dintre ei, ca să nu existe îndoială că de această Taină au nevoie toți oamenii și că ea are proveniență sau origine dumnezeiească.

Sfântul Ignatie al Antiohiei scrie în Epistola lui către Filadelfieni: ”toți câți se vor pocăi și vor veni la unitatea Bisericii vor fi și ei ai lui Dumnezeu, ca să fie vii după Iisus Hristos” (capitolul al III-lea), în unitatea lui Hristos-Dumnezeu cu adunarea condusă de episcop, ceea ce înseamnă că cei care păcătuiesc trebuie să se pocăiască în fața Bisericii, care alcătuiește o unitate și în fața adunării clericilor, avându-l în frunte pe episcop.

Tertulian (145-220) scrie următoarele: ”așadar spovedania este educare a omului, care este dator să cadă la picioarele lui Dumnezeu și să se smerească. Și în afară de praf și cenușă, cu care trebuie să fie călit trupul și cu plânsul de pocăință pe care trebuie să îl simtă față de cele păcătuite, este dator să îngenuncheze la picioarele preoților.”

Într-o lucrare a lui, care se numește Rânduiala egipteană, Ipolit al Romei (170-236) cuprinde și o rugăciune la hirotonia episcopului. În aceasta printre altele spune: ”Și cu Duhul cel arhieresc să aibă puterea de a ierta păcatele, potrivit poruncii Tale (Doamne) și să o dea și clericilor după porunca ta, de a dezlega și a dezlega toate cu puterea pe care ai dat-o Apostolilor.” Această mărturie prin care să dă putere episcopului a ierta păcatele, după porunca lui Dumnezeu, are o valoare inestimabilă, pentru că datează de la anul 230 d.Hr. și provine de la un important scriitor bisericesc.

Scriitorul bisericesc Origen, care a trăit între anii 185-254 d.Hr. ne spune următoarele: ”așadar rezultă că după chipul acestuia (al Domnului), de la Care Biserica a primit preoția, slujitorii și preoții Bisericii ascultă păcatele poporului și urmând și ei Învățătorului, acordă poporului iertarea păcatelor.” În altă parte a operei sale scrie: ”dacă un israelit căzut între tâlhari și rănit, adică un mirean, nu poate să scape el singur de păcatul lui, îi va cere aceasta levitului, având nevoie de preot, cu atât mai mult va cere acest lucru de la un arhiereu, care este superior acestora.”

Altundeva el scrie: ”există și o altă iertare a păcatelor, care este anevoioasă și se face prin pocăință, atunci când păcătosul își udă cu lacrimi patul său și acestea i se fac precum o pâine ziua și noaptea și nu se rușinează să îi arate preotului păcatul lui și să ceară leac, precum s-a spus: Zis-am să îmi recunosc Domnului fărădelegea mea și Tu ai iertat necredința inimii mele.” Din aceste texte al lui Origen noi ne convingem că spovedania este obligatorie, pentru că ea constituie o poruncă a lui Dumnezeu pentru fiecare om.

Sfântul Ciprian, episcopul Cartaginei (200-258) spune următoarele: ”vă rog, fraților, să își mărturisească fiecare dintre voi păcatele lui, căci acum este vremea când poate să fie primită spovedania lui, căci este vremea bineplăcută Domnului pentru a câștiga mulțumirea prin iertarea păcatelor prin preoți.”

            În altă parte el spune și mai clar acestea: ”păcătoșii săvârșesc păcate mai mici atunci când vin la vremea potrivită și după rânduiala pedagogică spre spovedanie și prin punerea mâinii episcopului și a clerului primesc dreptul de a se împărtăși.” Deci Sfântul Ciprian ne spune clar aici că spovedania credincioșilor se face în fața preotului.

            Sfântul Vasile cel Mare are multe mărturii pe care le găsim în bogăția operelor lui. În Epistola a 182-a, către Amfilohie, episcop de Iconium, îi scrie: ”iar pe cei de 30 de ani, care se pocăiesc de necurăția pe care au săvârșit-o din neștiință, să nu crezi că noi nu îi primim. Căci neștiința și recunoașterea de bunăvoie și renunțarea la cele săvârșite în vremea aceea îi face pe aceștia vrednici de iertare. De aceea cheamă-i deja pe aceștia fără întârziere, cu atât mai mult dacă au și lacrimi cu care îți cer stăruitor milostivirea.”

Aici cuvântul recunoașterea se referă la spovedania în taină. Și dezlegarea penitentului se face prin porunca episcopului: Poruncește (tu, o, Amfilohie...) În Epistola a 74-a, tot către Amfilohie, el scrie: ”dacă cineva din cei care au căzut în păcatele amintite mai înainte se îndreaptă, făcând pocăință, cel căruia i-a fost încredințată de Dumnezeu puterea de a lega și a dezlega, văzând căința păcătosului, poate să se facă mai îngăduitor întru a-i micșora durata pocăinței chiar fără a-l osândi.” (în PSB volumul 12, p.447 este notată ca Epistola 217, scrisă în anul 375, cap. 74)

Aici lucrurile sunt clare. Sfântul Vasile cel Mare vorbește despre canon, spovedanie, vrednicia de a dezlega și a lega și puterea părintelui duhovnic de a fi mai milostiv față de penitent și a-i micșora canonul. Toate acestea arată că spovedania se făcea și atunci ca și acum, cu toate elementele ei.

            Cunoaștem din biografia lui că Sfântul Ambrozie, episcopul Mediolanului († 333 d.Hr.), prin puterea lui arhierească de a lega și a dezlega, i-a interzis împăratului Teodosie al Constantinopolului să se împărtășească, pentru că fusese cauzator al uciderii a 7.000 de locuitori ai Tesalonicului.

El însuși scrie următoarele: ”dreptul acesta (de iertare a păcatelor) Biserica ce are pe preoții adevărați îl revendică pe drept. Nu este cu putință să îl revendice erezia, care nu îi are pe preoții lui Dumnezeu.” În câteva cuvinte Sfântul spune aici că pentru că nu au preoție adevărată, ereticii nu pot să ofere iertarea păcatelor. Așadar el ne vorbește clar despre spovedania în taină și ca Taină.

În multe locuri ale operelor sale, Sfântul Ioan Gură de Aur (344-407) se referă la Sfânta Spovedanie. Iată ce spune într-un text al lui: ”cei care locuiesc pe pământ și îndeplinesc porunca care le-a îngăduit să aibă autoritate în ceruri au primit o putere pe care nici îngerilor, nici arhanghelilor nu le-a dat-o Dumnezeu. Căci nu a spus către aceia (îngeri) câte veți lega pe pământ vor fi legate și în cer. Cu această putere se ia sufletul și străbate cerurile și ceea ce săvârșesc preoții jos, pe acelea Dumnezeu le recunoaște sus și Stăpânul adeverește hotărârea robilor Lui.”

În Omilia a 86-a, același Sfânt Părinte spune iarăși: ”mare este vrednicia preoților: dacă le veți ierta păcatele, zice, le vor fi iertate. Și ce spun? Nici înger, nici arhanghel nu poate să săvârșească aceasta. Însă Tatăl și Fiul și Sfântul Duh întotdeauna lucrează și poartă de grijă. Iar preotul își împrumută limba și își oferă mâna (pentru această lucrare).” Aici Sfântul Ioan ne spune că preoții iartă păcatele în numele lui Hristos, lucru pe care nu pot să îl facă nici îngerii, nici arhanghelii. În schimb, Sfânta Treime – Tatăl și Fiul și Sfântul Duh – iau mâna preotului și iartă prin ea păcatele.

Menționez aici și al treilea text hrisostomic, luat din Omilia a 14-a la Epistola  a II-a către Corinteni: ”Astfel să faci și cu cei care păcătuiesc: leagă-l pe cel care a greșit până când se va întoarce cu părere de rău spre Dumnezeu. Apoi nu îl lăsa legat, ca să nu aibă parte de pedeapsa lui Dumnezeu. Dacă eu îl leg, Dumnezeu nu îl dezleagă de pedeapsă. Iar dacă eu nu îl dezleg, legăturile lui rămân nedezlegate.” Aici se vede clar puterea dumnezeiască și sfântă a preotului de a lega și a dezlega păcatele oamenilor.

Pentru ca spovedania să fie primită de Dumnezeu trebuie să aibă următoarele caracteristici:

1) Să fie deplină sau întreagă, adică să se spună toate păcatele care s-au făcut de la spovedania precedentă, fără vreo dorință vicleană de a ascunde unele dintre ele, pe cele mai scandalizatoare și grave.

2) Să fie sinceră și bine intenționată; să nu fie făcută ca o corvoadă și pentru că ne-a impus-o altcineva.

3) Să fie făcută în taină; spovedania publică nu a mai existat încă din epoca apostolică, din motive multe și lesne de înțeles.

4) Să se facă cu conștiință și cu părere de rău pentru păcatele pe care creștinul le-a săvârșit. Să nu fie făcută în mod mecanic, formal și cu dorința de a-i acuza pe alții, ci doar pe noi înșine. Cel mai important lucru în lupta duhovnicească a creștinului este de a încerca să nu repete păcatele vechi, corectându-se sau schimbându-se pe sine însuși și dobândind virtuțile creștine.

În concluzie, spunem aici că autoritatea în ceea ce privește iertarea păcatelor poporului nu este pliroma Bisericii, ci slujitorii ei, adică Apostolii și, după ei, episcopii și preoți. Plecând din lume, Iisus Hristos a promis ucenicilor Lui că ”voi fi cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului.” Apostolii au murit, însă i-au urmat ucenicii lor și până astăzi există episcopi și preoți. Cu aceștia este și va fi Domnul și cu urmașii lor până la sfârșitul veacurilor. Așadar, aceștia au dreptul de a lega și a dezlega păcatele credincioșilor și nu protestanții, care au apărut în secolul al XVI-lea și nu l-am avut cu ei pe Hristos vreme de 1600 de ani. Nici în viitor nu Îl vor avea, pentru că Hristos binecuvântează și Se sălășluiește într-o singură Biserică, în Biserica Lui, în cea pe care a lăsat-o în lumea în care a venit. Această Biserică astăzi se numește Ortodoxie și aceasta va rămâne în veci Corabia mântuirii pentru fiecare om.

 

Despre Taina Cununiei sau a Nunții

 

Cununia sau Nunta este una dintre cele 7 Sfinte Taine ale Bisericii, prin care un bărbat și o femeie sunt de acord în mod liber să trăiască toată viața împreună, ajutându-se la nașterea și la creșterea copiilor lor, dar și la înaintarea duhovnicească comună și la desăvârșire prin nevoințe creștinești. Pentru realizarea acestor scopuri ei primesc binecuvântarea Bisericii, prin intermediul preotului ortodox, care le dăruiește harul dumnezeiesc în numele lui Iisus Hristos.

            Protestanții nu recunosc și refuză Cununia ca Taină, nici ca o lucrare bisericească. Deci, ce anume cred ei despre aceasta? Ei spun următoarele: nunta este unirea dintre un bărbat și o femeie, în fața unor martori și potrivit legilor locului. Ea este considerată validă numai când are loc în fața martorilor și a reprezentantului autorității de stat.

Prin această definiție ei nu recunosc Nunta ca Taină, ci numai așa-numita căsătorie civilă, care numai de curând (cartea a fost scrisă în anul 1992 – n.trad.) a fost recunoscută ca validă și în Grecia, pentru cei care nu cred în Dumnezeu și vor să își mărturisească în acest fel consimțământul lor la primăria regiunii de unde sunt ei.

Ce răspuns le dă Biserica Ortodoxă acestora? Pentru noi Nunta este o Taină și chiar una Mare. Taină înseamnă că în ea lucrează și se transmite harul dumnezeiesc, care unește pe bărbat cu femeia într-un singură ființă, dincolo de legile firii. Înainte de a se căsători ce era bărbatul și femeia? Erau niște oameni total necunoscuți între ei și nu erau împreună, ci două existențe separate, cu două trupuri separate. În cadrul Nunții, însă, prin binecuvântarea dumnezeiească și într-un mod tainic și incomprehensibil (de neînțeles), cele două trupuri devin unul. Și aceasta nu se întâmplă în sensul modest și păcătos al unirii trupești, ci în sensul moral, duhovnicesc și imbatabil al unirii. Și acest lucru l-a spus Dumnezeu Însuși: ”Și cei doi vor fi un singur trup.” (Facere 2, 24) Și, cu toate că bărbatul și femeia (cuplul) rămâne după cununia lor două trupuri separate, Dumnezeu îi numește un singur Trup. Așadar, aici se vădește sensul Tainei de neînțeles pentru logica omenească.

Această Taină a fost întemeiată pentru prima oară de Dumnezeu Însuși în Vechiul Testament. În textul din cartea Facerii cap. 2, 18 citim: ”Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor pe potriva lui.” Și de îndată Dumnezeu a creat femeia pentru Adam, luând trup din trupul lui (Facere 2, 21-24). După ce i-a creat, i-a binecuvântat și le-a spus: ”Creșteți și înmulțiți-vă...” (Facere 1, 28)

Sfântul Apostol Pavel compară unirea dintre bărbat și femeie cu unirea dintre Hristos și Biserică. El spune: ”Femeile să li se supună bărbaților lor precum Domnului; pentru că bărbatul îi este cap femeii, așa cum și Hristos îi este cap Bisericii.” (Efeseni 5, 22-23) Cu câteva versete mai jos (versetele 29) el spune: ”căci nimeni vreodată nu și-a urât trupul; ci, dimpotrivă, fiecare îl hrănește și îl încălzește, precum și Hristos Biserica.”

Deci, potrivit Evangheliei, în cadrul căsătoriei femeia este trupul bărbatului ei, iar bărbatul are locul lui Hristos față de femeia lui, în vreme ce femeia are locul sau rolul Bisericii față de bărbatul ei. Această unire dintre bărbat și femeie, dar și cea între Hristos și Biserică este o Taină. Adică este de neînțeles cum Hristos a coborât de lângă Tatăl Lui Cel Ceresc, a venit pe pământ și s-a unit cu Biserica, ale căreia noi toți, oamenii păcătoși, suntem membri, iar înainte de a veni Hristos în lume noi toți eram nu numai străini de Hristos, dar și vrăjmașii Lui.

            Sfântul Apostol Pavel spune că Nunta nu este o simplă taină, ci este o Taină Mare: ”Taina aceasta Mare este; iar eu zic, în Hristos și în Biserică.” (Efeseni 5, 32) Spunând aceasta, cu siguranță Sfântul Pavel se referă la căsătoria creștină și nu la orice nuntă, în timp ce protestanții prin nuntă o înțeleg pe cea necreștină și pe cea precreștină, adică pe cea care provine din atracția comună a oricăror doi oameni de genuri diferite. De altfel, această epistolă el a trimis-o creștinilor din orașul Efes și nu idolatrilor sau păgânilor.

            Protestanții refuză, așa cum am spus, existența elementului nevăzut, adică a harului dumnezeiesc, în această Taină. Noi le răspundem astfel: Sfântul Pavel le cere celor proaspăt căsătoriți să trăiască cu iubire și cu ascultare, așa cum trăiește Hristos în unire cu mireasa Lui, Biserica. ”bărbaților, iubiți pe femeile voastre așa cum și Hristos a iubit Biserica și pe Sine S-a dat pentru ea.” (Efeseni 5, 25)

Iar femeilor Sfântul Pavel le spune să se supună bărbaților lor, așa cum Biserica I se supune lui Hristos. (Efeseni 5, 24). Iubirea lui Hristos față de Biserica Lui și ascultarea Bisericii Lui față de El nu este ceva natural, ci ceva supranatural. Această legătură supranaturală ar trebui să existe și între cei doi soți.

Însă îi întrebăm pe protestanți: fără puterea dumnezeiască și fără har este posibil ca soții, care sunt și ei oameni ca și noi, neputincioși duhovnicește și pătimași, să trăiască o viață creștină suprafirească, fără certuri, scandaluri și încercări? Desigur, nu. De aceea este nevoie ca harul dumnezeiesc să dea legăturii naturale a nunții caracterul și scopul ei supranatural.

Așa cum a fost hotărâtă de Dumnezeu în Vechiul Testament: ”va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și cei doi vor fi un trup” (Facere 2, 24), Nunta este model și icoană (chip) al unirii dintre Hristos și Biserica Lui. Nunta creștină are ca prototip unirea lui Hristos cu Biserica Lui. Astfel, între nunta ca tip sau prefigurare în Vechiul Testament și nunta creștină a Noului Testament există ca centru unirea lui Hristos cu Biserica Lui, care este prototipul și modelul vieții creștine.

Această legătură există în cele trei feluri de nuntă pe care le întâlnim în Sfânta Scriptură. Astfel, pentru ca nunta creștină să ajungă la nunta sau unirea prototip a lui Hristos cu Biserica Lui, conform textului din Efeseni 5, 22-25, are neapărat nevoie de harul dumnezeiesc și puterea specială a acestuia. De aceea nunta celor doi soți este numită Taină Mare de către Sfântul Pavel pentru că are ca scop să imite însușirile legăturii sau unirii duhovnicești pe care o are Hristos cu Biserica Lui.

Sfântul Apostol Pavel ne spune următoarele sfaturi-îndrumări referitoare la viața soților: „Cinstită întru totul să fie căsnicia și patul ei fie neîntinat, căci Dumnezeu îi va judeca pe desfrânați și pe adulteri.” (Evrei 13, 4). Bețivii și cei care trăiesc în desfrânări atrag asupra lor mânia lui Dumnezeu („destul este că în vremurile trecute ați făcut voia păgânilor, umblând în desfrânări, în pofte, în beții, în ospețe, în chefuri și întru nelegiuite slujiri idolești. De aceea ei se miră că voi nu mai alergați cu ei în aceeași revărsare a relelor purtări și vă defaimă; ei vor da seama în fața Celui ce este gata să judece viii și morții – I Petru 4, 3-5).

În cazul decesului unuia dintre soți, celălalt poate să se recăsătorească, fără a face vreun păcat (Romani 7, 2-8), însă cel care trăiește cu o femeie fără să fie cununat cu ea, fără binecuvântarea Bisericii, trăiește în desfrânare (I Corinteni 6, 16-20). Bărbații trebuie să își iubească soțiile lor, așa cum Hristos a iubit Biserica, iar femeile să se teamă de bărbații lor și să li se supună ca și Domnului (Efeseni 5, 22-33).

Câteva dintre comunitățile religioase ale protestanților spun că cererile în căsătorie nu sunt suficiente numai pentru a se confirma legătura lor la primăria regiunii respective, în fața funcționarului autorizat, ci sunt suficiente și în biserică, cu rugăciunile și cu binecuvântările lui Dumnezeu. Astfel, poate ne vor spune unii dintre aceștia că se duc și la biserică.

Însă, fraților ortodocși, nu vă lăsați înșelați de aceștia, devreme ce ei nu acceptă Căsătoria ca Taină. Oricâte  rugăciuni le va citi pastorul lor, care este și el un mirean, fără să aibă preoția Bisericii, niciodată nu poate fi înțeleasă această ceremonie de cununie ca Taină. Din punct de vedere ortodox, nici cea mai scurtă ceremonie nu este valabilă fără folosirea și binecuvântarea cu semnul Sfintei Cruci. Cum pot cei care refuză Crucea lui Hristos să săvârșească vreo lucrare sfântă?

Nefericitul lor întemeietor, Martin Luther, nu numai că nega nunta, ci o înjosea într-un asemenea mod încât o prezenta ca fiind similară cu actul sexual al animalelor necuvântătoare și spunea că ea are drept scop extinderea neamului omenesc. El nu vedea în nuntă nici un scop mai înalt, ci numai satisfacerea instinctelor și a pornirilor înnăscute ale omului. Luther refuza canoanele bisericești referitoare la gradele de rudenie dintre soți, adică îngăduia să se căsătorească și verișori primari, unchiul cu nepoata etc. Mai târziu, însă, adepții lui au respectat gradele de rudenie și acum nu mai permit să se căsătorească rudele apropiate între ele.

Conform Sfintelor Canoane ale Bisericii Ortodoxe, săvârșirea Tainei Nunții nu poate avea loc în următoarele perioade ale anului: în cele patru perioade mari de post de peste an, miercurea și vinerea, în ziua pomenirii Cinstitei Cruci, la praznicul Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august). Această interdicție a fost stabilită pentru că în zilele de mai sus nu se potrivesc petrecerile, cântecele și dansurile, ci pocăința, înfrânarea patimilor și reținerea de la mâncăruri, precum și frecventarea regulată a slujbelor Bisericii. În Postul Mare de dinaintea Învierii Domnului pot avea loc logodne în ziua Buneivestiri, cu condiția să nu fie acest praznic în Săptămâna Patimilor sau în Duminica Floriilor.

Sfânta Tradiție, care pentru noi, ortodocșii, este un adăpost important și sigur, ne oferă multe mărturii despre Nuntă ca Taină. Iată ce ne spune Sfântul Ignatie al Antiohiei, când îi scrie următoarele Sfântului Policarp, episcopul Smirnei: „trebuie ca cei care se însoară și cele care se mărită să facă unirea lor cu aprobarea episcopului, ca să fie căsătoria lor după Domnul și nu după poftă.” (cap. 5) Iar Tertulian († 240 d.Hr.) scrie: „Biserica unește căsătoria, jertfa adeverește, binecuvântarea pecetluiește, îngerii vestesc, Tatăl confirmă.”

Sfântul Ambrozie al Mediolanului († 397 d.Hr.) scrie: „nunta trebuie să fie sfințită prin binecuvântarea preoțească.”  În cartea Hexaimeron, în capitolul 7, 5, Sfântul Vasile cel Mare scrie: „legătura firii este căsătoria prin binecuvântare.” Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „trebuie să fie chemați preoții și prin rugăciuni și binecuvântări să fie legată strâns înțelegerea logodnei, pentru ca dorul mirelui să crească, iar înțelepciunea sau cumpătarea fetei să se adâncească.”

Așadar, să afle în concluzie prietenii noștri protestanți că Nunta este Taină a Bisericii lui Hristos, că ea oferă harul dumnezeiesc celor care se vor căsători, că are ca elemente văzute binecuvântarea Bisericii și consimțământul celor doi tineri (bărbat și femeie) și că Sfânta noastră Tradiție ne confirmă acest lucru prin nenumărate mărturii, până astăzi. Așadar, fac desfrânare și nu nuntă acești protestanți, precum și unii greci ortodocși care aleargă la primărie să oficieze căsătoria lor acolo și nu în Biserica ce i-a botezat, i-a crescut, i-a hrănit și, în final... îi va înmormânta.

 

Despre Preoție

 

Iisus Hristos nu a rămas pentru totdeauna pe pământ (cu trupul, după Învierea Sa, dar sub chip euharistic El este pururea cu noi – n.trad.), ci S-a înălțat la ceruri și a șezut de-a dreapta Tatălui Lui. A trebuit însă din punct de vedere practic să lase oameni potriviți, care să continue lucrarea pe care ne-a lăsat-o, să săvârșească jertfa Lui pe Golgota (adică Sfânta Liturghie – n.trad.), să lege și să dezlege păcatele oamenilor, să boteze și să îi catehizeze pe oameni.

Pe acești oameni noi ortodocșii îi numim clerici și sunt împărțiți în trei grade: cea de arhiereu, de preot și de diacon. Devreme ce Biserica lui Hristos este și văzută are nevoie de organe sau instrumente văzute, pe care Hristos Însuși le-a dăruit pentru conducerea ei.

Prietenii noștri protestanți nu vor în nici un chip să accepte o ordine clericală specială. Ba chiar o consideră ca fiind de inspirație demonică. Și ei vorbesc cu indignare împotriva preoților. Această ură a lor a început de la Martin Luther, conducătorul lor, care nu s-a mărginit să lovească și să condamne clerul comunității papistașe, însă a transferat obsesia lui și împotriva instituției preoției. Adică nu s-a limitat la a declara cu toată forța: jos cu preoții nevrednici, ci a strigat și jos cu Taina Preoției. Desigur, ca să pară că el însuși este consecvent cu această inovație a lui ilicită, s-a lepădat de preoție pentru a se bucura de viața liberă a mireanului căsătorit.

Iată cum gândesc ei și ce ne spun: nu există vreo ordine clericală sau preoțească specială pentru că, potrivit Evangheliei, toți suntem preoți. Ei ne prezintă și textele pe care se bazează:

a) „Dar voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” (I Petru 2, 9);

b) „Și i-ai făcut pe ei împărăție și preoți Dumnezeului nostru și ei vor domni pe pământ” (Apocalipsă 5, 10);

c) „Și ne-a făcut pe noi împărăție, preoți Dumnezeului și Tatălui Său...” (Apocalipsă 1, 6)

Le răspundem astfel: în Vechiul Testament (vezi Ieșire 19, 6 și 23, 22) se menționează expresia preoție împărătească și are sensul de poporul israelit cel miluit al lui Dumnezeu. A existat însă și seminția leviților, care constituiau tagma preoților israeliților. Îi întrebăm pe protestanți: de ce ei acceptă în Vechiul Testament expresia preoție împărătească, adică poporul lui Dumnezeu și preoția specială a leviților, în vreme ce în Noul Testament ei acceptă numai preoția împărătească, adică preoția generală?

Protestanții cer dovezi dacă există preoție în Noul Testament. Le răspundem iarăși: când Hristos a predat Apostolilor Taina Dumnezeieștii Euharistii, le-a spus ucenicilor Lui: „Aceasta să faceți spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19), iar Sfântul Pavel reia: „Și, mulțumind, a frânt și a zis: Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu Cel ce se frânge pentru voi. Aceasta să faceți spre pomenirea Mea. Asemenea și paharul după cină, zicând: Acest pahar este Legea cea Nouă întru Sângele Meu. Aceasta să faceți, ori de câte ori veți bea, spre pomenirea Mea” (I Corinteni 11, 24-25), va trebui să acceptăm că Apostolii erau preoți (adică săvârșitori ai Tainelor – n.trad.).

Sfântul Apostol Pavel le spune corintenilor (vezi cap. 10, 16): „paharul binecuvântării pe care noi îl binecuvântăm nu este oare împărtășirea cu Sângele lui Hristos? Pâinea pe care noi o frângem, nu este oare împărtășirea cu Trupul lui Hristos?” Cum de spune cuvintele: binecuvântăm și frângem dacă el însuși nu era preot al lui Hristos? Dacă acceptăm, așa cum spun protestanții, numai preoția generală, de ce Hristos nu a spus cuvintele: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le...” (Matei 28, 19) întregului popor, ci numai anumitor oameni potriviți, adică ucenicilor Lui?

De ce Hristos a promis numai Apostolilor lui că le va da Duhul Sfânt, ca să lege și să dezlege păcatele și nu a dat această putere întregului popor? (vezi Ioan 20, 22-23) Cu siguranță pentru că i-a ales din popor pe acești bărbați sfinți, însărcinându-i cu vrednicia specială a slujirii pastorale a poporului și a săvârșirii Sfintelor Taine. Această putere nu s-a dat exclusiv Apostolilor, ci s-a dat Bisericii, care de-a lungul veacurilor va distinge din cadrul ei membri potriviți pentru această misiune înaltă. Încă din epoca Apostolilor avem distincția celor trei trepte ale preoției. Cei șapte diaconi au fost așezați în prima treaptă. Nu este exclus ca unii dintre ei să fi devenit după aceea preoți și episcopi.

Autorul cărții Faptele Apostolilor, Sfântul Luca, ne spune că Sfântul Apostol Pavel hirotonea în diverse biserici (Fapte 14, 23) preoți și diaconi (vzi și II Corinteni 8, 19). El însuși a instalat episcopi, pe Tit în Creta, iar pe Timotei în Efes, poruncindu-le să reînnoiască focul harismei, adică al preoției, pe care l-au primit din mâinile lui („te îndemn să reînsuflețești harul lui Dumnezeu care este în tine prin punerea mâinilor mele” – II Timotei 1, 6).

Nu există îndoială că aceeași poruncă Sfântul Pavel a dat-o și altor episcopi, adică de a transmite harul preoției tinerilor potriviți și credincioși, pentru a se înveșnici astfel această harismă dumnezeiască, spre sfințirea credincioșilor. Așadar, există o preoție specială, o clasă deosebită de oameni, care sunt păstori ai poporului lui Dumnezeu, care au de la El această putere specială și nu sunt aleși de oameni ca niște funcționari administrativi, așa cum se întâmplă cu pastorii comunităților religioase protestante. Când Sfântul Pavel îi poruncește lui Timotei (în prima epistolă către el, cap. 4, 14): „nu nesocoti harul care este întru tine, care ți s-a dat prin profeție, cu punerea mâinilor preoțimii”, iar în alt loc: „te îndemn să reînsuflețești harul lui Dumnezeu care este în tine prin punerea mâinilor mele” (II Timotei 1, 6) și altundeva: „nu-ți pune degrabă mâinile peste nimeni, nici nu te face părtaș la păcatele altora” (I Timotei 5, 22) ce vrea să spună? Cu siguranță, faptul că preoția este harismă sau dar al lui Dumnezeu, că se transmite prin hirotonie și că respectiva hirotonie o săvârșesc conducătorii bisericești.

Este adevărat că unele grupări protestante îi numesc pe pastorii lor: episcopi, preoți și diaconi. Însă să nu creadă cineva dintre ortodocși că aceștia au primit harisma specială a preoției prin Taina hirotoniei, pentru că nu au în „bisericile” lor succesiune apostolică. Ei doar au o slujire administrativă în comunitatea lor în care au fost numiți în funcție de membrii grupării lor. Faptul că aceștia nu au preoție se vede și din aceea că pastorii protestanților nu săvârșesc această lucrare a lor pentru întreaga viață, ci încetează după o perioadă de timp și sunt aleși alții, mai ales dintre cei ce au diverse pregătiri educaționale.

În Anglia există „biserica” episcopaliană sau anglicană, care are cele trei trepte cunoscute ale preoției. Acum episcopalienii încearcă să demonstreze că primul episcop al „bisericii” lor anglicane a avut hirotonie validă prin succesiunea apostolică neîntreruptă de la Apostolii lui Hristos, deci tainele pe care le au ar fi valide. Însă în zadar se ostenesc, pentru că Biserica lui Hristos nu a apărut în secolul al XVI-lea, când au apărut aceștia, ci în secolul întâi.

Un fapt chiar și mai dureros este acela că „biserica” anglicană a diasporei din America purcede și la hirotonia femeilor nu numai ca pastori, ci de curând și ca episcopi, în pofida poruncilor Sfântului Apostol Pavel că în biserică nu este permis femeii să propovăduiască, cu atât mai mult ei nu îi este îngăduit să slujească în calitate de preot (I Timotei 2, 12).

O comunitate protestantă numită „biserica ucenicilor lui Hristos” a numit în funcția de pastor pe o fată în vârstă de 19 ani. În prima ei predică ea a vorbit despre fustele mini, despre părul tuns scurt, despre machiajul femeilor, despre îmbrăcămintea lor smintitoare sau scandaloasă, despre preocuparea prea mare cu dansurile și cu distracțiile. Deja multe dintre „bisericile” protestanților din Europa au femei ca pastori. Aceste fenomene arată în ce mare confuzie au căzut protestanții. Și au ajuns în asemenea ocară datorită încrederii mari pe care o au în ei înșiși și datorită refuzului lor de a îmbrățișa viața și Tradiția Sfintei Biserici Ortodoxe a lui Hristos.

Mulți protestanți, dar și alți vrăjmași ai Bisericii lui Hristos, ne acuză că mulți dintre preoții noștri sunt păcătoși. Le răspundem că Biserica lui Hristos este sfântă și neîntinată și nu are de suferit daune nici datorită păcatelor unui preot, nici din pricina unor posibile mari păcate ale membrilor ei. De altfel, de aceea a venit Hristos în lume, pentru a-i călăuzi pe păcătoși la pocăință. Cel mai important este, așa cum am accentuat și în altă parte, că autoritatea și autenticitatea Tainelor nu depind de valoarea preotului, ci de harul Duhului Sfânt, pe care fiecare preot l-a primit prin Taina Preoției. Fariseii erau fățarnici și chiar mai păcătoși decât ceilalți oameni. Hristos i-a certat, însă nu a condamnat și mulțimea oamenilor care îi urma pe aceștia. Doar le-a spus: „pe toate câte vă vor spune, faceți-le și păziți-le, dar după faptele lor să nu faceți, că ei spun, dar nu fac” (Matei 23, 3) adică să faceți ceea ce vă spun ei, dar să nu faceți ceea ce fac ei. Acest răspuns poate fi dat celor care îi acuză pe anumiți clerici de vreun păcat, însă să nu uite să vadă bârna care le-a orbit ochii lor (Matei 7, 3-4).

            Hirotoniile se săvârșesc în Sfântul Altar, în fața Sfintei Mese, în vreme ce hirotesiile se fac în fața Sfintelor Uși sau a tronului arhieresc, într-un moment anume al Dumnezeieștii Liturghii a Sfântului Ioan Gură de Aur sau a Sfântului Vasile cel Mare. În cadrul unei Liturghii se pot săvârși două hirotonii, una de diacon și alta de preot, însă niciodată două hirotonii în aceeași treaptă clericală, în timp ce hirotesiile pot fi făcute mai multe în cadrul uneia și aceleiași Sfinte Liturghii.

Încă un scandal nejustificat este creat chiar și în rândul creștinilor ortodocși datorită vestimentației preoților și a remunerației lor. Despre tema îmbrăcăminții preoțești avem de spus următoarele: în epoca Sa, Hristos a înfierat tagma fariseilor și a cărturarilor, nu datorită îmbrăcăminții lor luxoase sau scumpe, pentru că aceasta fusese rânduită în Vechiul Testament (Numeri 15, 38), ci datorită aroganței și trufiei lor, căci ei purtau nu cu evlavie, ci cu mândrie hainele cele rânduite.

Așadar, și clericul de astăzi nu ar trebui să se mândrească cu veșmintele pe care i le-a dat Biserica, ci să trăiască în deplină smerenie și frică de Dumnezeu și să nu se învârtă fără rost în mijlocul poporului. Reverenda și rasa clericilor noștri amintesc de haina lungă a lui Hristos, care se numea cămașă sau hiton (Ioan 19, 23). Preoții poartă fes preoțesc (iar ieromonahii poartă camilafcă), iar episcopii poartă mitră pe cap atunci când liturghisesc. Aceasta ei o fac după exemplul preoților Vechiului Testament (vezi cartea Numeri, capitolul 6).

Și Sfântul Apostol Pavel a avut votul nazireatului (Faptele Apostolilor 18, 18 și 21, 20-24). Potrivit tradiției lor, nazireii nu își tăiau părul și barba. Din cartea Levitic aflăm că Dumnezeu le-a poruncit preoților să nu își tundă părul și barba (Levitic 21, 5). Dar și toți profeții, patriarhii Vechiului Testament, Apostolii și Domnul Însuși au purtat o îmbrăcăminte desebită și nu își tăiau barba și părul.

Veșmântul maiestuos al arhiereilor este cunoscut încă din primii ani ai creștinismului. În Viața Sfântului Pangratie, episcopul Tavromeniei, care a trăit în secolul întâi, citim următoarele: „Când conducătorul s-a dus să se întâlnească cu Pangratie, l-a găsit îmbrăcat cu veșmântul lui arhieresc, stând pe un tron înalt și având în fața lui icoana lui Hristos și Sfânta Cruce. Când l-a zărit, a căzut cu fața la pământ pentru a i se închina. Era mirat de acea lumină minunată care îl înconjurase pe Sfânt și pe care de aceea nu îl putea privi în față. Sfântul l-a ridicat de jos, l-a îmbrățișat și guvernatorul i-a spus tulburat: „Mare este Dumnezeul creștinilor. Cred în Tine, Iisuse Hristoase al meu, Dumnezeule Cel adevărat.” Sfântul l-a binecuvântat și l-a invitat să șadă lângă el. Guvernatorul i-a spus: cum să mă aproprii de tine devreme ce văd o flacără care te-a cuprins cu totul? Sfântul a înțeles că această lumină era harul Duhului Sfânt, care strălucea din veșmântul lui. Când și-a scos veșmintele arhierești, atunci guvernatorul Bonifatie nu a mai văzut acea lumină.”

Îmbrăcămintea maiestuoasă și strălucitoare a arhiereului și a preotului în Biserică, atunci când slujesc, nu trebuie să ne smintească și pentru un alt motiv important. Sfinții Părinți ai Bisericii spun că jertfelnicul pământesc constituie model și icoană a jertfelnicului ceresc. Arhiereul îmbrăcat în veșminte strălucitoare este în locul și sub chipul lui Iisus Hristos, așadar prezența lui impunătoare și cuviincioasă preînchipuie slava jertfelnicului ceresc, slava lui Hristos, de dragul căreia el poartă aceste veșminte scumpe.

Când se îmbrăca pentru a liturghisi, Sfântul Vasile cel Mare avea sentimentul că se îmbracă în locul lui Hristos. De aceea el spunea în acest sens: Acum se îmbracă Hristos, se îmbracă Vasile, adică se îmbracă în slava lui Hristos prin veșmintele lui care, așa cum vedem aici, au o mare însemnătate simbolică.

În legătură cu cea de-a doua acuzație la adresa clericilor noștri, aceea că ei sunt remunerați (primesc un salariu), avem de spus următoarele: preoții nu sunt plătiți pentru harisma pe care o au, ci pentru strădania lor. „Vrednic este lucrătorul de plata sa” (Luca 10, 7 și Matei 10, 14). Sfântul Apostol Pavel ne spune în Epistola I către Corinteni, cap. 9, 13-14: „Oare nu știți că cei ce săvârșesc cele sfinte mănâncă de la templu? Că cei care slujesc altarului, de la altar au parte? În același chip și Domnul le-a poruncit celor ce propovăduiesc Evanghelia, ca din Evanghelie să trăiască.” În Epistola I către Timotei, cap. 5, 17-18, el spune următoarele: „Preoții care cârmuiesc bine să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu cuvântul și cu învățătura... să nu legi gura boului care treieră.”

            Dacă însă există clerici care din neatenție s-au abătut și au devenit iubitori de bani și trufași, să nu acuzăm însă instituția preoției în general. Nici să nu ne smintim de viața lor, devreme ce porunca Domnului este clară: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați” (Matei 7, 1). Și cel mai important lucru: harul lui Dumnezeu nu este împiedicat să îi sfințească pe credincioși chiar și prin mâinile nevrednice ale unui preot. Problema este numai a preotului, care va da seama înaintea lui Dumnezeu, la fel ca noi toți pentru propriile noastre păcate.

 

Despre Taina Sfântului Maslu (a sfințirii untdelemnului)

 

Protestanții resping și această Taină. Ei susțin și învață că Maslul este o slujbă privată, care este potrivită la caz de boală a unui om, dar în nici un caz nu este o Taină, pentru că nu oferă celui bolnav vreun har tainic dumnezeiesc.

Cuvântul Evheleo (în greacă desemnează Taina Maslului) provine din cuvintele: rugăciune și ulei și înseamnă acea Taină în care preoții citesc o slujbă specială și la sfârșit îl ung cu ulei pe fratele bolnav, invocând pentru bolile lui sufletești și trupești harul vindecător al Sfântului Duh.

Despre această Taină cităm următoarea sursă sau bază fundamentală în Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacob, cap. 5, 14-15: „Este cineva bolnav între voi? Să îi cheme pe preoții Bisericii și ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemen în numele Domnului și rugăciunea credinței îl va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica și de va fi făcut păcate, i se vor ierta.”

Aici Sfântul Apostol Iacob ne recomandă ca atunci când cineva este bolnav să îi cheme pe preoții Bisericii să se roage pentru el și să îl ungă cu ulei în numele Domnului. Această rugăciune care se va face cu credință îl va vindeca pe cel bolnav de primejdia în care se află și îl va ridica de pe patul lui de suferință. Chiar și dacă a săvârșit păcate, acestea i se vor ierta.

Elementele văzute care sunt prezente în această Taină sunt uleiul sau untdelemenul și rugăciunea preoților. Pentru protesteanți, însă, uleiul nu este elementul văzut al harului nevăzut, pentru că ei zic că uleiul a fost dintot-deauna un mijloc antiinflamator, calmant și emolient și are o poziție importantă în știința medicală. El este un mijloc terapeutic natural.

Noi, ortodocșii, avem de răspuns următoarele: devreme ce uleiul are însușirile terapeutice de mai sus, de ce Sfântul Apostol Iacob stabilește ca ungerea să o facă numai anumiți oameni, adică preoții Bisericii și nu rudele și prietenii celui bolnav?

În al doilea rând, în Epistola Sfântului Iacob, uleiul este prezentat ca un mijloc vindecător al oricărei boli. Dar cine ne poate dovedi că uleiul obișnuit a vindecat toate bolile în trecut și acum?

În al treilea rând: protestanții ne spun că anticii nu știau că uleiul nu vindecă toate bolile. Însă Duhul Sfânt care vorbește aici prin gura Sfântului Apostol Iacob face ca prin harul dumnezeiesc uleiul să vindece orice boală. Fără rugăciunile Bisericii, uleiul singur își păstrează calitățile lui naturale vindecătoare, însă nu vindecă toată boala.

În al patrulea rând: rugăciunea credinței este cea care îl izbăvește pe cel bolnav și ungerea cu ulei confirmă ca un element văzut această vindecare.

În al cincilea rând, Sfântul Apostol Iacob vorbește aici și despre iertarea păcatelor bolnavului. Însă nu este posibil ca uleiul, ca mijloc fiziologic de vindecare, să aibă vreo legătură cu iertarea păcatelor.

Așadar, pentru aceste cinci motive de mai sus ar trebui ca aici să vedem uleiul nu ca un mijloc natural de vindecare, ci ca altceva. Pentru noi, ortodocșii, acest ulei este model și simbol, însă și element văzut, sensibil al harului, pentru că este o parte integrantă a rugăciunii credinței și în același timp a vindecării trupești și sufletești a celui bolnav. Harul care se transmite prin această Taină are ca scop două lucrări: vindecarea trupească și sufletească a celui bolnav.

La nedumerirea multor protestanți, dar și a ortodocșilor slabi în credință, că nu au văzut să se petreacă minuni de vindecare trupească prin rugăciunea acestei Taine le răspundem următoarele: minunile le săvârșește de fapt Dumnezeu și El va hotărî dacă trebuie ca bolnavul să se vindece imediat sau mai târziu sau deloc, pentru că numai El știe ceea ce este mai de folos pentru mântuirea sufletului lui nemuritor. Are loc însă o ameliorare, iar uneori chiar și vindecarea deplină a multor bolnavi prin Taina Sfântului Maslu, pentru că așa binevoiește Dumnezeu în acele cazuri. Nu putem să negăm aceste binecuvântări ale harului, pentru că Sfântul Duh nu minte, când spune prin gura Apostolului: „și rugăciunea credinței îl va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica.” Aici vedem și ameliorarea treptată a stării celui bolnav.

La nedumerirea multor protestanți că Sfântul Apostol Iacob se referă aici la o anumită harismă vindecătoare pe care o aveau Apostolii, conform textului din Evanghelia după Marcu, cap. 6, 13: „pe mulți bolnavi îi ungeau cu untdelemn și îi vindecau” le răspundem: harisma vindecărilor (I Corinteni 12, 9) a fost dată anumitor oameni și în vremuri speciale, adică nu a existat pentru întotdeauna în Biserică. Iar Sfântul Apostol Iacob ne îndeamnă să apelăm la vreme de boală la preoții Bisericii. Acest lucru se poate face nu numai în cazuri speciale, ci de fiecare dată când este nevoie. Este vorba despre un lucru normal, care se săvârșește prin anumiți oameni, care există permanent în Biserică, adică prin preoți, în vreme ce harisma tămăduirii s-a împuținat în epoca noastră din mai multe motive.

Așa cum este cunoscut, Taina Sfântului Maslu nu vindecă fiecare boală, întotdeauna, pentru că așa vrea Dumnezeu. Dacă însă ar fi vindecat, atunci ar fi fost abolită și moartea, însă acest lucru nu se întâmplă pentru că spune Sfântul Apostol Pavel în I Corinteni 15, 26 că: „cel din urmă vrăjmaș care va fi nimicit este moartea”, lucru care se va petrece după învierea morților. Dacă Maslul vindeca toate bolile, atunci ar fi fost anulată știința medicinei, care a fost și ea dată tot de Dumnezeu.

Și atunci când bolnavul nu se va vindeca trupește, el se va vindeca sufletește, potrivit textului Sfântului Apostol Iacov: „de va fi făcut păcate, i se vor ierta.” Acest text nu se contrazice cu celelalte texte care recomandă Taina Spovedaniei, ci se armonizează cu ele astfel: noi toți suntem păcătoși și toți „în multe greșim” ne spune Sfântul Apostol Iacob însuși, în capitolul 3, versetul 2. Însă cum spune el: „de va fi făcut păcate...”, adică dacă a săvârșit păcate? Pune el la îndoială adevărul acesta mărturisit pretutindeni că toți suntem păcătoși?

Prin cuvintele „de va fi făcut păcate...” Apostolul vrea să ne vorbească despre păcatele care este posibil să fi provocat boala celui suferind. Un exemplu: când Domnul Hristos l-a vindecat pe paralitic (vezi Ioan 5, 14), i-a spus apoi: „de acum să nu mai greșești, ca să nu-ți fie ceva mai rău.” Și Sfântul Apostol Pavel ne spune următoarele: „de aceea sunt mulți dintre voi neputincioși și bolnavi și mulți au murit.” (I Corinteni 11, 30) Așadar, și atunci când nu îl va vindeca trupește pe cel bolnav, Sfântul Maslu îl va vindeca sufletește de păcatul care i-a provocat boala.

Este porunca lui Hristos, care a fost dată Apostolilor, să ne mărturisim păcatele noastre. Însă câte păcate nu facem din fascinația pe care ele ne-o provoacă, din neștiință, din neatenție și inconștient. Câte păcate scapă atenției noastre, în vreme ce pe altele ochiul sufletului nostru le vede ca mici și lipsite de importanță. Și cine poate să excludă posibilitatea că poate astfel de păcate au provocat și suferința unui anume bolnav? Deci, aceste așa-numite păcate mici sunt iertate prin Taina Sfântului Maslu, care completează sau vine în sprijinul Tainei Sfintei Spovedanii. La spovedanie credinciosul își va mărturisi păcatele pe care și le amintește, pentru celelalte Maslul oferă iertarea. De aceea în vechime foarte corect se săvârșea taina Sfântului Maslu după Taina Spovedaniei și înainte de primirea Sfintei Împărtășanii. Cu toate că mărturia Sfântului Apostol Iacob este clară în Noul Testament, totuși menționăm și câteva mărturii ale scriitorilor bisericești din primele patru secole creștine.

Sfântul Ipolit al Romei, care s-a născut în anul 150 d.Hr., în lucrarea lui Tradiția Apostolică, scrie într-o rugăciune următoarele: „Pentru ca prin untdelemenul acesta sfințit, o, Dumnezeule, să dai sănătate celor care au nevoie și care îl primesc. Așa cum i-ai uns pe împărați, pe preoți, pe profeți, așa și tuturor celor care vor avea parte de el și au nevoie, dă-le prin el sănătate.”

Origen, care s-a născut în anul 185 d.Hr. scrie într-o omilie următoarele: „Ascultă acum câte feluri de iertare de păcate sunt în Evanghelie. Prima este cea pe care o primim când ne botezăm spre iertarea păcatelor. La aceasta se adaugă și cea de care a vorbit Apostolul Iacob: de este cineva bolnav între voi să cheme pe preoții Bisericii etc.” Prin urmare, Origen vorbește clar aici despre iertarea păcatelor pe care o oferă și Maslul.

Serapion Thmuis, care s-a născut în anul 300 d.Hr., ne-a lăsat o Carte cu 30 de rugăciuni pentru diferite situații, cu rânduiala Tainelor și a altor slujbe ale Bisericii. Printre aceste rugăciuni există și acestea două: Rugăciunea pentru sfințirea uleiului pentru cei bolnavi și cea de sfințire a pâinii și a apei.

În Cuvântul lui Despre preoție, în capitolul 3, paragraful 6, Sfântul Ioan Gură de aur scrie următoarele: „căci pentru noi au putere de a ierta păcatele nu numai cele ce ne renasc prin botez, ci și cele de după acestea. Căci zice, de este cineva bolnav, să îi cheme pe preoții Bisericii etc.” Aici Sfântul Ioan vorbește despre Maslul ca mijloc de iertare a păcatelor.

În cartea Constituțiile Apostolice este scris în capitolul 8, 29 următorul lucru: „să binecuvânteze episcopul apa sau uleiul. Dacă el nu este acolo, să binecuvânteze preotul, de față fiind și diaconul.” Rugăciune: „Doamne Savaot, Dumnezeule al puterilor, Milostive și Iubitorule de oameni, Creatorule al mărilor și Dătătorule al untde-lemnului, sfințește apa și untdelemnul aceasta care se aduce în numele Tău și dă-i lui, Doamne, prin Hristos, putere de sănătate, izbăvire de boli, alungare a demonilor, izgonitoare a oricărei uneltiri împotriva noastră.”

În concluzie, spunem că Sfântul Maslul este Taină și are două elemente componente necesare: cele văzute (untdelemnul și rugăciunea) și cel nevăzut, care este dăruirea harului dumnezeiesc. Mărturiile și din Tradiția veche nu ne lasă nici o îndoială că este vorba despre o Taină specială, care oferă sănătatea trupească și sufletească, după voia lui Dumnezeu.

 

Despre Născătoarea de Dumnezeu și Pururea-Fecioara Maria

 

Comunitatea religioasă apuseană papistașă a acordat cinstiri exagerate Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu până la nivelul de a umbri Persoana Domnului nostru Iisus Hristos. Vrând să le restrângă, protestanții au ajuns în cealaltă extremă, aceea de a nega pururea-fecioria ei, răstălmăcind sau înțelegând greșit textele din Sfânta Scriptură referitoare la ea. Mai mult, ei refuză să se închine ei, nu recunosc puterea ei de mijlocire, minunile ei, icanele ei și numirea de Născătoare de Dumnezeu.

Să începem să analizăm învățătura pururea-fecioriei Maicii Domnului. Toate comunitățile religioase ale protestanților refuză pururea-fecioria Născătoarei de Dumnezeu, susținând că după Nașterea lui Hristos, Maica Domnului nu a rămas fecioară, ci a făcut și alți copii împreună cu Iosif. Și ei menționează texte care vorbesc într-adevăr despre ”frații” lui Hristos. Iată care sunt acestea: Matei 12, 46; Marcu 6, 3 și Faptele Apostolilor 1, 14).

Noi le răspundem următoarele: cuvântul frate are un sens mai larg în Sfânta Scriptură. El nu înseamnă numai frate, ci și nepot, verișor. De exemplu, Lot este numit fratele lui Avraam, cu toate că era nepotul lui (Facere 14, 14). Iacob este numit frate, cu toate că era nepot al unchiului său, Lavan (Facere 27, 43 și 29, 15). Copiii lui Kis sunt numiți frați, cu toate că erau verișori ai fiicelor lui Eleazar (I Paralipomena 23, 21-22).

Desigur, aici este vorba de rude în sensul mai larg al cuvântului. Aceasta se datorează faptului că nici limba ebraică, nici aramaica nu au un cuvânt special pentru termenul verișor. Ca expresie, numele văr ar însemna: fiu al unchiului sau fiu al fratelui mamei, în vreme ce într-un cuvânt văr se exprimă prin termenul frate. Așadar, din context vom ști dacă este vorba de frate sau de rudă de alt grad apropiat.

În cazul așa-zișilor frați ai Domnului avem de spus următoarele: cuvântul frați este folosit în sensul lui larg, nu în cel restrâns, pentru că dacă erau frați după trup ai lui Iisus de ce nu sunt menționați și ca fii ai Maicii Domnului, ci numai Iisus este numit așa? Sfântul Evanghelist Marcu spune, în capitolul 6, versetul 3: „Oare nu este acesta teslarul, fiul Mariei, și fratele lui Iacob și al lui Iosif și al lui Iuda și al lui Simon?” De ce numai Iisus este numit fiu al Maicii Domnului, nu și acești așa-numiți frați ai lui Iisus?

Noul Testament o numește numai o singură dată pe Maria ca femeia lui Iosif, în Evanghelia după Matei, cap. 1, 20 („Iosife, fiul lui David, nu te teme s-o iei pe Maria drept femeia ta”) și desigur înainte de a-l naște pe Iisus. Pentru că Iosif era un bărbat drept și și nu voia să o defăimeze public pe Fecioara Maria, s-a gândit atunci să o alunge în ascuns. Însă îngerul l-a liniștit, spunându-i să nu ezite să o ia în casa lui pe femeia lui Maria, pentru că cel pe care îl va naște provine (ca om) din lucrarea Duhului Sfânt.

În toate celelalte situații, de 29 de ori, Sfinții Evangheliști o numesc mama pruncului și aceasta pentru a declara cu cea mai mare claritate că niciodată Maria nu a fost soția lui Iosif, nici înainte, dar nici după nașterea lui Hristos.

Înainte de a muri pe Cruce, Hristos l-a chemat pe ucenicul lui Ioan să o ia sub ocrotirea lui pe mama Lui, Maria. Îi întrebăm pe protestanți: dacă Maica Domnului a mai avut și alți copii, de ce Hristos nu i-a dat-o unuia dintre aceștia în grijă, ci a încredințat-o ucenicului Lui?

Când Arhanghelul Gavriil a vizitat-o în Nazaret, pentru a-i aduce marele mesaj (al Întrupării Fiului lui Dumnezeu ca om din ea – n.trad.), acesta i-a spus: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har... și binecuvântată ești tu între femei.” (Luca 1, 28) Ea s-a speriat de cuvintele lui și îngerul a liniștit-o, spunându-i că cu toate că nu are soț, Sfântul Duh o va umbri și Îl va naște pe Fiul lui Dumnezeu (Luca 1, 29-35).

Așadar, cea pe care profetul Isaia a numit-o Fecioară: „Iată, fecioara va purta în pântece și va naște fiu și-L vor chema cu numele de Emanuel, care înseamnă cu noi este Dumnezeu” (Isaia 7, 14), profetul David a numit-o Împărăteasă care stă (în picioare) de-a dreapta Domnului (Psalmul 44, 9), Iezechiel i-a spus poartă încuiată (Iezechiel 44, 1-3), Moise îi spune scară a lui Iacov, pe care a coborât Dumnezeu pe pământ, deci cum era posibil să se întineze sau să se piardă fecioria ei? Cea care a știut că L-a născut pe Dumnezeu întrupat și ca urmare a acestui fapt a fost Maica Domnului, cum ar fi acceptat să aibă legături trupești chiar și cu un bărbat drept, adică Iosif?

Potrivit Sfintei Scripturi (vezi Facere 2, 23) știm despre Eva că a fost creată din trupul feciorelnic al lui Adam, fără vreo legătură trupească a acestuia cu vreo femeie. Așadar, dacă Eva a fost creată în chip feciorelnic de către Dumnezeu, Care împreună cu Adam o numesc apoi femeie, cum vor protestanții ca Maria să fi fost căsătorită, pentru că a fost numită numai o singură dată femeie de către Evanghelistul Matei?

Arhanghelul Gavriil însuși a salutat-o cu cuvintele: binecuvântată între femei, adică a numit-o femeie, însă trebuie să știm că acest cuvânt femeie nu este spus aici în sensul de persoană căsătorită, ci cu cel al firii feminine. Și așa cum Adam, fără a avea relații trupești cu o femeie, a născut întru feciorie din trupul lui pe femeie, astfel și Fecioara Maria, fără legătură trupească cu un bărbat, a născut de la Duhul Sfânt pe Noul Adam, pe Mântuitorul lumii, Domnul Iisus Hristos.

Însă cea mai directă profeție despre Fecioria Născătoarei de Dumnezeu se află în textul din Facere 3, 15. Acolo citim: „Dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei; Acela îți va ținti ție capul, iar tu Îi vei ținti Lui călcâiul.” Aici Dumnezeu spune că va pune vrăjmășie între satana și femeia Născătoare de Dumnezeu și de asemenea, între satana și Iisus. Atunci Iisus va zdrobi capul satanei, în vreme ce satana îi va înțepa călcâiul, expresie care se referă la moartea Lui pe Cruce. Sfinții Părinți spun că Hristos a fost numit „sămânța femeii” (Facere 3, 15), însă nu s-a născut din sămânță bărbătească, ci de la Duhul Sfânt și din trupul cel preacurat al Preasfintei Fecioare.

Protestanții și martorii lui Iehova sau hiliaștii se smintesc pentru că Evanghelistul Matei îl numește pe Iisus, întâi-născut (Matei 1, 25). Așadar, spun ei, au urmat apoi și alți copii ai Mariei. Le răspundem pe baza Sfintei Scripturi următoarele: în Sfânta Scriptură cuvântul întâi-născut nu înseamnă că s-a născut primul, spre deosebire de ceilalți care s-au născut după el, ci înseamnă cel care deschide primul pântecele mamei lui. Acest lucru se vede din textul din Ieșire 13, 2: „sfințește-Mi pe tot întâiul-născut, pe cel dintâi la sânul mamei” și din cel din Numeri 3, 12: „în locul a tot întâi-născutul, cel ce se naște întâi”, unde se menționează cu claritate că întâi-născut este cel care a deschis primul pântecele mamei lui, indiferent dacă după el s-au născut sau nu și alți copii. Cuvântul întâi-născut are și sensul de singurul sau unicul născut, așa cum ne mărturisește Sfântul Evanghelist Ioan: „că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat...” (Ioan 3, 16)

Iar Sfântul Apostol Pavel ne spune: „și iarăși, când Îl aduce în lume pe Cel Întâi-Născut, El zice: Și să I se închine Lui toți îngerii lui Dumnezeu” (Evrei 1, 6). Aici cei doi sfinți scriitori biblici nu sunt în contradicție când spun că Iisus este unul-născut și întâiul-născut, pentru că este vorba despre identitatea de sensuri, adică Iisus este unicul, singurul și întâiul-născut.

Însă și din alte texte ale Sfintei Scripturi suntem încredințați că întâi-născut înseamnă unul-născut. Cartea Înțelepciunea lui Solomon (în cap. 7, 1 și 10, 1) îl numește pe Adam – cel întâi-zidit, cu toate că este singurul care a fost creat din pământ. Conform interpretării protestanțilot ar trebui să fi urmat și un al doilea și al treilea om creat din pământ, după Adam cel întâi-zidit, însă știm că numai Adam a fost creat din pământ.

Așadar cuvântul primul are sensul de singurul, unicul, devreme ce nu există al doilea și al treilea. În același sens este numit și Dumnezeu ca fiind Primul de către profetul Isaia, în cap. 41, 4: „Eu, Dumnezeu, Cel-Dintâi și al celor viitoare: Eu sunt și în afară de Mine nu este Dumnezeu.” Adică Dumnezeu este numit Primul în sensul de Unicul, devreme ce, așa cum spune Isaia, nu există alt Dumnezeu în afară de El. Însă și în alte texte ale Noului Testament, Hristos este numit întâi-născut. Astfel a vrut Dumnezeu-Tatăl, ca Fiul Lui Cel Unul-Născut să fie ”Cel Dintâi întru toate.” (Coloseni 1, 18)

Astfel, Hristos este:

a) Cel Dintâi-Născut al lui Dumnezeu-Tatăl (Evrei 1, 6);

b) Unul-Născut al Mamei Lui (Matei 1, 25);

c) Întâiul-Născut între mulți frați (Romani 8, 29);

d) Întâi-Născut din morți (Coloseni 1, 18 și Apocalipsă 1, 5);

e) Întâi-Născut a toată zidirea (Coloseni 1, 15) și Creator al tuturor.

            Protestanții insistă să susțină că Fecioara Maria a avut relații maritale cu dreptul Iosif, după nașterea lui Hristos. Ei invocă următorul text: „nu a cunoscut-o până ce ea L-a născut pe Fiul ei Cel întâi-născut.” (Matei 1, 25)

Noi, ortodocșii, le răspundem astfel: într-adevăr, textul poate să smintească și să conducă la astfel de gânduri care nu fac o o interpretare corectă și obiectivă a Sfintei Scripturi. Expresia până când nu este un ebraism și înseamnă ceva veșnic în raport cu trecutul și nu cu viitorul. Adică sfântul scriitor vrea să ne spună că Născătoarea de Dumnezeu a rămas neatinsă până la nașterea pruncului, fără ca aceasta să însemne că după nașterea pruncului a avut vreo legătură trupească cu Iosif. Această interpretare este confirmată și de alte texte din Sfânta Scriptură. Iată câteva:

1. „În zilele Lui va răsări dreptatea și belșug de pace cât va sta luna pe cer.” (Psalmul 71, 7) Aici dacă expresia tradusă prin cât are sensul pe care i-l dau protestanții și hiliaștii, după apusul lunii ar trebui ca dreptatea lui Dumnezeu să se transforme în nedreptate.

2. „Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb și și-a dobândit vederea până ce nu au chemat pe părinții celui care-și dobândise vederea.” (Ioan 9, 18) Expresia până ce nu aici nu înseamnă că după ce au venit părinții orbului, iudeii au crezut că acesta a fost înainte orb și acum a început să vadă din nou, căci și după ce au venit părinții lui, iudeii nu au crezut.

3. „Zis-a Domnul către Domnul meu: Șezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut picioarelor Tale.” (Psalmul 109, 1; Matei 22, 44; Faptele Apostolilor 2, 35). Și aici expresia până ce are sensul de întotdeana, pentru că nu va veni niciodată vremea ca Domnul Iisus Hristos să înceteze să se afle alături de Dumnezeu-Tatăl.

4. „Iar apele au tot scăzut până în luna a zecea.” (Facere 8, 5). Și aici până în are sensul de permanent, de întotdeauna și nu cel de schimbare. Dacă interpretăm, ca și protestanții, că apa a tot scăzut până în luna zecea, iar apoi a continuat să mai scadă atunci nu ar mai fi existat nici un om astăzi pe pământ, nici măcar domnii protestanți.

5. „Și a trimis corbul să vadă dacă apele au scăzut. Și ieșind aceasta, nu s-a mai întors până ce apele au secat pe pământ.” (Facere 8, 7) Noe l-a trimis de pe corabie pe corb ca să constate dacă s-a retras apa potopului. Așadar, acest text spune că acel corb nu s-a mai întors până când nu s-au retras apele. Oare după retragerea apelor s-a întors? Astfel trebuie să înțelegem acest până ce conform interpretării protestanților, însă așa cum știm corbul nu s-a mai întors la arca lui Noe. Așadar aici expresia până ce înseamnă ceva permanent.

6. „Iar Micol, fiica lui Saul, nu a avut nici un copil până în ziua când a murit” (II Regi 6, 23). Aici ni se spune prin acest text că Micol, fiica lui Saul, nu a născut nici un copil până când a murit. Îi întrebăm pe protestanți: oare a născut vreun copil după moartea ei?

7. „Și iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului.” (Matei 28, 20) Oare după sfârșitul veacului Hristos va înceta să mai fie alături de Apostolii Lui în ceruri?

Toate textele de mai sus ne conving că Maria, Născătoarea de Dumnezeu, nu a făcut alți copii, împreună cu Iosif. Prin urmare, așa-numiții frați și surori ale lui Iisus, conform textelor din Evanghelia după Matei 13, 55-56 și cea după Marcu 6, 3 au altă înrudire cu Iisus. Cea mai veche mărturie din Sfânta Tradiție despre înrudirea dintre ei este cea a lui Hegesip al Romei (110-180 d.Hr) Acesta ne spune: „după martirizarea la Iacov cel drept după cuvântul dat lui de Domnul, Simeon al lui Cleopa, unchiul lui Iisus, pe care toți îl știau ca fiind văr de al doilea al Domnului, este așezat episcop.” Aici Hegesip al Romei îi consideră pe Iacob și pe Simeon, așa-numiții frați ai Domnului, ca fiind fiii lui Cleopa, iar pe Cleopa ca fiind frate al lui Iosif. Așadar, acești doi frați, Simeon și Iacob sunt verișori ai Domnului.

Cuvântul anipsios din textul de mai sus al lui Hegesip înseamnă văr și este confirmat de definirea lui Cleopa ca fiind unchiul lui Iisus sau ca frate al lui Iosif. Așadar, pe baza acestei mărturii din anul 180 d.Hr. cei care poartă numele de frați ai lui Iisus sunt verișorii Lui.

Comentând Epistola Sobornicească a Sfântului Iuda, Clement al Alexandriei (150-211 d.Hr.) ne spune că „Iuda, care era frate al copiilor lui Iosif, cu toate că știa înrudirea lui cu Domnul nu se numește pe sine frate al Domnului, ci se numește pe sine: „Iuda, rob al lui Iisus Hristos și frate al lui Iacov.” Și această mărturie ne spune că Iuda și Iacov era frați și poartă numele de frați ai lui Iisus după tată (Iosif, cel considerat de neștiutori așa – n.trad) și nu după mamă.

Foarte importante sunt și mărturiile lui Origen, care a trăit între anii 185-250 d.Hr. În interpretarea pe care el o face la textul din Evangheia după Ioan, cap. 2, 11 spune următoarele: „se discută de către mulți despre frații lui Iisus și se spune că Maria ar fi avut și alți copii și nu ar fi rămas Fecioară până la sfârșitul vieții ei. Însă Iisus nu a avut alți frați, nici Fecioara nu a mai născut un alt copil, nici nu a fost Iisus fiul lui Iosif. Așadar după lege au fost considerați frați ai Lui fiii lui Iosif, pe care acesta (Iosif) i-a avut înainte să îi moară soția.”

Iar în tâlcuirea la textul din Evanghelia după Matei, cap. 13, 55 același Origen scrie: „iar despre frații lui Iisus se zice... că sunt fiii fostei femei cu care a trăit acesta (Iosif) înainte de a o lua sub ocrotirea sa pe Maria.” Aceste două mărturii foarte vechi ne mărturisesc clar că Născătoarea de Dumnezeu a rămas Fecioară pentru întreaga ei viață și că așa-numiții frați ai lui Iisus nu sunt copiii Născătoarei de Dumnezeu, ci ai lui Iosif cu altă femeie, care probabil că murise înainte.

Există și o interpretare pe care o spune Hegesip că aceștia este posibil să fi fost verișorii lui Iisus, pentru că termenul de frate în Sfânta Scriptură înseamnă și văr, precum în Facere 11, 27). Niciodată nu vom putea accepta că aceștia au fost copiii Maicii Domnului, care a fost Fecioară înainte de a naște și a rămas fecioară pentru toată viața ei. iată câteva mărturii din Sfânta Tradiție despre fecioria ei:

Sfântul Athanasie cel Mare (295-366 d.Hr.) o numește astfel în interpretarea sa la textul de la Luca 11, 27: „Maria este Născătoare a Domnului și pururea fecioară.”

Sfântul Epifanie al Ciprului (313-402 d.Hr.) scrie:  „nu a avut nici o legătură trupească după naștere, nici înainte de naștere, ci a rămas sfântă și neprihănită.”

Sfântul Grigorie de Nyssa (335-394 d.Hr.) scrie: „ca pe carte nouă o înțelegem pe Feciară. Căci așa cum o hârtie nouă este curată și nescrisă, la fel a fost și Fecioara: sfântă, fără legătură bărbătească.”

Fericitul Augustin (354-430 d.Hr.) scrie: „Fecioară a zămislit, Fecioară a născut și Fecioară a rămas după acestea.”

Sfântul Vasile cel Mare (330-379 d.Hr.) scrie: „iubitorii de Hristos (adică creștinii – n.trad.) nu acceptă nici să audă că Născătoarea de Dumnezeu a încetat vreodată să fie Fecioară.”

Sfântul Ioan Damaschin (645-750 d.Hr.) scrie: „așadar, ea rămâne și după naștere fecioară și pururea fecioară, până la moarte neavând deloc vreo legătură cu un bărbat.”

            Așadar, suntem datori, pe baza Sfintei Tradiții a Bisericii noastre să acceptăm pururea-fecioria Născătoarei de Dumnezeu.

 

Despre preacinstirea acordată Maicii Domnului

 

Biserica Ortodoxă acordă o închinare de cinstire, de supunere și de evlavie față de persoana Născătoarei de Dumnezeu, care s-a făcut punte de legătură și a unit cele pământești cu cele cerești. De aceea ea a fost așezată de-a dreapta Domnului și sunt invocate mijlocirile ei pentru noi către El.

Protestanții, însă, refuză această cinstire față de persoana ei, zicând că Hristos Însuși nu a cinstit-o și a numit-o simplu femeie. Ei invocă următoarele texte: când o femeie din mulțimea ascultătorilor lui Hristos a spus cuvintele: „Fericit este pântecele care Te-a purtat și pieptul la care ai supt!” și se referea la Maica Domnului, Hristos i-a răspuns: „Într-adevăr, fericiți sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc” (Luca 11, 27-28). Acest într-adevăr de fapt înseamnă mai mult, adică Domnul a fericit-o pe Mama Lui mai mult decât pe fiecare om care ascultă cuvântul lui Dumnezeu.

Răspundem astfel la această nedumerire a protestanților: în acest text Hristos se adresează modului de gândire sau mentalității femeii și nu vorbește despre valoarea Mamei Lui. Această femeie simplă din popor, fără să știe cine este Mama acestui învățător, o fericește, așa cum ar putea și astăzi să spună aproximativ aceleași cuvinte o femeie simplă din lume. Adică: fericită este mama care Te-a născut și Te-a crescut, indiferent dacă această mamă are valoarea ei din partea lui Dumnezeu și nu are nevoie neapărat de urările și de laudele noastre.

Faptul că Maica Domnului este slăvită de Dumnezeu se vede din următoarele texte: îngerul a numit-o „plină de har” și „binecuvântată între femei” (Luca 1, 28). Născătoarea de Dumnezeu însăși profețește despre sine: „Iată de acum mă vor ferici toate neamurile” (Luca 1, 48). Când s-a întâlnit cu Născătoarea de Dumnezeu, Elisabeta i-a spus: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău. Și de unde mie cinstea aceasta, să vină la mine Maica Domnului?” (Luca 1, 42) Noi ortodocșii o cinstim pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu așa cum a cinstit-o și i s-a închinat Arhanghelul Gavriil, transmițându-i mesajul că va naște pe Fiul lui Dumnezeu (Luca 1, 29).

Protestanții scot în evidență un alt text, insistând că Domnul se comporta disprețuitor față de Mama Lui. Ei spun că la nunta din Cana Galileeii, Domnul a dojenit-o pe Mama Lui cu cuvintele: „Ce ne privește, femeie, pe Mine și pe tine, ceasul Meu încă nu a venit.” (Ioan 2, 4)

Le răspundem protestanților astfel: dacă o mustra Hristos, nu mai îndrăznea Născătoarea de Dumnezeu să le spună acolo oamenilor: „Orice vă va spune El, faceți!” Ar fi trebui atunci ca ea să se retragă și să nu mai îndrăznească să își mai deschidă gura pentru discuții și recomandări. Mai mult, lucrul cel mai important este că Domnul îi împlinește cererea și transformă apa în vin. Preasfânta Fecioară știa că Hristos va face o minune, de aceea L-a și anunțat cu smerenie și supusă: „nu mai au vin.”

Aici, în acest text, vrând Iisus din acel moment să Își arate originea Lui divină, să săvârșească minuni și alte semne în lume, ca să fie slăvit Dumnezeu-Tatăl, îi spune Maicii Domnului: „ce ne privește, femeie, pe Mine și pe tine?”, adică ce există comun, o, femeie, între noi acum când Eu ca Mesia Mă folosesc de puterea dumnezeiască a Tatălui Meu? Încă nu a venit momentul să fac minuni și să Mă arăt public ca Mesia. El Însuși spune: nu a venit ceasul Meu, cu toate că din clipa aceea, făcând ascultare de Mama Lui, a început să facă minuni. Hristos nu a vrut ca Preasfânta Lui Mamă să îi propună când să fie începutul minunilor, pentru că Domnul Hristos primea poruncă numai de la Dumnezeu-Tatăl.

            Așadar, aici vedem că dojana făcută de Iisus mamei Lui nu a fost una reală și din lipsă de respect și de dragoste față de ea. Faptul că Hristos a făcut ascultare de ea arată cât de mult o iubea și o asculta. De altfel, cuvântul femeie nu este unul înjositor, ci arată pur și simplu natura sau felul genului, faptul că Maria aparținea genului feminin. Și în altă parte întâlnim acest cuvântul: fiind Domnul răstignit sus pe Cruce, îi spune mamei Lui: „Femeie, iată fiul tău” (Ioan 19, 26). Nu o jignește, nici nu o înjosește. Dar și în acea epocă cuvântul femeie era sinonim cu cel de doamnă și chiar cu cel de preascinstită doamnă.

De exemplu, împăratul Augustus al Romei i-a scris următoarele iubitei lui Cleopatra, regina Egiptului: „îndrăznește, femeie, și să ai un cuget bun.” Dar și când Iisus o întreabă pe Maria Magdalena cu cuvintele: „Femeie, de ce plângi? Pe cine cauți?” (Ioan 20, 15), cu siguranță nu o întreabă cu mânie și cu răutate, ci cu iubire părintească și plină de duioșie.

Și dintr-un alt motiv comportamentul lui Iisus în fața mulțimii de oameni și mai ales a fariseilor și a cărturarilor era chipurile desconsiderator față de mama Lui. Hristos propovăduia că: „Eu sunt Pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer” (Ioan 6, 51), „Eu sunt Învierea și Viața” (Ioan 11, 25), „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6). Ascultând acestea iudeii erau mirați și se întrebau: „Oare nu este acesta fiul teslarului? Oare nu se numește mama sa Maria...?” (Matei 13, 55)

Se crea o mare tulburare între ei referitor la ceea ce auzeau și pe bună dreptate se întrebau: „cum este acest Iisus Pâinea vieții Care S-a coborât din cer” devreme ce este fiul respectivei mame și are cutare frați și face ascultare de ei și aceștia Îl urmează continuu? Iisus nu voia să depindă în mod vădit de „rudele” Lui, nici să îi numească „Mamă” și „frați”, ca să nu dea bănuieli ascultătorilor lui și multor Lui dușmani, care în final L-au considerat ca fiind un impostor, un demagog și L-au răstignit.

            Protestanții ne întreabă: cum de este Maica Domnului mai presus decât toți sfinții încât o numiți Preasfânta? Le răspundem: Sfântul Apostol Pavel spune: „într-adevăr pătimim împreună cu El pentru ca împreună cu El să ne și slăvim.” (Romani 8, 17) Cine dintre toți oameni a împreună-suferit și a a fost zdrobit de durere ca Maica Lui, Maria Născătoarea de Dumnezeu când a stat lângă Fiul ei răstignit?

Sfântul și Dreptul Simeon, primitorul de Dumnezeu, spune către Maica Domnului: „și chiar prin sufletul tău va trece sabie – pentru ca gândurile din multe inimi să se descopere” (Luca 2, 35), care arată marea suferință pe care a simțit-o văzând pe Cruce pe Iisus. Așadar, cum ea, care a suferit atât, care a iubit atât de mult întreaga lume, care a rămas curată și neprihănită pentru toată viața ei, ea care a devenit lăcaș al lui Dumnezeu, să nu fie slăvită împreună cu Fiul ei și să nu fie mai presus decât toți sfinții?

Protestanții nu acceptă mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu, sprijinindu-se pe textul: „căci unul este Dumnezeu, unul este și Mijlocitorul între Dumnzeu și oameni: Omul Iisus Hristos.” (I Timotei 2, 5) Ei spun că numai Iisus este Mijlocitor între Dumnezeu și oameni și prin urmare este respinsă Născătoarea de Dumnezeu.

Le răspundem că textul acesta vorbește despre Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni și nu între Omul-Iisus și oameni. Este adevărat că nimeni nu este Mijlocitor al oamenilor în fața Tatălui decât numai Hristos. Numai El S-a oferit pe Sine ca jertfă pentru întreaga lume. Când noi ne rugăm Maicii Domnului, cerem să mijlocească la Fiul ei ca Mamă a Lui ce este, pentru ca să ne ajute și să ne mântuiască.

Așadar, pe Maica Domnului o folosim ca pe o mijlocitoare între Iisus și oameni și nu între Dumnezeu-Tatăl și oameni, postură în care numai Hristos se află ca Unic Mijlocitor, adică Mântuitor. Astfel rugăciunile noastre adresate ei: „Unde mă voi duce, deci, și să mă mântuiesc? Numai în tine nădăjduiesc, doar cu tine mă laud...” (tropar din cântarea a noua a Marelui Canon Paraclis al Maicii Domnului) au următorul sens: „nu avem alt ajutor mai mare decât tine, Maica Mântuitorului nostru”; „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi” înseamnă: roagă-L pe Fiul tău să ne mântuiască. Preasfântă Maică a Domnului, izbăvește-ne.

În limba greacă cuvântul sozo (a mântui) are mai multe sensuri, precum a izbăvi din ispită, din mâhnire, dintr-o anume încercare, de un rău, de o nevoie. „Mântuiește-ne pe noi” nu înseamnă „iartă-ne păcatele”, pentru că Maica Domnului nu iartă păcate, însă vrem să spunem: Roagă-L pe Fiul tău pentru mântuirea noastră. Respectul nostru față de Preasfânta Fecioară în nici un caz nu depășește respectul nostru față de Fiul ei, Care a ales-o, a sfințit-o și a făcut-o Maica Lui.

Faptul că Maica Domnului nu mântuiește o spune și ea însăși, mărturisindu-L pe Hristos ca Mântuitor al ei: „Mărește, suflete al meu, pe Domnul și să se bucure duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Luca 1, 46-47). Mai clar ne spune acest lucru următoarea rugăciune de la Proscomidia săvârșită în Biserica Ortodoxă: „Răstignit fiind Tu, Hristoase, a fost biruită tirania. Nici înger, nici om nu ne-a mântuit pe noi, ci Domnul Însuși.” Prin urmare, nici Maria, Născătoarea de Dumnezeu, ca om nu este izvorul mântuirii noastre.

 

 

 

De ce noi ortodocșii o numim Născătoare de Dumnezeu pe Fecioara Maria?

 

Protestanții refuză să o numească pe Maica Domnului, Născătoare de Dumnezeu, pentru că ei zic că nu există nicăieri acest cuvânt în Sfânta Scriptură. Desigur, nu există acest cuvânt în Sfânta Scriptură, însă el există în scrierile Sfinților Părinți ai primelor patru secole creștine. Știm din Sfânta Scriptură că Iisus Hristos nu a fost numai Dumnezeu, dar nici nu a fost numai om. A fost Dumnezeu-Om. Și noi, ortodocșii, când spunem că Maria este Născătoare de Dumnezeu, nu vrem să spunem că ea i-a dat ființă dintru început Fiului ei cel veșnic ca Dumnezeu. Aceasta ar fi o mare blasfemie din partea noastră dacă am spune-o.

Maria este Născătoare de Dumnezeu pentru că L-a născut pe Hristos, Care este și Dumnezeu și Om. Domnul Însuși le spune iudeilor că: „mai înainte de Avraam, Eu sunt!” (Ioan 8, 58) Prin expresia Eu sunt, adică Eu eram, existam (verbul este la imperfect – n.trad.), El vrea să Își declare Dumnezeirea Sa, caracterul veșnic al firii Sale dumnezeiești. Domnul Hristos ca om pe atunci era în vârstă de 30 de ani, în vreme ce Avraam trăise în urmă cu 2.000 de ani. Așadar, expresia Eu sunt se referă la dumnezeirea Lui.

Întărirea sau fundamentarea dogmatică a termenului de Născătoare de Dumnezeu a făcut-o Sinodul III Ecumenic, care a avut loc în Efes, în anul 431 d.Hr. Dar și înaintea Adunării Sfinților Părinți de la Efes avem mărturii ale unor sfinți scriitori, care o numesc pe Maria – Născătoare de Dumnezeu. Iată câteva dintre ele:

Origen scria în anul 230 d.Hr., adică cu două secole înaintea Sinodului III Ecumenic: „pe Fiica cea logodită o numește femeie. Aceasta s-a spus și de către Iosif și de către Născătoarea de Dumnezeu.”

Dionisie al Alexandriei scria în anul 250 d.Hr. către Pavel de Samosata următoarele: „pe Cel întrupat din Maria, Sfânta Fecioară și Născătoarea de Dumnezeu.”

Sfântul Grigorie al Neocezareeii, făcătorul de minuni († 275 d.Hr.) scrie: „Sfânta Născătoare de Dumnezeu a înălțat această cântare a profeției.”

Sfântul Athanasie cel Mare spune: „Și îngerul acesta Gavriil îi mărturisește Mariei Născătoarei de Dumnezeu ceea ce a văzut când a fost trimis de către Stăpânul în zilele lui Zaharia.”

Sfântul Vasile cel Mare scrie: „pentru a nu primi iubitorii de Hristos (creștinii) nici măcar a auzi că vreodată a încetat Născătoarea de Dumnezeu să fie fecioară aduc din îndemn propriu acele mărturii.”

Sfântul Grigorie Teologul scrie: „cel care nu primește faptul că Maria este Născătoarea de Dumnezeu crede de fapt că Cel născut din ea este lipsit de dumnezeire.”

            Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „așadar nimic nu este în această viață ca Maria Născătarea de Dumnezeu. O, omule, cuprinde întreaga zidire cu gândul că nu există ceva egal sau mai mare decât Fecioara Născătoare de Dumnezeu.”

Având în vedere aceste mărturii vechi, Sinodul III Ecumenic l-a anatematizat pe Nestorie și pe adepții lui, care nu voiau să o numească pe Maria – Născătoare de Dumnezeu.

 

Despre mijlocirea pentru noi a Sfinților

 

Dacă protestanții se exprimă într-un mod atât de înjositor față de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cu atât mai mult fac aceasta referitor la sfinții noștri. Ei nu recunosc mijlocirea Sfinților și închinarea de cinstire înaintea lor. Ei înșiși scriu în cărțile lor că nu se roagă sfinților, nu se sprijină pe ei, nu nădăjduiesc în sfinți, nici nu au sărbători ale sfinților. Și ei continuă: „oameni cu familie, alături de soțiile și de copiii lor, erau numiți Sfinți în epoca apostolică. În epoca actuală cei care se pocăiesc sincer și cred în Hristos ca fiind Mântuitorul lor personal sunt sfinți. Sufletele oamenilor care s-au mântuit prin Hristos și cei care se mântuiesc în fiecare zi și cei care se vor mântui până la sfârșitul lumii, toți aceștia sunt sfinți.

Din cuvintele lor vedem că ei nu fac distincție între sfinți. Acest lucru se datorează faptului că ei consideră că se mântuiesc (ajung drepți) numai prin credință. Ei spun că numai credința îl aduce pe om în comuniune cu Dumnezeu, de la Care primesc și îndreptarea. Sfinții nu au dreptul, nici îndatorirea de a se ruga pentru noi. Protestanții mai spun și că noi putem să ne rugăm direct lui Dumnezeu, fără să se intercaleze sfinții între noi și El. Și adaugă: „Unul este Dumnezeu, unul este și Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni: Omul Iisus Hristos, Cel ce S-a dat pe Sine preț de răscumpărare pentru toți.” (I Timotei 2, 5-6)

Începem să combatem înșelările lor referitoare la Sfinți referindu-ne la distincția dintre Sfinți. Așa cum există o diferență între stele, potrivit textului: „stea de stea se deosebește în strălucire (slavă)” (I Corinteni 15, 41), astfel există și categorii de Sfinți, în funcție de slava de care ei se bucură în ceruri, devreme ce acolo există multe locuri de sălășluire ale drepților, conform textului: „în casa Tatălui Meu multe locașuri sunt.” (Ioan 14_, 2)

Cuvântul sfânt se tâlcuiește: neprihănit, sacru, cinstit, despărțit de lume și afierosit lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură îi numește sfinți pe cei care au înviat din morminte cu ocazia răstignirii lui Hristos (Matei 27, 52), pe femeile care se supuneau soților lor, așa cum a fost Sarra (I Petru 3, 5), pe creștinii care se aflau în Roma (vezi Romani 1, 7), în Corint (conform I Corinteni 1, 2), în Efes, în Filipi etc.

Potrivit unei reguli aflată la Sfântul Apostol Pavel, în Biserică este numit Sfânt cel care se străduie să placă Domnului (vezi I Corinteni 7, 33-34),  adică cel care și-a trăit viața în curăție sufletească și trupească, cu nevoințe ascetice și cu fapte ale iubirii.

De asemenea, termenul de Sfânt a fost atribuit de către Biserică martirilor credinței, devreme ce primul „martor credincios și adevărat” (Apocalipsă 1, 5) este Iisus Hristos, Care „în fața lui Ponțiu Pilat a mărturisit mărturisirea cea bună.” (I Timotei 6, 13) Așadar, martirul este și ucenicul lui Hristos care prin jertfa vieții lui își pecetluiește mărturia credinței lui în Hristos.

Protestanții ne spun că Sfinții nu au dreptul de a mijloci și a se ruga pentru noi. Le răspundem astfel: și atunci când trăiau în lume, Sfinții se rugau pentru ceilalți oameni. Avraam, se roagă lui Dumnezeu pentru Abimeleh, împăratul Gherarului și Dumnezeu îl vindecă pe acesta, pe soția lui și pe roabele lui (Facere 20, 7 și 17).

În cartea Ieșirii, cap. 8,17-18, Faraon îl roagă pe Moise să se roage lui Dumnezeu ca să înceteze invazia de țânțari, care atacau oamenii și animalele.

Israeliții au construit în pustie un vițel de aur și l-au adorat ca pe Dumnezeu. Domnul s-a mâniat și a vrut să îi nimicească. A intervenit Moise și prin rugăciunea lui L-a făcut pe Dumnezeu să înceteze mânia Sa asupra poporului Lui (vezi Ieșire 32, 1-14).

În cartea Faptele Apostolilor citim: „așadar, Petru era păzit în temniță, iar de către Biserică se făcea necontenit rugăciune către Dumnezeu pentru el.” (cap. 12, 5)

Creștinii din Ierusalim știau că Petru avea mare îndrăznire în rugăciune înaintea Domnului. Și totuși, fiind el în închisoare, Biserica se ruga lui Dumnezeu să îl elibereze. Sfântul Apostol Pavel scrie lui Timotei: „așadar, înainte de toate vă îndemn să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii, pentru împărați și pentru toți cei ce sunt în înalte dregătorii...” (I Timotei 2, 1-2) Și adaugă: „că acesta este lucru bun și primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru.” (versetul 3) Această învățătură clară a Noului Testament îi dezarmează pe protestanți și ne convinge pe toți că avem dreptul și datoria să ne rugăm unii pentru alții, pentru că „mult poate rugăciunea dreptului cea lucrătoare.” (Iacov 5, 16)

Să adăugăm și un alt text foarte clar al Sfântului Apostol Pavel, din Epistola către Romani cap. 15, 30-32: „Vă rog, fraților, pentru Domnul nostru Iisus Hristos și pentru iubirea Duhului, ca împreună cu mine să vă luptați în rugăciunile voastre către Dumnezeu pentru mine, ca să scap de necredincioșii din Iudeea și ca slujirea mea la Ierusalim să fie bineprimită de către sfinți, așa ca prin voia lui Dumnezeu să vin la voi cu bucurie...”

Aici Sfântul Pavel nu le cere creștinilor să se roage numai pentru el. Îi roagă, îi conjură într-un anume fel în numele lui Iisus Hristos și al Sfântului Duh să lupte împreună cu el, să îl ajute în marea lui luptă, prin rugăciunile lor pe care le vor face pentru el către Dumnezeu. În ce scop? Mai întâi, ca să îl scape Dumnezeu de iudeii care voiau să îl omoare. În al doilea rând, ca să fie primită de către creștinii din Ierusalim slujirea pe care el le-a oferit-o. Și în al treilea rând, pentru ca să îl ajute Dumnezeu să îi viziteze pe creștinii din Roma și să găsească odihnă în mijlocul lor.

Creștinii considerau că este datoria lor să se roage lui Dumnezeu pentru ceilalți oameni și pentru Apostoli. Cercetați citatele menționate mai jos: Faptele Apostolilor 12, 5-12; Efeseni 6, 18-20; Filimon 22; II Tesaloniceni 3,1-2 etc.

Când trecea prin clipele Lui de agonie ca om, înainte de Pătimirea Lui, Hristos S-a rugat Tatălui să Îl întărească. Și ce spune Sfânta Scriptură? „Iar un înger din cer I S-a arătat și Îl întărea” (Luca 22, 43). Dacă Hristos a avut nevoie de rugăciune, cu cât mai mult noi avem nevoie de mijlocirea Sfinților, mai ales că Hristos Însuși ne dă exemplu?

Și noi ne rugăm pentru ceilalți, ne răspund protestanții, însă nu îi rugăm pe sfinți, pentru că aceștia au murit și nu mai există. Însă acest cuvânt al lor este o blasfemie, pentru că „El nu este Dumnezeul morților, ci al viilor” (Matei 22, 32; Marcu 12, 26-27 și Luca 22, 37-39). În alt loc din Evangheie, Domnul spune: „Adevăr, adevăr vă spun: cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel Care M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viață” (Ioan 5, 24) și „tot cel ce trăiește și crede în Mine în veac nu va muri.” (Ioan 11, 26) Așadar, să afle prietenii protestanți, dacă nu știau până acum, că cei care cred în Dumnezeu nu sunt condamnați, nici nu mor, ci trăiesc veșnic.

Deci, devreme ce aceștia care au bineplăcut lui Dumnezeu există (trăiesc) și după moarte, bucurându-se de slava Lui în ceruri, ce îi împiedică și acolo să se roage pentru oamenii care încă trăiesc pe pământ? Fiind încă pe pământ, Sfântul Apostol Pavel îngenunchea și se ruga fierbinte pentru creștini (vezi Romani 1,8-10; Efeseni 3, 14, 16-17; Efeseni 1, 15). Cum acum, când este nestingherit de nimic în ceruri, a încetat această lucrare a rugăciunii lui pentru ceilalți? Oare i s-a terminat iubirea pe care o avea pentru frații lui? Absorbit de bucuria cerului oare nu se mai gândește deloc la ei? Oare Dumnezeu este departe de el și nu îl aude sau i-a interzis El Însuși să facă această rugăciune? Nimic din toate acestea. Adevărul este că Sfântul Apostol Pavel și toți Sfinții și cei care au trecere sau îndrăzneală în rugăciune înaintea lui Hristos se roagă pentru lumea întreagă.

Iată și alte mărturii: „cele patru ființe și cei douăzeci și patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, fievare având o țiteră și cupe de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinților.” (Apocalipsă 5, 8).Oricât de alegoric ar fi interpretate acestea, faptul indiscutabil este că sfinții care se află în ceruri se roagă pentru noi, cei vii de pe pământ.

Un alt text din Apocalipdă ne spune: „am văzut sub Jertfelnic sufletele celor înjunghiați din pricina cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturiei pe care o aveau. Și strigau cu glas mare și ziceau: Stăpâne sfinte și adevărate, până când oare nu judeci și nu răzbuni sângele nostru, (cerându-l) de la cei ce locuiesc pe pământ?” (Apocalipsă 6, 9-10)

Aici se spune că sufletele celor care au fost uciși pentru mărturia Mielului (a lui Hristos) se roagă lui Dumnezeu să judece și să îi condamne pe oamenii de pe pământ care au apostaziat, în vreme ce în textul din Apocalipsă 8, 3-4 citim că rugăciunile sfinților nu numai că se fac, dar sunt aduse înaintea lui Dumnezeu prin îngerii Lui.

Neputând protestanții să respingă aceste texte, susțin cu multă necugetare că sfinții nu sunt în postura de a cunoaște cele ce se întâmplă pe pământ, nici nu aud rugăciunile noastre. Și totuși le răspundem cu texte din Sfânta Scriptură că Sfinții urmăresc și se interesează de toate câte se întâmplă pe pământ. Domnul Hristos confirmă faptul că Avraam și-a dorit să vadă ziua întrupării Lui. Și adaugă: „și a văzut-o și s-a bucurat.” (Ioan 8, 56)

Adică din locul bucuriei duhovnicești în care se afla a văzut Întruparea Domnului și s-a bucurat. De asemenea, în pilda oii celei pierdute Domnul ne-a învățat că „bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește” (Luca 15, 7-10). În pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, Avraam i-a spus bogatului: „Fiule, adu-ți aminte că tu ți-ai primit pe cele bune în viața ta, și Lazăr, de asemenea, pe cele rele.” (Luca 16, 25) Aici vedem că Avraam, fără să fie atotprezent, cunoștea viața din lume atât a bogatului, cât și a lui Lazăr. De asemenea în textul din capitolul 5 al cărții Faptele Apostolilor se menționează că Anania și Safira au hotărât să își vândă țarina (pământul), să spună minciuni Sfântului Apostol Petru că au luat o anumită sumă din vânzare, adică mai puțin decât în realitate, pentru ca restul să îl păstreze pentru ei și să apară în fața comunității de atunci de creștini ca fiind și ei creștini adevărați și credincioși. Însă, fără a fi atotprezent, Sfântul Apostol Petru, prin luminarea lui de către Sfântul Duh, a aflat despre înșelăciunea acestui cuplu și, după ce i-a certat și i-a dojenit, ei au murit.

Un alt argument absurd al protestanților este și acesta: ei ne spun că nu avem nevoie pentru mântuirea noastră de rugăciunile Sfinților devreme ce Dumnezeu, Care este atotputernic, poate să ne ajute la timpul potrivit și să ne mântuiască și fără ajutorul sfinților. Desigur, le răspundem că Dumnezeu este atotputernic și poate și Singur să ne mântuiască, de altfel aceasta o mărturisește și textul: „Unul este Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni: Omul Iisus Hristos, Cel ce S-a dat pe Sine preț de răscumpărare pentru toți.” (I Timotei 2, 5-6)

Însă mijlocirea Sfinților nu anulează, ci prespune mijlocirea Domnului. Cel care mântuiește este Hristos, în vreme ce Sfinții se roagă lui Hristos pentru mântuirea noastră, fără ca să ne-o dea ei înșiși. De aceea, noi ortodocșii nu ne închinăm sfinților și îngerilor ca lui Dumnezeu, Căruia îi aparține închinarea liturgică, în vreme ce Sfinților li se oferă o închinare de cinstire și de evlavie, ca unor prieteni și casnici ai lui Dumnezeu.

Cu toate că Hristos este singurul Izbăvitor al omului, însă pentru însușirea și dăruirea acestei mântuirii El îi folosește pe oameni ca pe niște instrumente ale Lui. Aici pe pământ, prin intermediul altor oameni duhovnicești și învățători ai Bisericii, noi învățăm să împlinim voia Lui. El ascultă rugăciunile lor pe care le fac pentru noi și, în general, de dragul unor oameni asemenea nouă, ne cheamă pe calea adevărului, fără a se micșora deloc atotputernicia Lui.

În afara Sfintei Scripturi să prezentăm în continuare și câteva mărturii de la sfinți scriitori din primele secole ale creștinismului.

Origen scrie: „sufletele celor uciși din pricina mărturiei lor despre Iisus nu în zadar se sălășluiesc lângă jertfelnicul cel din ceruri, slujind pentru iertarea păcatelor celor care se roagă.” Pe prietenul lui, Ambrozie, îl îndeamnă la martiriu, scriindu-i că „dacă va mărturisi, va deveni mai mare binefăcător față de cei care locuiesc pe pământ, pentru că va avea îndrăzneală, fiind prieten al lui Dumnezeu și se va ruga pentru aceștia.”

Sfântul Ciprian scrie prietenului său credincios Corneliu că „cu toate că trupește vor fi despărțiți prin moarte, însă va avea mângâierea că cel mutat în ceruri se va ruga pentru cei care care au rămas pe pământ. Să ne aducem aminte unii de ceilalți. Să ne rugăm unul pentru celălalt reciproc, cel ce este în ceruri pentru cel de pe pământ și cel de pe pământ pentru cel din ceruri. Fie unul, fie celălalt merge înainte cu harul lui Dumnezeu, să continuăm să fim iubitori înaintea Domnului și să ne rugăm pentru frați în fața Tatălui nostru milostiv și comun.”

Sfântul Vasile cel Mare îi saluta cu astfel de cuvinte de laudă pe cei 40 de Mucenici: „O, adunare sfântă! Cor sfânt, o, unire inseparabilă, apărători comuni ai neamului omenesc, purtători de grijă buni ai nevoilor noastre, împreună-lucrători în rugăciune, mijlocitori foarte puternici.”

Sfântul Grigorie Teologul scrie despre Sfântul Vasile cel Mare, prietenul lui trecut la Domnul: „și acum cel care se află în ceruri se roagă pentru noi așa cum este, oferind jertfa și rugându-se pentru popor.”

În concluzie, accentuăm următoarele la capitolul acesta despre Sfinți: Hristos este unicul Mijlocitor și toți Sfinții sunt rugători pentru oameni. A fi rugător nu este mijlocire, ci depinde de aceasta. Fără mijlocirea lui Hristos nu ar exista rugăciunea Sfinților, care este una mai puternică pentru că este făcută de sfinți, care au trecere și îndrăzneală înaintea lui Hristos datorită chinurilor și suferințelor pe care le-au îndurat pe pământ. Rugători ai oamenilor există mulți în cer și mai puțini pe pământ. Astfel, în ordine avem: mijlocirea lui Iisus Hristos, rugăciunea mijlocitoare a sfinților, rugăciunea creștinilor credincioși.

 

Despre închinarea la Sfintele Icoane și la Crucea lui Hristos

 

Protestanții ne acuză că acordăm cult de adorare sfintelor icoane și sfintelor moaște. Îi informăm că nu le acordăm adorare, ci închinare de cinstire și respect și știm că închinarea latreutică, de adorare Îi aparține numai Dumnezeului Treimic. Protestanții își sprijină înșelarea pe porunca Legii mozaice care spune următoarele: „Să nu îți faci chip cioplit și nici vreo asemănare cu ceva din câte sunt în cer, acolo sus, ori din câte sunt pe pământ, aici jos ori din câte sunt în apele de sub pământ. Să nu te închini lor și nici să le slujești; că Eu, Domnul, Dum-nezeul tău, Eu sunt un Dumnezeu zelos...” (Ieșire 20, 4-5)

Analizăm acest text: „Să nu îți faci chip cioplit”, adică să nu construiești niciodată idoli pentru tine însuți, cărora să li te închini ca unor dumnezei, pentru că Eu sunt Dumnul Dumnezeul tău. Aici nu vorbește despre icoane, ci despre idoli, adică de asemănări (statui, edificii, monumente etc – n.trad.) ale unor ființe inexistente (ireale), în vreme ce icoanele sunt asemănări ale unor ființe existente sau reale. De exemplu: idolul vițelului la egipteni, pe care îl considerau dumnezeu, era întruchiparea unui dumnezeu inexistent, în vreme ce icoanele lui Hristos, ale Născătoarei de Dumnezeu, ale Sfinților sunt asemănări sau întruchipări ale unor persoane reale.

Așadar, Legea lui Dumnezeu ne interzice să construim idoli, nu să facem icoane. Este evident că ponderea principală a importanței cade pe fraza: „Căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău.” În epoca aceea poporul evreu trăia printre popoare idolatre și Dumnezeu, vrând să îl păstreze în adorarea Unicului și Adevăratului Dumnezeu, i-a interzis construirea de statui închinate unor zeități idolatre, pentru că aceștia nu sunt dumnezei, ci demoni. Lucrul acesta ni-l spune profetul David: „toți dumnezeii păgânilor sunt demoni, dar Domnul a făcut cerurile.” (Psalmul 95, 5)

Cu toate că Dumnezeu interzice construirea idolilor, El le îngăduie israeliților construirea altor asemănări, precum cele de îngeri, de animale, de plante, desigur în cadrul spațiului liturgic sau latreutic. Astfel, sunt făcuți după porunca lui Dumnezeu doi heruvimi, cu aripile întinse deasupra acoperământului ispășirii (Ieșire 25, 17-19). Alți doi heruvimi foarte mari au fost puși în Sfânta Sfintelor a Templului lui Solomon (vezi III Regi 6, 23-28). Aceste obiecte și simboluri nu sunt adorate, nici nu sunt cinstite separat și în afara relației lor cu Dumnezeu.

Pentru că omul nu este numai imaterial (sufletul), ci și sensibil (trupesc), căci poartă un trup destructibil, are nevoie să Îl înfățișeze pe Dumnezeu prin lucruri materiale. Deci, devreme ce Dumnezeu, prin Persoana Fiului S-a întrupat ca Iisus Hristos, putem și noi să Îl reprezentăm pe Hristos, care S-a făcut om, asemenea cu noi, în afară de păcat. În vechime (antichitate, în era precreștină – n.trad.), ne spune Sfântul Ioan Damaschin, El nu putea fi reprezentat pentru că nu luase nici trup, nici formă.

Ceea ce însă noi reprezentăm în Persoana lui Hristos nu este firea Lui dumnezeiască, ci ipostasul Lui, adică Persoana Lui sfântă și fără de păcat. Așadar, icoana reprezintă un semn văzut al prezenței nevăzute a lui Dumnezeu. Deci, cinstea acordată icoanei se sprijină pe dogma deja fundamentală a credinței noastre, pe cea a Întrupării lui Hristos și pe prezența Lui adevărată printre noi. Închinându-ne icoanei lui Hristos noi Îl adorăm ca Dumnezeu adevărat, Îl mărturisim ca Mântuitor și Izbăvitor al nostru și I ne închinăm ca unui Dumnezeu și Om.

Cinstea noastră acordată icoanei nu se adresează materialelor din care este ea făcută, ci persoanei înfățișate pe ea. Ceva asemănător se întâmplă și cu fotografiile persoanelor cunoscute sau dragi nouă: le sărutăm cu multă dragoste și cu respect, cinstind persoanele întruchipate pe ele și nu hârtia pe care este pusă imaginea. Noi nu identificăm icoana cu persoana întruchipată pe ea, pentru că aceasta ar fi zeificare a icoanei, adică blasfemie și păcat. Dar ce facem? Ne închinăm chipului sfântului și ne ridicăm la chipul lui viu, așa cum este el în rai. De aceea Sfântul Vasile cel Mare spunea că „icoanele sunt Biblia celor neștiutori de carte.” Aceasta a fost și învățătura Sinodului VII Ecumenic, ce a avut loc în anul 787 la Niceea, lângă Constantinopol, și a înlăturat furtuna iconomahă care a ținut aproximativ 130 de ani.

Iată textul exact al hotătârii acestui sinod: „Căci cu cât mai des sunt văzute acestea, prin Icoane, cu atât mai mult cei care privesc la ele sunt aduși a-și aminti și a iubi prototipurile [icoanelor] și a le da cuvenita sărutare și cinstita închinăciune; nu închinarea adevărată, care după credință se cuvine numai Dumnezeirii... cinstirea [acordată chipului] urcă la prototip (conf. Sfântului Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh 18, 45; PG 32, 149) și cel care se închină la Icoană se închină persoanei zugrăvite în ea.”

În afară de icoane, protestanții și hiliaștii se exprimă negativ și împotriva Cinstitei Cruci. Ei spun că una este Crucea și altceva este Răstignirea lui Hristos. Crucea era blestemată, pentru că era mijloc de pedepsire și de executare a celor mai criminali oameni. Noi le răspundem astfel: Sfânta Scriptură ne spune în Deuteronom cap. 21, 23: „devreme ce blestemat este de Dumnezeu tot cel spânzurat pe lemn” și în Epistola către Galateni, cap. 3, 13 citim că Hristos „devenind El blestem de dragul nostru.” Este oare într-adevăr și Hristos blestemat? Desigur, nu. Textul: „Hristos a devenit blestem de dragul nostru” înseamnă că El a luat asupra Lui blestemul nostru propriu și l-a transformat în binecuvântare. Așadar, devreme ce Hristos a devenit blestem pentru mântuirea noastră și dat fiind că El a transformat blestemul în binecuvântare, de ce Crucea Lui să nu se fi transformat din lemn blestemat într-unul binecuvântat, devreme ce pe Cruce a curs Sângele lui Hristos și Și-a întins Acesta Preacuratul Lui Trup? Dacă prin basmalele și șorțurile Sfântului Apostol Pavel se făceau minuni (vezi Faptele Apostolilor 19, 12), de ce să fie lipsită de acest har Crucea Domnului, care a fost udată cu Sângele Lui?

            Tipul Crucii îl vedem preînchipuit în Vechiul Testament prin înălțarea șarpelui de aramă (Numeri 21, 8). După cum se știe, în călătoria lor spre pământul făgăduinței israeliții au fost atacați la un moment dat de șerpi veninoși și mulți dintre ei mureau. După rugăciune făcută către Dumnezeu, Moise a primit poruncă să facă un parpe de aramă și să îl înalțe în centrul taberei poporului evreu. Deci, cei care erau mușcați de șerpi se izbăveau de moarte și numai dacă se uitau la acest șarpe de aramă. Simbolul biruinței a devenit în epoca Noului Testament cinstita Cruce. De aceea și Hristos Însuși ne spune: „Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, tot așa trebuie să Se înalțe Fiul Omului, pentru ca tot cel ce crede într-însul să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Ioan 3, 14-15)

Crucea nu mai este simbolul rușinii și al blestemului, ci izvor de viață veșnică. Nu există o expresie mai mare a iubirii lui Dumnezeu decât Crucea, pe care murind Hristos, a înviat lumea cea veche din păcat și l-a împăcat pe om cu Creatorul lui. Domnul Însuși ne spune că a venit ceasul să fie slăvit Fiul Omului și se referea prin aceasta la înălțarea Lui pe Cruce (Ioan 12, 23). Și de asemenea el ne-a spus că atunci când Se va înălța de pe pământ îi va trage pe toți spre Sine. Spunând aceasta El se referea la felul morții de care urma să aibă parte (Ioan 12, 31-32).

Crucea este icoana lui Hristos răstignit și își trage puterea și harul ei din pătimirile lui Hristos. De aceea noi ortodocșii ne facem semnul Crucii, referindu-ne nu numai la acest moment al răstignirii, dar și la însuși cinstitul lemn al Crucii. Se poate spune că Crucea mai constituie și elementul exterior cu care sunt pecetluite toate Tainele Bisericii noastre, fără excepție, Taine prin care se realizează mântuirea noastră. Nu este vorba desigur de un instrument magic, ci de puterea de viață dătătoare a energiilor dumnezeiești.

Această putere nu o transmite semnul crucii propriu-zis, ci relația dintre acest semn și Persoana lui Hristos. Acest lucru se întâmpla și cu șarpele de aramă. Nu se izbăveau israeliții de moarte propriu-zis din cauza acestui simbol, ci din cauza lui Dumnezeu, Care este Mântuitorul nostru al tuturor. Astfel, Crucea constituie simbolul victoriei, al biruinței asupra diavolului și a lucrărilor satanei. Iar în vremurile din urmă mântuirea va fi asigurată (va fi cu adevărat posibilă – n.trad.) numai pentru cei care vor purta acest semn al lui Dumnezeu.

Sensul cel mai profund al semnului Crucii este să ne răstignim patimile, să primim harul lui Dumnezeu și să trăim conștient viața transformării, a schimbării la față în Hristos. (vezi și textele: Marcu 8, 34 și Matei 10, 38)

 

Despre cinstirea Sfintelor Moaște

 

Devreme ce protestanții îi refuză pe Sfinți și icoanele lor, prin urmare ei reneagă și Sfintele Moaște ale acestora, dintre care multe izvorăsc mir, răspândesc mireasmă și fac minuni pentru cei ce se apropie de ele cu credință și se închină lor.

Harul lui Hristos nu sfințește numai sufletele, ci și trupurile creștinilor ortodocși evlavioși. Astfel, vedem până azi că moaștele unor Sfinți răspândesc mireasmă și sunt nestricate, fără nici o schimbare datorată trecerii timpului, iar păstrarea lor intactă nu se face cu substanțe chimice sau de alt fel.

Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Cel ce este întru voi, Cel pe care de la Dumnezeu Îl aveți?” (I Corinteni 6, 19) Acest Duh Sfânt face minunile prin intermediul sfinților când aceștia sunt în viața aceasta și după moartea lor (trecerea lor la Domnul – n.trad.)

Sfânta Scriptură menționează minuni ale trupurilor moarte ale Sfinților făcute asupra altor morți. În cartea IV Regi, cap. 13, versetele 20-21 se specifică faptul că: „a murit Elisei și l-au îngropat. Iar la începutul acelui an au intrat în țară pâlcurile tâlhărești ale lui Moab. Și a fost că în timp ce unii îngropau un om, iată că au dat cu ochii de tâlhari și l-au aruncat pe om în mormântul lui Elisei; și de îndată ce acela s-a atins de oasele lui Elisei, a înviat și a stat pe picioarele lui.”

Aici vedem că au aruncat un mort în mormântul lui Elisei și când s-a atins de oasele lui, a înviat. Dar și în Noul Testament vedem următorul lucru: „și-L rugau (adică pe Iisus) ca ei să se atingă doar de poala hainei Lui; și câți se atingeau, se vindecau.” Nu numai poala hainei Domnului Iisus Hristos avea putere sfințitoare, dar și mahramele (material cu care își înfășurau capul) sau ștergarele care se atinseseră de trupul Sfântului Apostol Pavel. Și iată: „Dumnezeu făcea prin mâinile lui Pavel minuni puțin obișnuite, până acolo încât basmale și șorțuri de pe trupul său erau aduse peste cei bolnavi și bolile se îndepărtau de ei, iar duhurile cele rele ieșeau dintr-înșii.” (Faptele Apostolilor 19, 11-12)

Nu numai prin șarpele de aramă, cum am văzut înainte, și prin osemintele lui Elisei în Vechiul Testament, dar și prin basmalele și șorțurile Apostolului Pavel în Noul Testament se săvârșeau minuni, chiar și umbra însăși a Sfântului Apostol Petru: „scoteau pe cei bolnavi în ulițe și-i puneau pe paturi și pe tărgi pentru ca, atunci când vine Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul din ei...” (Faptele Apostolilor 5, 12 și 15-16)

Sfântul Grigorie Palama ne spune următoarele: „ne închinăm Sfintelor Moaște pentru nu li s-a luat puterea sfințitoare, așa cum nu s-a despărțit dumnezeirea de Trupul Stăpânului Hristos în cele trei zile de la moartea la Învierea Lui. Această putere sfințitoare este rezultatul legăturilor sfinților cu Hristos, cu Sfântul Lui Trup, în care s-au îmbrăcat Sfinții la Sfântul Botez (Galateni 3, 27) și l-au păstrat curat și neprihănit până la sfârșitul vieții lor (I Tesaloniceni 5, 23).”

Sfântul Simeon Noul Teolog scrie acestea: „sufletul care s-a învrednicit să primească harul dumnezeiesc în mod necesar sfințește și tot trupul lui, în mădularele căreia el se află. Astfel, așa cum harul dumnezeiesc se sălășluiește în suflet, așa el se sălășluiește și în trupul acelui suflet. Când sufletul se va despărți de trup, se va uni cu dumnezeirea, adică cu harul dumnezeiesc.” Trupul rămâne singur, fără suflet și unit numai cu dumnezeirea, adică cu harul dumnezeiesc și arată oamenilor energia dumnezeiască și prin el se săvârșesc minuni. După ce prin moarte sufletul se desparte de trup, ambele nu mai au nicio nevoie trupească, nicio ispită și nicio durere. Fiecare – trupul și sufletul – este unit cu harul dumnezeiesc pe care l-au primit prin viața sfântă pe care au dus-o aici în lume, când erau împreună. La vremea Învierii de obște, trupul va primi nestricăciunea sau nemurirea pe care Dumnezeu a dăruit-o sufletului care s-a sfințit.

Biserica noastră cinstește Sfintele Moaște încă din primii ani ei erei creștine. Ea a zidit biserici în cinstea lor, în vreme ce apoi a hotărât ca la sfințirea bisericilor să se pună o bucată din moaștele unui Sfânt în mijlocul  Sfintei Mese (în piciorul ei). Din Sfânta Tradiție a primelor secole aducem mărturiile următoare ale unor scriitori creștini despre cinstea acordată Sfintelor Moaște.

Sfântul Grigorie Teologul scrie: „nu numai trupurile Apostolilor (Ioan, Petru, Pavel, Iacov și cei dimpreună cu ei) cele omorâte pentru Hristos săvârșesc minuni când se apropie cineva de ele și le cinstește, dar și bucățelele mici din sfintele lor moaște și picăturile din sângele lor și alte simboluri, adică unelte ale pătimirii acestor trupuri pot face acestea.”

Sfântul Vasile cel Mare scrie: „cel care se atinge de moaștele unui Mucenic primește de la acestea sfințire transformatoare prin harul sălășluit în acel trup.”

În cuvântul despre Mucenicul Vavila, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie așa: „moaștele martirilor și trupurile sfinților care s-au risipit în pământ au putere mai mare decât toți cei vii, putere pe care Dumnezeu le-a dat-o.”

Așadar, cinstim Moaștele Martirilor și ale tuturor Sfinților pentru a-L adora pe Cel Căruia toți sfinții Îi sunt robi și îi cinstim pe robii Lui în același fel, pentru că cinstea acordată lor se transmite Stăpânului Hristos, Care a spus: „cel care vă primește pe voi, pe Mine Mă primește.” Vrem să spunem prin aceasta că cinstirea Sfintelor Moaște se adresează lui Dumnezeu, a Cărui putere dumnezeiească se odihnește în aceste Sfinte Moaște.

 

 

 

 

 

 

Despre pomenirea celor adormiți (despre parastase)

 

În dorința lor de a desființa abuzurile și înșelările comunității religioase papistașe legate de purgatoriu, de traficul de influență și de iertările de păcate prin indulgențe, protestanții au anulat cu totul și rugăciunile și pomenirile pentru frații adormiți întru Domnul (în aceeași credință).

Biserica Ortodoxă nu crede că poate să ierte prin rugăciuni păcate de moarte, nici să mijlocească pentru mântuirea necredincioșilor. Însă ea se roagă pentru cei care au trăit cu evlavie și cu credință, rugându-L pe Dumnezeu să le ierte posibilele lor păcate mici nemărturisite (din uitare sau din neștiință – n.trad.), devreme ce încă nu a avut loc Judecata finală și răsplătirea sau pedepseirea veșnică a fiecăruia dintre oameni.

Morții înșiși (cei plecați din viața aceasta – n.trad.) nu se mai pot ajuta pe sine, pentru că în iad nu există pocăință. Lucrarea aceasta o face Biserica, ea îi pomenește la Sfânta Proscomidie. Acolo părticica din prescură este pusă lângă Sfântul Agneț (care se va preface în Trupul lui Hristos), ea – adică cel reprezentat de ea – se va uni cu Dumnezeu și va fi în comuniune cu El în chip nevăzut. Astfel, sunt consolate sufletele celor care au plecat din această viață întru pocăință, dar și sufletele Sfinților se bucură de aceste pomeniri care se fac pentru ei, pentru că ei se unesc cu Iisus Hristos și sunt în comuniune cu El, prin Dumnezeieasca Liturghie, într-un mod mai curat și mai strălucit.

Mărturii despre pomenirea celor adormiți în epoca Vechiului Testament avem în Cartea a doua a Macabeilor (cap. 12, 40-45). În acest text citim că Iuda Macabeul a trimis bani la Ierusalim pentru a fi adusă jertfă spre iertarea păcatelor mai multor soldați de-ai lui, care au căzut pe câmpul de luptă, el crezând în învierea morților. Și se spune clar: „dacă el n-ar fi avut nădejdea că cei ce căzuseră vor învia, ar fi fost de prisos și de râs să se roage pentru morți.”

De asemenea, pentru că în hainele ostașilor au fost găsite câteva statuete idolatre, care fuseseră prădate de la dușmani și care erau interzise de Legea lui Dumnezeu, Iuda Macabeul a poruncit să se facă rugăciune pentru că Domnul să le ierte acest păcat soldaților lui. Așadar, evreii „s-au așternut pe rugăciune, cerând ca păcatul săvârșit să fie pe de-a-ntregul șters.” Și în cartea sfântă se mai adaugă și că: „frumos gând și cucernic, iată, de ce a adus el jertfă de ispășire pentru cei morți: pentru ca ei să fie izbăviți de păcat.”

De asemenea, în Vechiul Testament vedem că evreii posteau pentru morții lor și la înmormântarea lor împărțeau chiar și bucăți de pâine, așa cum se face până azi în Biserica Ortodoxă cu ocazia săvârșirii parastaselor (vezi I Regi 31, 13 și II Regi 1, 12). Considerau că este o nenorocore și un dispreț față de cel mort să nu împartă bucăți de pâine la înmormântarea lui.

Profetul Ieremia menționează următoarele: „în plângerea lor nu se va frânge pâine spre mângâiere asupra morților și nimeni nu va da un pahar de băut spre mângâiere asupra tatălui sau a mamei sale.” (Ieremia 16, 7) În cartea lui Neemia se arată că după post israeliții se mărturiseau lui Dumnezeu, ca să primească iertare nu numai pentru propriile lor păcate, dar și pentru cele ale părinților și strămoșilor lor, care muriseră: „s-au așezat și și-au mărturisit păcatele, pe ale lor și fărădelegile părinților lor.” (Neemia 9, 1-3)

O altă dovadă despre slujbele de pomenire a celor adormiți există în Noul Testament, în a doua Epistolă către Timotei a Sfântului Apostol Pavel. Acolo Sfântul Pavel se roagă pentru mult iubitul său ucenic Onisifor, scriind următoarele: „Să-i dea Domnul ca în Ziua aceea să afle milă de la Domnul.” (II Timotei 1, 18) Însă, așa cum se vede din faptul că Sfântul Pavel nu îl menționează pe Onisifor în saluturile pe care le face în epistolă, Onisifor deja murise. Așadar, cuvintele Sfântului Pavel exprimă o urare, o rugăciune către Dumnezeu ca să îl miluiască pe Onisifor cel adormit în Domnul.

Însă acolo unde putem să expunem nu numai dovezi, ci multe mărturii despre subiectul parastaselor pentru cei adormiți sunt operele Sfinților Părinți din primele secole creștine.

În anul 200 d.Hr., Tertulian spunea următoarele: „facem rugăciuni și iertfe pentru cei adormiți. Le săvârșim mai ales în ziua de aniversare a nașterii lor.” (probabil că se referă la ziua nașterii lor în cer, adică a adormirii în Domnul – n.trad.)

Origen, care a trăit în jurul anului 250 d.Hr., scrie acestea: „este drept și folositor să se facă pomeniri prin rugăciuni publice pentru sfinți.”

Sfântul Ciprian, episcopul Cartaginei, care a trăit de asemenea în jurul anului 250 d.Hr., confirmă faptul că în vremea lui creștinii considerau ca pe o datorie a lor inevitabilă să ofere jertfe și să se roage pentru martiri. Arnovius zicea în anul 305 d.Hr.: „în slujbele lor, creștinii fac cereri pentru odihna și mântuirea celor adormiți.”

Fericitul Augustin (354-430 d.Hr.) a scris o carte întreagă în care dovedește că exista obiceiul în Biserică de la începutul creștinismului să se roage și să se aducă jertfe (milostenii) pentru cei adormiți în Domnul, obicei pe care îl atribuie tradiției apostolice.

Sfântul Chiril al Ierusalimului scrie: „încă ne rugăm și pentru cei mai dinainte adormiți Sfinți Părinți și episcopi și pentru toți cei mai înainte adormiți și de cel mai mare folos ne este aceasta și nouă cei care credem, dar și pentru sufletele celor pentru care se face rugăciunea jertfei celei înfricoșătoare care este pusă înainte.”

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „să nu te îndoiești că aduce un rod bun doar faptul că diaconul se roagă cu glas tare pentru cei adormiți în Hristos, nu numai diaconul este cel care trimite acest glas, ci Duhul Sfânt.”

Sfântul Athanasie cel Mare scrie: „Nu în zadar se aduce cu credință jertfa de ulei și de ceară pentru cel adormit. Căci acestea sunt primite de Dumnezeu și multă răsplată se primește de la El. Căci uleiul și arderea de tot a lumânării și jertfa cea dumnezeiască și fără de sânge sunt spre iertarea și spre răsplătirea cu tot binele a celor sărmani.”

Sfântul Efrem Sirul scrie următoarele în Testamentul lui: „și acum vreau, fraților, ca după plecarea mea să îmi faceți pomenire în rugăciunile voastre. Până când se vor împlini treizeci de zile să îmi faceți pomenirea. Căci celor morți li se face un bine prin jertfele de aducere aminte făcute pentru ei de sfinții (creștinii) vii.”

Sfântul Ioan Damaschin scrie astfel: „fiecare om care a avut un mic aluat de virtuți și nu a avut timp să îl transforme în pâine, cu toate că a vrut să facă acest lucru, însă a fost împiedicat de trândăvie sau din nepăsare sau din lipsă de curaj sau de amânarea de la o zi la alta și a murit în starea aceasta, Domnul nu îl va osândi. Cei apropiați, familia și rudele și prietenii lui să împlinească ceea ce nu a apucat să facă el.”

În general, Biserica noastră Ortodoxă crede că rugăciunile noastre pentru cei vii trebuie să fie însoțite de credință și de iubire. Astfel trebuie să fie și pentru cei morți (adormiți în Domnul). Devreme ce rudele noastre apropiate trecute în veșnicie au avut credință și noi ne rugăm pentru ei cu credință și cu iubire, vine un ajutor mare de la Dumnezeu, ca rod al acestei credințe vii.

Parastasele sau slujbele de pomenire a celor adormiți sunt folositoare nu numai celor adormiți, dar și celor vii. Ele îi păstrează pe aceștia din urmă în iubire față de cei care au trecut în viața cealaltă și se simt uniți duhovnicește în una și aceeași Biserică, având drept Cap pe Hristos. Aceste parastase ne amintesc și că toate sunt trecătoare și ne pregătesc pentru cele veșnice. Însă și rugăciunea pe care o facem pentru morții noștri ne ajută în primul rând pe noi. Din acest motiv merită să săvârșim slujbele de pomenire și să ne rugăm pentru cei adormiți ai noștri.

 

Despre post

 

Potrivit mărturiei Sfântului Vasile cel Mare, postul este cea mai veche poruncă ce le-a fost protopărinților noștri de către Dumnezeu, Care le-a spus exact așa: „din toți pomii raiului poți să mănânci, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri.” (Facere 2, 16-17)

Postul înseamnă reținerea de la anumite alimente pentru anumite perioade ale anului și înfrânare de la dorințele rele, astfel încât creștinul să dobândească harul lui Dumnezeu, străduindu-se întru aceasta și prin pocăință, rugăciune și împărtășirea cu Sfintele Taine ale Bisericii. Așadar, postul este un mijloc de exersare a virtuților, el este ucigător de patimi și nu de trup. El are ca scop să ajute trupul să se supună puterilor sufletului și să reușească să ajungă la curățire și la sfințire.

Domnul Iisus Hristos Însuși ne-a dat exemplu de postire, căci El a postit în pustie timp de 40 de zile. El ne-a învățat și faptul că neamul demonilor nu iese din oameni decât numai cu rugăciune și cu post (vezi Matei 17, 21). Sfinții Apostoli își săvârșeau lucrarea lor de slujire cu post: „slujeau Domnului și posteau...” și „atunci, postind și rugându-se, și-au pus mâinile peste ei și i-au lăsat să plece.” (Faptele Apostolilor 13, 1-4) Cu toate necazurile întâmpinate în misiunea apostolică, Sfântul Pavel nu renunța la posturile pe care le ținea (II Corinteni 6, 5).

Protestanții au renunțat cu totul la posturi și calomniază Biserica Ortodoxă că este eretică pentru că ea condamnă folosirea anumitor alimente, invocând textul Sfântului Apostol Pavel din I Timotei 4, 3. Însă acolo Sfântul Pavel vorbește despre cei ce considerau tot timpul anumite alimente ca fiind necurate și le interziseseră permanent. Biserica ne îngăduie să mâncăm din toate alimentele, pe care nu le consideră necurate, iar de unele dintre ele suntem datori să postim pentru o anumită perioadă a anului din motive religioase și duhovnicești. Unii dintre protestanți acceptă postul, dar ca fiind opțional.

Ei neagă faptul că postul de miercuri și de vineri este foarte vechi și că este menționat în cartea Învățătura celor 12 Apostoli, care a fost scrisă în perioada 100-160 d.Hr. De asemenea, Clement Alexandrinul, care a trăit între anii 150-210 d.Hr., scrie în cartea lui Stromatele despre postul obligatoriu de miercuri și de vineri. Iar postul de 40 de zile înainte de Paști a fost stabilit de Sinodul I Ecumenic din anul 325 d.Hr., de la Niceea.

Repetăm, în concluzie, faptul că postul este hotărât de Dumnezeu în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție. Postul este un mijloc de sfințire, fiind obligatoriu pentru fiecare creștin conștient și este respectat cu binecuvântarea părintelui duhovnic, deoarece nu pot toți să postească (în funcție de starea de sănătate a fiecăruia – n.trad.)

 

 

Capitolul al II-lea

Cele mai mari comunități protestante

 

1. Metodiștii

 

Această denimire a fost dată de John Wesley (1703-1791), în anul 1728, împreună cu șase prieteni de-ai lui, care erau membri ai Grupării Metodiste ce fusese alcătuită la Oxford, în Anglia. Aceștia au fost nimiți metodiști de la verbul grecesc methodevo (μεθοδεύω = a studia în mod sistematic). Acest nume a fost folosit pentru prima dată de un grup de teologi din Franța, care au încercat, la începutul secolului al XVII-lea, prin metoda definițiilor să îi unească pe hughenoți cu biserica (adică pe calviniștii francezi cu Vaticanul - n.trad.). Apoi acest nume a fost luat de Wesley și gruparea lui și l-au folosit în mod permanent din anul 1744.

Mișcarea Metodiștilor este rezultatul unei dorințe de pioșenie care a venit din Germania în Anglia, unde s-au organizat și comunități religioase. Pentru că aparținea unor astfel de comunități, John Wesley împreună cu fratele lui Charles și cu alți șase prieteni a întemeiat propria lui comunitate religioasă. Adepților lui le-a mărit îndatoririle lor religioase prin următoarele porunci:

1) studierea Sfintei Scripturi;

2) vizitarea celor bolnavi;

3) post în zilele de miercuri și vineri;

4) împărtășire euharistică mai deasă. 

În anul 1735, această grupare avea 35 de membri. Având Londra ca centru, cu rapiditate ea s-a extins și în alte părți ale Angliei, având sute de membri. Conducător al grupării am spus că era John Wesley care, fiind preot în comunitatea religioasă anglicană, s-a rupt de aceasta, dorind să acționeze în mod independent față de biserica lui.

Primul lui pas pentru a se rupe de anglicani a fost crearea unor săli pentru predici, în care se țineau omilii și se făceau rugăciuni improvizate, fără supraveghere din partea anglicanilor. În aceste săli erau numiți de către conducerea centrale a Mișcării Metodiste (care s-a înființat oficial în anul 1739) mireni predicatori, fără a avea consimțământul episcopului local al comunității anglicane.

Al doilea pas spre despărțirea de anglicani a fost numirea unor predicatori mireni și al treilea a fost când, în 2 septembrie 1784, cu toate că era numai preot, Wesley a hirotonit singur doi episcopi, pe care i-a trimis în misiune de propovăduire în America. Al patrulea pas și ultimul al ruperii lui de comunitatea anglicană a avut loc în anul 1786, prin introducerea de către Wesley a unei Cărți de rugăciuni a comunității în sălile în care se țineau predici.

Puțin mai târziu, predicatorii mireni au început să săvârșească euharistia. Cu toate că au fost opriți apoi de către Wesley, urmașii lor săvârșeau fără ezitare euharistia. După moartea lui Wesley, care a avut loc în anul 1791, au început disensiunile între ei, care au condus la multe subîmpărțiri.

În anul 1794, congresul metodist a interzis predicatorilor laici să săvârșească botezul și euharistia, cu excepția când comunitatea locală dorea acest lucru. S-a stabilit ca euharistia să fie săvârșită în fiecare duminică seara, potrivit Cărții de rugăcini a comunității anglicane. În anul 1836 a fost introdus un fel de hirotonie prin punerea mâinilor pentru cei care erau predicatori și care voiau să săvârșească cele două taine (menționăm că toate cele numite de ei: botez, euharistie, preoție, taine nu au nici o valoare harică, ei fiind eretici – n.trad.).

Din anul 1797 intrăm în perioada de scindare a metodiștilor în alte grupări religioase. În anul 1932 Metodiștii de la început și Biserica Weslianikă Metodistă s-au unit sub numele de Biserica Metodistă a Marii Britanii, care este nucleul tuturor comunităților metodiste din Anglia, Australia și Africa.

Din leagănul lor, Anglia, astăzi metodiștii s-au răspândit în Irlanda și în America. Astăzi în America există 30 de grupări metodiste, cu diverse nume și cu diferențe mici sau mari în învățătură și în celelalte probleme ale lor. Cea mai mare grupare este Biserica Metodistă, care are 10 milioane de adepți.

Comunitățile bisericilor metodiste sunt conduse de un consiliu de cel mult zece inși. Aceștia se întâlnesc o dată pe săptămână la o oră stabilită pentru discuții, mărturisirea păcatelor și oferirea de sfaturi. Întotdeauna încep întâlnirile lor cu niște rugăciuni improvizate. Pun întrebări referitoare la subiectele de mai jos și primesc răspunsurile potrivite.

1) ce păcate au fost săvârșite de la ultima lor întâlnire;

2) ce ispite i-au deranjat în această perioadă;

3) cum au fost întâmpinate posibilele ispite;

4) ce gânduri referitoare la păcate au predominat în această perioadă, adică cât de mari sunt sau nu acestea.

Aceste întâlniri constituie un model pentru alte grupări inferioare, care se numesc clase. Acestea sunt constituite din aproximativ 30 de indivizi. Ele se întrunesc o dată pe săptămână sub controlul și îndrumarea unui călăuzitor, pe care îl aleg ei înșiși. Scopul lor este să se ajute unul pe celălalt pentru diagnosticarea sau stabilirea mai bună a stării lor duhovnicești. Membrii cotizează după putere pentru susținerea economică a Mărturisirii (Comunității) Metodiste. Mai multe clase constituie o congregație.

Cercurile sunt alcătuite din comunități care acoperă o regiune sau un oraș. Sunt numiți cel mult cinci pastori, care lucrează vreme de doi ani și apoi sunt mutați în altă parte. Dimpotrivă, predicatorii laici locali rămân acolo pentru toată viața lor.

Mai multe cercuri alcătuiesc regiunile. Acestea au fost create pentru a se reuni predicatorii într-un consiliu comun pentru reglementarea problemelor lor economice și administrative. Fiecare zonă, adică congres are un președinte și un secretar, care se ocupă cu problemele economice ale comunității.

Există și un Consiliu al episcopilor, care sunt aleși de adunările laicilor și ale pastorilor. Cel numit de sine episcop conduce o regiune, numește pastori și predicatori în diverse parohii. Așa cum este cunoscut, episcopii și pastorii lor nu au preoție, ci sunt mireni simpli fără hirotonie, pentru că nu au succesiune apostolică și deplinătatea adevărului.

Ca și toți ceilalți protestanți, și metodiștii au aceleași erezii fundamentale. În mod deosebit ei susțin acestea:

Sfânta Scriptură este autoritatea cea mai înaltă care cuprinde toate elementele pentru mântuire.

Nu sunt interesați în fond de credința în Sfânta Treime. Nu cred în preoție, nici în taine. Săvârșesc numai simbolic botezul și euharistia, însă în sens și cu credință protestantă.

Ei nu cred în fecioria Născătoarei de Dumnezeu, nu îi cinstesc pe sfinți, nici nu îi invocă în rugăciunile lor. Cred în mântuirea numai prin credință.

            Metodiștii sunt una dintre grupările protestante cele mai mari din întreaga lume. În Africa, printre metodiști există și o altă comunitate religioasă cu un nume original: Biserica Africană Ortodoxă Apostolică.

 

2. Evanghelicii

 

Evanghelicii sunt cunoscuți și sub altă denumire: Prezbiterienii. Aceștia au anulat treapta de diacon și cea de episcop și au păstrat-o numai pe cea de prezbiter (preot), cu sensul protestant cunoscut. Aici trebuie să fie accentuat faptul că Evanghelicii nu sunt aceiași cu Evangheliștii, care cred tot ceea ce mărturisesc și hiliaștii și încearcă să își ascundă învățăturile lor.

Evanghelicii sau Prezbiterienii sunt un rod al învățăturii unui alt reformator, contemporan, cu Luther, pe nume Jean Calvin. Sistemul lor de conducere a fost pus în practică pentru prima oară în Geneva de Jean Calvin însuși, în anul 1541. Acesta a anulat treapta de episcop, de diacon, a pus responsabili pentru lucrarea filantropică și a păstrat treapta de preot, însă mai mult ca o treaptă administrativă și nu una liturgică. Țara prezbiterianismului este Scoția.

Ucenicul lui Jean Calvin, pe nume John Knox (1505-1572, considerat părintele Reformei protestante în Scoția) a organizat Prezbiterianismul în Scoția în anul 1560 și l-a numit Biserica Scoțiană. Aceasta a fost recunoscută și de Parlamentul Scoției ca biserică oficială a Scoției.

Din anul 1746 au început primele scindări și întemeieri ale unor noi biserici. Motivele au fost că biserica a devenit una de stat și în al doilea rând datorită depravării prezbiterilor.

Prezbiterienii s-au despărțit cu totul de biserica anglicană sau cea numită și episcopaliană și din anul 1689 au început să se construiască numeroase biserici prezbiteriene în Anglia. În America, prezbiterienii au apărut pentru prima oară în anul 1611, în statul Virginia. Astăzi în America există aproximativ 10 grupări de prezbiterieni, a căror învățătură este calvină.

Învățătura lui Jean Calvin cuprinde pe scurt următoarele:

Dumnezeu este Conducătorul lumii. Oamenii sunt guvernați întru totul de Dumnezeu și depind în mod absolut de El. Hristos este Domnul mântuirii și S-a răstignit numai pentru cei aleși. Oamenii sunt cu totul denaturați și incapabili să se mântuiască pe ei înșiși. Dumnezeu îi alege pe anumiți oameni, pe care îi predestinează spre mântuire, în vreme ce pe cei care nu sunt aleși, Dumnezeu îi predestinează spre osândă.

Nici pruncii (unii dintre ei) nu vor face excepție de la condamnarea la pierirea veșnică. Aleșii lui Dumnezeu vor cunoaște că sunt cuprinși printre cei aleși. Acestora Dumnezeu le va dărui până la sfârșit darul Său de a se feri să nu se îndepărteze de El, însă oamenii, indiferent spre ce sunt predestinați, au anumite îndatoriri și drepturi.

Între Dumnezeu și oameni există un Testament, un Contract, pe care oamenii trebuie să îl respecte, indiferent cărei categorii aparține fiecare dintre ei. De asemenea, oamenii trebuie să își păstreze credința lor în harul lui Dumnezeu și în bunătatea Lui preaînaltă. Din această învățătură notăm pe scurt cinci elemente:

1) oamenii sunt cu totul incapabili să își obțină mântuirea;

2) oamenii sunt predestinați dinainte, care se vor mântui și care se vor osândi în iad;

3) mântuirea se limitează numai la cei aleși;

4) pentru cei care sunt predestinați să se mântuiască, harul lui Dumnezeu este invincibil, adică este atât de constrângător încât omul, chiar dacă nu ar vrea, se va mântui neapărat, pentru că l-a predestinat Dumnezeu;

5) prin intervenția Proniei dumnezeiești, cei aleși vor rămâne până la sfârșit lângă Dumnezeu, Care i-a ales.

 

3. Adventiștii

 

Adventiștii au fost numiți așa de la cuvântul latin adventus, care înseamnă venire, iar în situația de față se referă la cea de-a doua Venire a Domnului. Aceștia se mai numesc și sâmbetiști, pentru că cinstesc în mod deosebit ziua sâmbetei, ca zi nelucrătoare, în locul duminicii.

Întemeietorul adventismului este William Miller, care provenea din gruparea protestantă a baptiștilor. El s-a născut în America, în anul 1772, a avut parte de o educație medie și a fost un proprietar de terenuri agricole. A studiat puțin Sfânta Scriptură, iar în anul 1831 a început să predice, mai întâi în satele învecinate locului său de naștere, iar apoi într-un areal mai larg.

Predica lui era în fond o declarație după bunul lui plac că profețiile din Vechiul Testament ale proorocului Daniil și cele ale Sfântului Ioan Evanghelistul despre cea de-a Doua Venire a lui Hristos se vor împlini în anul 1843. Deci, Miller credea că în data de 21 martie 1843 va veni Fiul lui Dumnezeu pe nori, înconjurat de puterile cerești și de slavă multă și îi va judeca pe cei vii și pe cei morți.

Însă în ziua de 21 martie soarele a răsărit dimineața și apoi seara a apus la fel ca de obicei, totul a fost calm, fără însă să se împlinească cele declarate de Miller. Dezamăgirea i-a cuprins pe miile de adepți naivi ai lui Miller, care în ziua aceea au așteptat pe culmea dealurilor să vadă sfârșitul lumii, iar alții au așteptat lângă cimitire ca să vadă primii învierea morților.

Primul care a fost umilit în fața adepților a fost însuși noul profet Miller. El însă s-a grăbit să îi liniștească pe adepții lui că a făcut o greșeală în calculele lui și că evenimentul pe care îl așteaptă va avea loc negreșit în data de 22 octombrie 1844. Însă a trecut și această zi și nici Hristos, nici norii nu s-au arătat pe cer. De atunci, Miller a încetat să se mai ocupe cu calcule de timp ale unor evenimente viitoare care sunt numai în puterea lui Dumnezeu (Marcu 13, 32 și Matei 24, 36). Însă adepții lui nu au încetat să nădăjduiască în Venirea în curând (chiar iminentă) a lui Hristos pe pământ.

Datorită neîmplinirii profețiilor lor, adventiștii s-au scindat între ei în anul 1846 în mai multe grupări. Astfel s-au creat noi ramuri, care nu au diferențe mari între ele. Aceștia interpretează Sfânta Scriptură potrivit dorințelor lor, fără să aibă vreo limită în modul arbitrar utilizat. Au pastori pentru săvârșirea slujbelor și pentru învățătură, nu cred în preoție, nici în celelalte taine. Au case de rugăciune, iar botezul și euharistia le acceptă ca pe niște simple slujbe, iar adepții sunt botezați numai la maturitate.

Adventiștii de ziua a șaptea sunt una dintre multele subdiviziuni ale adventiștilor, care a fost creată în anul 1846. Este prima comunitate dintre celelalte care are o răspândire mare și acționează propagandistic. Au fost numiți așa datorită respectării ca zi de odihnă a zilei a șaptea, adică a sâmbetei în locul duminicii. Întemeietoarea ei este Ellen White Harmon. Aceasta a declarat că într-adevăr Hristos a venit în anul 1844, însă nu pe pământ. A intrat în cer pentru a-l purifica. Mai mult, spune tot ea, a urcat și ea însăși în cer printr-o putere făcătoare de minuni și acolo a urmărit personal tot ce s-a petrecut. Subdiviziuni ale acestei grupări sunt în număr de 18 în America. Ce cred aceștia?

Dincolo de cunoscuta lor învățătură protestantă, aceștia cred că Hristos a început purificarea altarului Cerurilor și Judecata finală, de la care va exclude pe cei care nu acceptă că a venit în anul 1844. Se vor mântui numai cei care cred în venirea lui Hristos din anul 1844 și în respectarea sabatului iudaic în locul duminicii. Cei care refuză acestea nu numai că nu vor intra în viața veșnică, dar vor și înceta să mai existe, vor fi nimiciți atât trupește, cât și sufletește. Adventiștii mai cred că celelalte biserici, grupările creștine și toți ceilalți creștini poartă pecetea fiarei (vezi Apocalipsă 20, 4).

Ellen White mai spune și că Hristos nu Și-a terminat lucrarea Lui pe pământ. El S-a arătat numai ca Mare Arhiereu. Trebuie să vină din nou, potrivit părerii Ellenei White, ca Mare Împărat, pentru a-Și încheia lucrarea. Referitor la respectarea sâmbetei ca zi de odihnă ea îi învăța pe adepții ei că atunci când s-a dus în ceruri, Hristos i-a descoperit Chivotul Legământului, ea a văzut tablele Decalogului și cu uimire a văzut porunca a patra. Aceasta era în centrul celorlalte porunci și era înconjurată cu un nimb de lumină. Astfel, adventiștii de ziua a șaptea cred cu fermitate în vedeniile întemeietoarei lor înșelate și că de la Sinodul de la Laodiceea, care a stabilit duminica drept zi de odihnă, creștinismul se află în apostazie.

De asemenea, adventișții cred că Hristos a luat firea noastră păcătoasă așa cum era ea, ca să se asemene întru totul cu noi și apoi încet-încet a devenit în mod desăvârșit și Mântuitorul nostru.

Referitor la suflet, ei cred că după despărțirea lui de trup, acesta nu mai vorbește, doarme și se află într-o deplină amorțire. Omul nu este nemuritor din fire, ci, spun, adventiștii, nemurirea se va da în dar celor mântuiți, după înviere. Pentru adventiști, Judecata a început în anul 1844. La prima înviere, care va avea loc în prezența lui Hristos în lume, vor învia cei 144.000 de oameni mântuiți, se vor înălța la cer împreună cu Hristos și vor trăi mii de ani fericiți. În acest răstimp pământul va fi pustiit și va deveni închisoare a diavolului.

Apoi va avea loc a doua înviere, la care vor învia toți oamenii pentru a fi judecați și nimiciți. apoi va fi distrus satana, pământul, iar după dispariția păcătoșilor, pământul va fi curățit prin foc. Atunci vor coborî cei 144.000 de oameni mântuiți și vor locui pe pământ cu trupuri materiale, însă nestricăcioase și desăvârșite.

Acestea sunt în linii generale exagerările diverselor grupări sau nuanțe adventiste, a căror credință în rest e una în fond protestantă, adică resping preoția, tainele, rugăciunile adresate sfinților, precum și cele către Născătoarea de Dumnezeu etc.

 

4. Penticostalii

 

Erezia Penticostalilor și-a luat numele de la Cincizecime (în greacă se spune Penticosti), adică de la ziua în care Duhul Sfânt S-a pogorât peste Apostoli în chip de limbi ca de foc. Și penticostalii cred că Sfântul Duh se pogoară asupra lor, dându-le harisme precum: vorbirea în limbi, vedenii, stări de extaz, profeții etc. Pentru aceștia, cei credincioșii sunt cei care au fost botezați în Duhul Sfânt.

Penticostalii provin din Mișcările Sfințeniei care au apărut în Europa și în America, avându-i drept conducători pe Mundi și Sankey, în ultimul sfert al secolului al XIX-lea. S-au cristalizat la începutul secolului al XX-lea și imediat au început să se împartă în grupări noi, cu diferite numiri și învățături. Numai în America există aproximativ 200 de Mișcări Penticostale diferite.

Cea mai importantă ramură a Penticostalilor este Biserica Internațională a Evangheliei împătrite (celor patru colțuri – de fapt cele patru învățături fundamentale ale ramurii – n.trad.), a cărei fondatoare a fost Aimee Semple. Aceasta s-a născut în anul 1890, în Ontario (Canada). A făcut călătorii în străinătate, a atras mii de adepți și credea că e sub directa îndrumare a lui Dumnezeu. Numai în Amercica au 600 de parohii, cu 80.000 de credincioși. Învățătura lor este aceeași cu cea a penticostalilor, ei consideră necesar botezul focului, vindecările dumnzeiești, minunile și profețiile.

Penticostalii pot fi numiți și Înflăcărați, pentru că au fenomenele de entuziasm dezvoltate într-o mare măsură. Adică în adunările lor de grup scot țipete, au spasme (tremură din tot corpul). Resping orice este lumesc, în general nu apreciază educația, de aceea pastorii și predicatorii lor nu sunt instruiți nicăieri.

Plătesc 10% din veniturile lor pentru nevoile bisericii lor. Postesc pentru o anumită perioadă printr-o abținere totală (un fel de post negru – n.trad.), potrivit rezistenței fiecăruia. Nu poartă podoabe și haine scumpe, se feresc de băuturile alcoolice, în afară de vin, pe care l-a binecuvântat Hristos. Resping orice fel de distracție și nu fumează.

Ei cred că cel mai înalt dar pentru cel credincios este harisma Duhului Sfânt, căreia îi spun și botez, care se primește înaintea botezului în apă. Rod al acestui botez în Duhul Sfânt sunt harismele Duhului Sfânt, prima dintre ele fiind glosolalia (vorbirea în limbi), urmată de celelalte, așa cum sunt ele descrise în I Corinteni 12,8.

Penticostalii cred că adevărata biserică este numai a lor și că începutul ei provine direct din ziua Cincizecimii (a Pogorârii Duhului Sfânt). Ei consideră biserica lor ca fiind singurul fundament pentru unirea tuturor bisericilor care s-au pervertit și s-au îndepărtat de învățătura biblică.

Ei cred, ca și hiliaștii, în împărăția de o mie de ani a lui Hristos pe pământ, înainte de care toți penticostalii vor fi luați prin aer, pentru că atunci pe pământ va fi o mare suferință. Atunci va avea loc războiul Armagghedon între israeliți și celelalte popoare. Apoi va fi inaugurată împărăția de o mie de ani și va veni pacea în lume.

La sfârșitul acestei Împărăți, diavolul va fi eliberat pentru puțin timp, va urma judecata celor vii și a celor morți și vor fi date răsplătirile și pedepsele veșnice. Cerul și pământul vor fi reînnoite prin foc și va exista dreptate pentru totdeauna. Penticostalii nu acceptă pururea-fecioria și mijlocirea Născătoarei de Dumnezei și rugăciunea Sfinților către Hristos, în timp ce cinstirea icoanelor o consideră idolatrie.

 

Combaterea învățăturii lor eretice despre glosolalie (vorbirea în limbi)

 

Glosolalia este dar al Sfântului Duh, care a fost dat pentru prima oară Apostolilor în ziua Cincizecimii (Faptele Apostolilor 2, 1-13). Ea înseamnă capacitatea cuiva de a vorbi într-o limbă străină, fără a o cunoaște dinainte. Acest fenomen este întâlnit și în alte situații în prima Biserică creștină, așa cum ne spune Sfânta Scriptură în: I Corinteni cap. 14; Faptele Apostolilor 10, 44-46; 19, 5-6; I Corinteni 12, 28-13, 1).

Fenomen vorbirii în limbi are în Noul Testament caracterul unicității, pentru că venirea Sfântului Duh era însoțită de limbile ca de foc, care erau văzute de către toți. În exterior această venire a Duhului s-a manifestat și prin suflarea puternică de vânt care a fost auzită de toți și, în al treilea rând, prin limbile pe care le-au vorbit atunci Apostolii și pe care le înțelegea fiecare grup de ascultători care se adunaseră din diferite părți ale lumii la Ierusalim. Nici o altă situație de glosolalie în Noul Yestament nu poate să adune aceste caracteristici de mai sus.

În textul din I Corinteni 13, 8, Sfântul Apostol Pavel vorbește despre realitatea desăvârșirii omului, în care, după ce vor rămâne iubirea și dragostea, toate vor fi abolite, adică profețiile și limbile, ca fiind nefolositoare, pentru că nu vor mai avea un motiv al existenței lor. În textul din I Corinteni 14, 18, cu toate că el însuși avea harisma glosolaliei, nu încurajează spre aceasta și preferă profeția (I Corinteni 14, 1-5) în locul glosolaliei. Nu o așează în primul rând al harismelor, ci mai jos sau chiar la urmă (I Corinteni 12, 8-10, 28; 13,1; cap. 14: vers. 5, 19, 39).

Sfântul Pavel recomandă ca glosolalia să se facă cu prudență, altminteri este dăunătoare (I Corinteni 12, 10 și 14, 5, 14, 26-28). În fine, glosolalia nu aduce un mare folos și o mare zidire (I Corinteni 14, 2-13). Aici, în cazul glosolaliei din Corint, observăm următoarele: că glosolalia nu este rezultatul botezului și că a provocat multe anormalități, iar ca rezultat Sfântul Apostol Pavel a intervenit prin scrisoarea lui, pentru restaurarea liniștii în Biserica de acolo.

Astfel, acum putem să tragem concluzia că fenomentul Cincizecimii a fost special și unic, revelator al puterii dumnezeiești care s-a arătat în mod excepțional pentru anumite scopuri duhovnicești în timpul revărsării Duhului Sfânt peste oameni.

De-a lungul secolelor, Biserica a fost interesată foarte puțin de această harismă, neuitând sfaturile înțelepte ale Sfântului Apostol Pavel referitoare la atenția și la cercetarea duhurilor, adică la a înțelege care sunt de la Dumnezeu și care nu sunt de la El.

Sfântul Iustin Martiriul și Filosoful, care a trăit în primul secol creștin, în lucrarea lui Dialog cu iudeul Trifon, menționează următoarele harisme ale Duhului Sfânt: „unul primește Duh de înțelepciune, iar altul Duh de putere a voinței, de tărie, de vindecare, de înaite-vedere (profeție), de învățătură, de frică de Dumnezeu.” Ne impresionează faptul că nu menționează deloc harisma glosolaliei. În altă parte el vorbește despre harismele profetice, dar nu și de glosolalie.

Tertulian vorbește în lucrările lui despre harisma profeției și nu de cea a vorbirii în limbi, lucru care arată că în acea epocă (în jurul anului 200 d.Hr.), glosolalia nu era la punctul ei culminant, în timp ce în epoca Sfântului Ioan Gură de Aur, ea a dispărut. El însuși scrie următoarele: „harul cu care sunt făcute să dispară păcatele și este curățit sufletul este nevăzut, însă el adesea devenea văzut, ca semn către cei necredincioși, ca de exemplu prin darul glosolaliei.” (Cuvânt la Pogorârea Sfântului Duh)

Fenomenele de glosolalie ale panticostalilor actuali nu sunt manifestări ale Sfântului Duh, pentru că nu au elementele glosolaliei Apostolilor din ziua Pogorârii Sfântului Duh (a Cincizecimii). Penticostalii greșesc crezând că toți vorbesc în limbi, devreme ce glosolalia nu este singura harismă pe care o enumeră Sfântul Apostol Pavel:  „înțelepciune, cunoaștere, deosebirea duhurilor, felurimea limbilor.” (I Corinteni 12, 8-10).

Cum vorbesc toți penticostalii în limbi devreme ce Sfântul Pavel neagă aceasta: „Oare toți vorbesc în limbi...?” (I Corinteni 12, 30). Așadar, limbile lor sunt fenomene ale unei stări extatice și rezultatul entuziasmului religios lipsit de calitate.

Dacă este vorba de o harismă adevărată, ar trebui ca ea să fie dată pentru totdeauna (I Corinteni 12, 8). Harismele nu se dau pentru o clipă, ci pentru întreaga viață creștină a credinciosului. Însă se constată din practica penticostalilor că harisma pe care o primesc este pentru toți, însă nu este permanentă și că se dă ca un semn caracteristic, că au fost botezați în Duhul. Chiar și să le considerăm adevărate, aceste harisme sunt în opoziție cu ceea ce ne relatează Noul Testament.

Însă observăm și în antichitate astfel de fenomene ecstatice, care sunt considerate fenomene de glosolalie de către penticostali. Plutarh ne descrie asemenea fenomene în cazul oracolului Pithiei, Euripide vorbește despre ele în lucrarea lui Bahicele, Platon, în Către Timaeus etc. Preoții și preotesele prezicătoare vorbeau cu cuvinte neinteligibile și cu profeții, care aveau nevoie de un interpret. Theomania, cum o numește Platon, era foarte răspândită în lumea grecească și asiatică de atunci.

Scriitorul bisericesc Eusebiu de Cezareea ne spune în Istoria lui că ereticul Montanus avea stări de extaz, vedenii, profeții etc, prezenta chiar și fenomenul glosolaliei. Aceleași fenomene au apărut în secolul al XV-lea în Germania în rândul unor entuziaști din rândul claselor sociale lipsite de educație. Mai târziu, ele au apărut în secolul al XVII-lea, în Franța. În secolul al XVIII-lea entuziaștii s-au răspândit în Belgia și credeau că aceste fenomene era roade ale Duhului Sfânt. Aceleași fenomene au fost observate și la adepții întemeietorului metodiștilor, John Wesley, în Anglia, în secolul al XVIII-lea.

Așadar, experiențele penticostalilor nu pot să fie de la Dumnezeu, devreme ce lipsește smerenia, care este, conform Sfinților Părinți ai Bisericii, fundamentul pentru fiecare lucrare duhovnicească. Ele sunt de la diavolul, care vrea îndepărtarea și împrăștierea oamenilor în afara adevăratei Biserici a lui Hristos, care este Ortodoxia. Faptul că de la începutul secolului al XX-lea există în America aproximativ 500 de comunități penticostale diferite înseamnă că nu le conduce Duhul Sfânt, Care îi unește pe oameni și îi luminează să trăiască într-o singură Biserică, un singur Botez și o singură Dumnezeiască Euharistie.

De asemenea, modul lor de rugăciune nu dă impresia unor oameni care se roagă. Dimpotrivă, poți crede că aceștia au fost cuprinși de un șoc nervos. Vociferează, izbucnesc în omilii lipsite de logică, sunt stăpâniți de sentimente de entuziasm puternic, iar toate acestea nu au nici o urmare logică, rațională.

Nu există pace, ca rod al Duhului Sfânt, nici în inima lor, nici la întâlnirile lor și în general nici în viața lor. Strigătele lor nearticulate nu pot fi considerate ca harismă a glosolaliei, devreme ce nu înțeleg nici auditorii lor, nici ei înșiși ce vor să spună prin ceea ce strigă.

Fără Cruce nu există Înviere. Fără ca omul să se răstignească prin post, prin pocăință, prin smerenie, prin asceză, poate el să Îl vadă pe Dumnezeu? În schimb, penticostalii vor harisme duhovnicești fără să își răstignească sinele lor prin pocăință, prin asceza postului, prin ascultare față de Biserică. De aceea, aceștia, cu numeroasele lor comunități, nu sunt Biserica cea adevărată, ci aceasta este numai Ortodoxia. Aceasta cuprinde toate evenimentele Întrupării lui Hristos, nu izolează unul, accentuându-l peste măsură.

La fiecare Sfântă Liturghie noi avem Cincizecimea. Prin pogorârea Sfântului Duh, pâinea și vinul devin Trupul și Sângele lui Iisus Hristos, Iată, Cincizecimea! Fiecare Sfântă Masă a Bisericii Ortodoxe este și foișorul Cincizecimii. La fiecare Botez avem Cincizecime (Pogorârea Sfântului Duh). Fiecare hirotonie, în special cea de episcop, este o nouă Cincizecime. Sfântul Duh coboară și îl face pe un om Slujitorul lui Dumnezeu. Fiecare spove-danie este Cincizecime, în momentul în care duhovnicul citește sau rostește rugăciunea de iertare a creștinului care se pocăiește sincer. Sfântul Duh vine și îi dăruiește iertarea păcatelor lui.

Fiecare slujbă și Taină a Bisericii noastre este continuare a Cincizecimii. De aceea toate ceremoniile și sfintele noastre slujbe încep prin invocarea și dăruirea Sfântului Duh: Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului... vino și Te sălășluiește întru noi...

Fiecare Sfânt al Bisericii noastre este un om purtător de duh, plin cu harismele Sfântului Duh. Este un om al Cincizecimii, care prin limba iubirii vorbește poporului lui Dumnezeu despre mărețiile Lui.

Cererea din Rugăciunea domnească: „Vie Împărăția Ta” înseamnă exact venirea Sfântului Duh. Împărăția lui Dumnezeu este harul Sfântului Duh. Așadar, și prin cuvintele: vino și Te sălășluiește întru noi Îl cerem pe Duhul Sfânt. De asemenea, prin rugăciunea: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul Îl cerem și pe Duhul Sfânt, căci, așa cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „nimeni nu poate să spună: Domn este Iisus! decât întru Duhul Sfânt.” (I Corinteni 12, 3) Nimeni nu poate să îl mărturisească pe Iisus Hristos ca Domn, ca Dumnezeu decât numai cu harul Sfântului Duh.

Așadar, în Biserica noastră există harul lui Dumnezeu, există Sfinții luminați de El, există moaștele cele nestricăcioase, pline și sfinte prin harul cel veșnic al Sfântului Duh, ele izvorăsc mir, răspândesc mireasmă și săvârșesc minuni. Unde s-a mai auzit așa ceva într-altă comunitate (cu pretenția de a fi numită biserică – n.trad.) în afară de Biserica Ortodoxă, să fie scoase din mormânt neatinse de stricăciune și bine mirositoare trupuri de creștini? În Rusia se păstrează intacte 118 de trupuri de Sfinți, ca Sfinte Moaște. Ele se află în peșterile subterane de la Kiev (în Ucraina), având fiecare Sfânt propria lui cameră, cu o candelă aprinsă în față. În Grecia există peste 20 de trupuri întregi nestricate, ca Sfinte Moaște, în diferite părți ale țării, care atrag multă lume pentru închinare, rugăciuni și cereri. Însă și în alte țări ortodoxe există astfel de Sfinte Moaște, precum în România, în Serbia, în Bulgaria și în alte părți. Acestea sunt harismele supranaturale și mărețiile lui Dumnezeu, care se petrec numai în Sfânta Credință a ortodocșilor.

Cum să ne părăsim Credința noastră Ortodocă, cu istoria ei de 2000 de ani, pentru a urma pe niște pseudo-mântuitori nou-arătați ai lumii, pe penticostalii care au apărut în lume la începutul secolului al XX-lea?

Toți suntem păcătoși, dar în Biserica noastră Ortodoxă nădăjduim să ne găsim mântuirea. Dimpotrivă, și drepți de am fi, în afara Bisericii noastre noi nu ne vom mântui fără pocăință, fără spovedanie, fără Sfânta Împărtășanie. Numai noi ortodocșii avem nădejde de mântuire. Așadar, să rămânem statornici în Credința pe care ne-au transmis-o părinții noștri și Dumnezeu ne va milui să ne atingem scopul pentru care ne aflăm pe acest mult-pătimitor pământ.

 

Bibliografie

 

1.    Pr. Ioil Ghianakopoulos, Dialog între evanghelici și ortodocși.

2.    Ieromonah Cleopa Ilie, Dialoguri antieretice.

3.    Ioan Kolitsaras, Protestanții.

4.    Dimitrie Panagopoulos, Evanghelicii sunt anti-evanghelici.

5.    Mitropolitul Pantelimon Karanikolas al Corintului, Ereticii protestanți.

6.    Arhimandritul Gheorghe Kapsanis, starețul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie (din Sfântul Munte Athos), Experiențe autentice și false ale harului lui Dumnezeu.

 

CUPRINS

 

Cuvânt înainte ...............................................................................................................................................

Capitolul I: Martin Luther (1483-1546), întemeietorul protestantismului ....................................................

Motive și cauze declanșatoare ale protestului lui Luther ...........................................................

Rezultatele Reformei ..................................................................................................................

Înșelările sau ereziile protestanților ............................................................................................

Despre Biserică ...........................................................................................................................

Despre Sfânta Scriptură ..............................................................................................................

Despre Sfânta Tradiție ................................................................................................................

Despre Sfântul Botez ..................................................................................................................

Despre botezul pruncilor ............................................................................................................

Despre Mirungere .......................................................................................................................

Despre Sfânta și Dumnezeiasca Euharistie ................................................................................

Despre Sfânta Spovedanie ..........................................................................................................

Despre Taina Cununiei sau a Nunții ...........................................................................................

Despre Preoție ............................................................................................................................

Despre Taina Sfântului Maslu (a sfințirii untdelemenului) ........................................................

Despre Născătoarea de Dumnezeu și Pururea-Fecioara Maria ..................................................

Despre preacinstirea acordată Maicii Domnului ........................................................................

De ce noi ortodocșii o numim Născătoare de Dumnezeu pe Fecioara Maria? ..........................

Despre mijlocirea pentru noi a Sfinților .....................................................................................

Despre închinarea la Sfintele Icoane și la Crucea lui Hristos ....................................................

Despre cinstirea Sfintelor Moaște ..............................................................................................

Despre pomenirea celor adormiți (despre parastase) .................................................................

Despre post .................................................................................................................................

Capitolul al II-lea: Cele mai mari comunități protestante ............................................................................

1. Metodiștii ...................................................................................................................

2. Evanghelicii ...............................................................................................................

3. Adventiștii .................................................................................................................

4. Penticostalii ...............................................................................................................

Combaterea învățăturii lor eretice despre glosolalie (vorbirea în limbi) .......................

Bibliografie ...................................................................................................................................................

Μέ τήν εὐλογία τοῦ πατρός Δαμασκηνοῦ Γρηγοριάτου