«Πνευματική φαρέτρα τοῦ Ὀρθοδόξου Χριστιανοῦ»
Cuviosul
arhimandrit Haralambie, fost stareţ al Mănăstirii Dionisiu, e una din marile
figuri ascetice ale monahismului aghiorit din secolul al XX-lea. Înainte de a
înşira virtuţile şi luptele duhovniceşti ale acestui bărbat, vom începe cu
câteva date biografice.
S-a
născut în Rusia dar la vârsta de 10 ani a venit cu părinţii săi, Leonida şi
Despina, şi cu ceilalţi patru fraţi în Grecia. S-au stabilit în satul
Arkadicos, de lângă Drama, de care îl despart doar 20 de minute de mers pe jos.
Tatăl său era comerciant şi de aceea călătorea adesea în Rusia. Soţia lui, care
mai târziu va deveni monahie cu numele Marta, era casnică şi stătea cu
…
Într-o
zi Gheron Iosif l-a strigat şi i-a zis:
-
Vezi copilul meu acea peşteră de acolo de sus?
-
O văd, părinte.
Să
mergi acolo de dimineaţă până la apusul soarelui. Acolo vei găsi Paradisul.
A
pornit tânărul monah Haralambie cu puţin pesmet şi o sticlă de apă ca să facă
ascultare faţă de stareţul lui. Când a ajuns în peşteră a văzut că era atât de
mică încât nu putea să stea în picioare, ci numai aplecat. Puţin mai în fundul
peşterii a găsit ceva mai mult loc şi putea să stea drept. Se gândi atunci: „Da
unde este Paradisul de care mi-a spus părintele? Ce o să fac aici atâta timp?” Fiindcă a început să se facă
frig începu şi el să facă metanii ca să se încălzească puţin. Harul a
început încet-încet să-şi arate lucrarea mângâietoare şi i-au venit primele
lacrimi de pocăinţă adăugându-se altele şi altele. Chipul îi strălucea,
sufletul îi era mângâiat şi simţea o dulceaţă şi înăuntru şi în afara sa. Ieşi
puţin afară. Natura sălbatică îi păru frumoasă şi chiar îngerească. Atunci îşi
spuse: „Da, acesta este Paradisul pe care mi l-a promis Părintele c-o să-l
găsesc. Aici aş sta toată viaţa şi n-aş mai vrea nimic altceva.” Seara s-a
întors la colibă şi şi-a istorisit trăirile.
Deoarece
peşterile erau nesănătoase s-au mutat cu toţii în două căsuţe de la Nea Skiti.
Împreună cu ei se găsea de acum şi monahul Teofilact care vieţuise ani
îndelungaţi cu fericitul Ioakim Speţieri la Chilia Sfinţilor fără de arginţi.
Lucrul lor de mână era sculptarea cruciuliţeolor de lemn şi a pristolnicelor
pentru prescuri. La aceste lucrări părintele Haralambie s-a dovedit foarte
priceput, lucrând extrem de repede şi de bine. Câtă vreme unchiul său,
părintele Arsenie, pregătea 30 de cruci pe zi părintele Haralambie a făcut în
prima zi 40, în a doua 80, iar din a treia a început să facă 100 de cruci pe
zi.
Gheron
Iosif a înţeles repede că Maica Domnului i-a adus în obşte un mieluşel fără de
răutate care avea însă puteri ciclopice şi o constituţie neobişnuit de robustă
care putea să rezolve toate lucrările grele ale Chiliei. Părintele Haralambie
cobora la ţărmul mării ca să aducă în spate saci de ciment, făină, materiale de
construcţii. El însuşi zbura ca un vultur la Caries şi în alte locuri ca să
vândă lucrul lor de mână, ca să lucreze ca ziler la culesul măslinelor la
diferite mănăstiri, săpa pentru temeliile noilor clădiri la care el însuşi a
lucrat apoi ca zidar etc. Nopţile, după cum el însuşi îmi povestea, simţea că i
se deschid cerurile din bogăţia harului care îl cerceta şi îi dădea aripi
duhovniceşti ca să zboare în înălţime. După cum s-a nevoit în ascultare în
treburile materiale, tot aşa şi încă mai mult s-a nevoit în cele duhovniceşti
întotdeauna sub povăţuirea plină de discernământ a stareţului său. Gheron Iosif
era atât de plin de har încât în fiecare după amiază, pe când mâncau, îi primea
şi spunea fiecăruia în ce stare duhovnicească se găsea.
Despre
acest mare nevoitor al rugăciunii lui Iisus, Gheron Iosif, a scris ucenicul
său, monahul Iosif, iar Sfânta Mănăstire Filoteu i-a tipărit epistolele
duhovniceşti. A adormit în domnul în 1959 lăsând amintirea unui mare cuvios şi
isihast. Dintre ucenicii lui, părintele Haralambie a devenit ieromonah iar după
adormirea stareţului său a început să primească ucenici şi s-a stabilit la
Chilia Burazeri. În 1979 a fost chemat să preia igumenia Mănăstirii Dionisiu,
slujire pe care a ţinut-o până în 1992 când, din motive de sănătate, s-a retras
de la conducere.
Până
astăzi (1995)[1] bătrânul părinte Haralambie
trăieşte şi se nevoieşte în Mănăstirea Cuviosului Dionisie. L-am vizitat de
multe ori şi i-am pus diferite întrebări legate de mântuire, despre rugăciune, despre
lucrările harului. Cu multă simplitate, limpezime şi iubire în Hristos mi-a
dezvăluit multe din experienţele lui duhovniceşti.
- Părinte dacă este blagoslovit, spuneţi-mi câteva
cuvinte despre rugăciune.
- Rugăciunea, copilul meu, are nevoie de silinţă
trupească. Eu am fost din fire un om neobişnuit de robust şi am avut şi o mare
sete după Dumnezeu în luptele mele monahiceşti. Stareţul meu ne punea să
priveghem în fiecare noapte 5-6 ore, cei mai puternici numai cu rugăciunea, iar
cei mai firavi şi cu puţină citire. Eu mă rugam întotdeauna în picioare
deoarece dacă mă aşezam mă lua somnul. Silinţa la rugăciune durează până la
jumătate de oră. După aceea vine harul iar rugăciunea se lucrează singură,
aducând îndulciri duhovniceşti. În primii mei opt ani de ascultare la părintele
Iosif, când mă rugam noaptea, parcă mi se deschideau cerurile din pricina
bogăţiei harului. Cel puţin de două ori pe săptămână mintea îmi era răpită în
contemplaţie şi vederea lui Dumnezeu. În această stare omul nu mai poate să spună
rugăciunea. Mintea şi inima i se unesc cu rugăciunea, adică cu simţirea
prezenţei lui Dumnezeu. Sufletul este cu totul înstrăinat de lumea exterioară
şi se face cu totul luminos şi plin de umiliciune. Un rod al acestei uniri
dumnezeieşti şi tainice este o dulceaţă negrăită care ţinea uneori patru ore,
alteori mai puţin, cât voia Dumnezeu. Când harul apoi pleca încet-încet îmi
lăsa înăuntru de fiecare dată ceva nou. Adică, după fiecare priveghere de
noapte în ziua următoare nu mai eram acelaşi. Preabunul Dumnezeu mi-a dăruit
har peste har iar această binecuvântare m-a mângâiat şi mi-a întărit aripile
credinţei şi ale iubirii pentru Hristos. Îmi amintesc că atunci când rugăciunea
mi-a intrat pentru prima dată în inimă m-am îmbătat de o negrăită dulceaţă.
Eram ca în extaz. Nu mai puteam îndura bucuria şi am mers la Gheron Iosif deşi
era noapte ca să-l întreb:
- Părinte am să-ţi spun ceva. Asta şi asta mi se
întâmplă.
- Asta, copilul meu, este o măsură mare a
rugăciunii. Nici unul din monahii pe care i-am cunoscut atâţia ani nu a
dobândit-o. Mie însă Dumnezeu mi-a dăruit-o şi acum o văd şi la tine. După ea
mai există şi ultima, în care mintea omului pătrunde în rai.
Gheron Iosif a fost foarte mişcat de ce i-am spus,
m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat. Mintea mea nu a pătruns niciodată în rai, dar
Gheron Iosif adesea a avut astfel de răpiri precum însuşi povesteşte şi în
Epistolele sale.
- Părinte Haralambie, ce este contemplaţia şi cum o
trăiţi Sfinţia Voastră?
- Ascultă. În locul în care te rogi te cuprinde o
linişte a minţii, o tăcere lăuntrică şi o pace a inimii. Când mă cuprinde o
asemenea stare mă ia şi grija ca nu cumva să vină cineva şi să-mi bată la uşa
chiliei şi să pierd această pace dulce. Acest har rămâne cât timp vrea
Dumnezeu. Pleacă pentru puţin şi iarăşi vine. Dar ce durere şi sfâşiere am
încercat atunci când m-a părăsit! Plângeam ca mama care şi-a pierdut copilul şi
strigam: „Dumnezeul meu, oare n-o să-mi mai dai acest dar şi altă dată?”
Aceasta este pacea pe care a făgăduit Domnul că o va da celor care Îl iubesc.
Din această pace adâncă şi prezenţă duhovnicească a lui Hristos se naşte în
inima noastră o bucurie nespusă şi iubire. Îmi amintesc că odată a venit
înlăuntrul meu un val atât de puternic de iubire încât am căzut pe jos şi am
început să strig: „Dumnezeul meu, o să mor. Nu mai îndur prezenţa iubirii Tale.
Mântuieşte-mă, mântuieşte-mă. Flacăra iubirii Tale mă arde.” Când, după trei
ore a plecat această revărsare a iubirii lui Dumnezeu, m-am aşezat plângând de
bucurie.
- Părinte, eu nu trăiesc nimic din iubirea de care‑mi
vorbiţi. Ce să fac ca să încep să o simt şi eu?
- Nu vine cu uşurinţă, copilul meu. Eu spuneam
rugăciunea neîncetat toată ziua cu gura. Stareţul meu, Gheron Iosif, stătea
deasupra chiliei mele şi mă auzea spunând ore în şir rugăciunea şi se bucura.
Rugăciunea lăuntrică te umple şi nu vrei să mai vorbeşti. Când vorbeşti ţi se
amărăşte sufletul. Fă o încercare să nu vorbeşti deloc o zi întreagă şi vei
vedea că rugăciunea nu se va mai opri în lăuntrul tău. Când nu se zice cu gura,
cu siguranţă se va rosti în minte.
Mulţi îl acuzau pe Stareţul meu, Gheron Iosif, că
este înşelat. De fapt ei erau cei aflaţi în înşelare pentru că nu cunoşteau
cele pe care le trăia Stareţul meu. El ne-a deschis ochii sufletului pentru că
el însuşi mai întâi a trăit şi ne-a învăţat cu iubire dar şi cu severitate.
Ca să faci rugăciunea minţii trebuie ca mintea să‑ţi
alerge la rugăciune făcând 200 de komboskini (a câte 100 de bobiţe pe zi).
Metoda inspiraţiei şi a expiraţiei la rugăciune este pentru cei înaintaţi.
Atunci harul dumnezeiesc îţi străpunge inima ca un cuţit şi dezrădăcinează
patimile. După o astfel de luptă bunul Dumnezeu încununează pe luptător
înălţându-i mintea la contemplaţie care este vederea lui Dumnezeu de către
minte.
– Părinte, dacă nu dobândim rugăciunea minţii
mergem în iad?
– Nu. Nu există o asemenea teamă. Dacă facem
ascultare faţă de stareţ ne va milui Dumnezeu. Sunt mulţi oameni care au ajuns
în iad deşi aici s-au rugat mult. Aici îi înţeleg pe cei căzuţi în înşelare
care au trăit fără ascultare, făcându-şi toate voile şi odihnindu-l pe diavol
în timp ce alţii numai cu ascultare şi cu rugăciunea după putere s-au mântuit.
Prin urmare, să ne rugăm urmărind însă să păstrăm şi tăcerea care va aduce
atenţia la rugăciune.
– Puteţi să ne descrieţi o contemplaţie pe care aţi
văzut-o?
– Precum v-am spus, Dumnezeu m-a învrednicit de
numeroase contemplaţii. Auziţi şi învăţaţi ce lucruri deosebite a îngăduit
Preabunul Dumnezeu să-mi fie descoperite mie păcătosului spre vedere.
Odată pe când mă rugam mintea mi-a intrat în inimă
şi am pierdut simţirea greutăţii trupului. În această stare Dumnezeu mi-a
descoperit înaintea ochilor minţii întreaga Sfântă Scriptură. Deşi nu o citisem
până atunci în întregime Dumnezeu mi-a deschis ochii sufletului şi am cunoscut
adâncurile înţelesurilor Sfintei Scripturi. Când am luat după aceea Scriptura
ca să citesc am găsit faptele şi învăţătura aşa cum le văzusem la rugăciune.
Altă dată am simţit că mi se măreşte trupul până am ajuns la tavanul camerei.
Apoi, încet-încet simţeam că mi se micşorează până a ajuns cât o furnică.
Simţindu-mă atât de mic cât o furnică m-am învrednicit să văd cu mintea
întreaga planetă. Adică am văzut continentele, pădurile, mările, oceanele şi
cele din adâncurile lor: peştii, comorile, coralii etc. M-am minunat de toate
acestea şi am zis în sine: „O, cât de mare este pământul dar şi cât de
necuprins este Dumnezeu”. Cugetând la toate acestea am simţit „piciorul lui
Dumnezeu” călcând asupra mea pe când mă simţeam ca o furnică şi umblam deasupra
pământului pe care-l vedeam ca o sferă. Atunci m-am gândit şi mi-am zis: „O,
cât de mic e pământul înaintea lui Dumnezeu şi dacă El vrea îi dă un şut cu
piciorul şi îl distruge”. Altă dată, pe când mă rugam, a venit însuşi Hristos
înaintea mea. Nu L-am văzut cu ochii trupeşti, ci simţeam foarte puternic
prezenţa harului Lui. Duhul Sfânt m-a mai învrednicit şi de alte mângâieri.
– Acum că sunteţi egumen şi aveţi o obşte mare cum
vă mângâie Duhul Sfânt?
– Singurul lucru pe care Dumnezeu mi l-a mai lăsat
acum este faptul că am înlăuntrul meu rugăciunea neîncetată. Astfel, fie dorm,
fie lucrez, rugăciunea se lucrează neîntrerupt înlăuntrul meu. Aceasta se
datorează şi propriei mele trezvii deoarece toată ziua mă străduiesc să tac şi
să zic rugăciunea în orice mod.
– Noi, părinte, putem să trăim câte ceva din toate
experienţele pe care ni le-aţi istorisit?
– Numai dacă vă veţi lupta să vă siliţi pe voi
înşivă la toate. Despre aceasta ne vorbeşte Sfântul Ioan Scărarul când spune că
monah este cel ce-şi supune firea unei sile neîntrerupte. Vă voi relata o
întâmplare care arată dorinţa omului de a se ridica din păcat. La părintele
nostru Gheron Iosif a venit odată un creştin mirean şi i-a mărturisit că dorind
să se elibereze de pofta desfrânării şi-a tăiat cu cuţitul organele genitale.
Din fericire nu a murit din pricina hemoragiei pentru că l-au dus de urgenţă la
spital. I-a spus aşadar Stareţului meu că nici după tăierea organelor sexuale
nu i s-a liniştit cât de puţin războiul trupesc. Atunci Stareţul i-a rânduit
metanii şi alte metode ascetice. Văzând Dumnezeu dorinţa lui l-a eliberat de
războiul trupesc după mulţi ani de luptă.
– Povestiţi-ne câte ceva despre luptele ascetice
ale lui Gheron Iosif.
– Când Stareţul meu a venit la Sfântul Munte a
căutat părinţi care să mănânce şapte măsline pe zi şi 20 de grame de pesmet. Nu
a găsit însă şi s-a străduit singur ca Dumnezeu să-i dăruiască rugăciunea
minţii şi a inimii. Într-adevăr după multe lupte a primit darul rugăciunii.
Considerând ascultarea ca fiind neobligatorie se dăruia unor asceze excesive în
diferite zone ale Marii Lavre. Diavolul a încercat să-l prindă în cursă şi
într-o după-masă i s-a înfăţişat sub forma unui leu înfricoşător. Părintele s-a
speriat şi a fugit la cuviosul părinte Daniil Katunakiotul ca să-l sfătuiască
ce să facă. Acela i-a spus să lase preumblările şi să intre în ascultare la un
bătrân pe care să-l îngrijească până la moartea lui. Apoi va moşteni
binecuvântarea lui Dumnezeu şi harul ascultării şi va putea să meargă oriunde
vrea. Într-adevăr, având ca împreună-nevoitor un monah de un cuget cu el de la
Mănăstirea Stavronikita au intrat în ascultare împreună la bătrânul Efrem pe
care l-au slujit până la moartea lui. Apoi au început să umble împreună prin
diferite locuri ale Athosului vreme de opt ani. Iarna, din cauza frigului
făceau seara în jur de 3000 de metanii. Ca să bea apă topeau zăpadă într-o
cutie de conservă pe care o purtau cu ei. Odată, pe când stăteau la katisma
Panaghiei, puţin mai jos de vârful Atosului, au găsit mere proaspete cu frunze
verzi puse pe zăpadă. Înfometaţi cum erau le-au mâncat fără să se gândească că
nu puteau în acea perioadă a anului să se găsească acolo mere proaspete. Cu
siguranţă că fuseseră trimise de îngerul lui Dumnezeu ca să-i mângâie şi să-i
hrănească deoarece erau epuizaţi după atâta post şi asceză.
Toate luptele sale ascetice şi multe din
experienţele lui fericitul bătrân le-a scris în scrisorile sale ca să ajute şi
alte suflete care însetau după Dumnezeu şi după mântuirea lor. Ele au fost
tipărite în cartea „Mărturii din viaţa monahală” editată de Mănăstirea Filoteu[2].
Părintele Haralambie a adormit în Domnul în 1
ianuarie 2001 în vârstă de 91 de ani după ce a renunţat la egumenia Mănăstirii
din motive de boală intrând în ascultare faţă de noul Egumen şi fiul său
duhovnicesc. Până în ultimele zile ale vieţii a primit pentru spovedanie şi
povăţuire clerici şi mireni în chilia sa din Mănăstirea Dionisiu în care
odinioară trăise Sfântul Nifon. Slujea Liturghia ori de câte ori îi îngăduia
sănătatea şi lua parte la viaţa de obşte, încadrându-se în programul
Mănăstirii. Spunea cu umor că după atâtea lupte ascetice Dumnezeu i-a dat
harisma să poată mânca de două ori pe zi. A adormit întru Domnul în pace.
Monahul care a fost lângă el în ultimele clipe ale vieţii povesteşte că „târziu
în noaptea de 1 ianuarie 2001, pe când părintele Haralambie stătea întins
liniştit în patul de spital, s-a ridicat şi s-a schimbat la faţă de bucurie.
Şi-a deschis mâinile ca şi cum ar îmbrăţişa pe cineva, a scos un strigăt de
bucurie şi aşa sufletul lui a zburat la cele cereşti. Acea expresie dulce şi
bucuroasă a rămas zugrăvită pe chipul său şi după moarte. Medicii care l-au
văzut nu au crezut că e mort până ce nu s-au convins cu metodele lor
ştiinţifice. Peste trei zile a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii
Dionisiu, alături de alţi cuvioşi părinţi.
Cuvioase şi Sfinte Părinte, de acolo de sus din
ceruri, de lângă Preadulcele Iisus de care ai însetat din tinereţile tale
poartă grijă şi de noi, orfanii din lumea aceasta. Amin. Veşnica ta pomenire.
[1] P. Haralambie a adormit în Domnul la 01.01.2001 (n. tr.)
[2] In româneşte traduse de Pr. Constantin Coman la Editura Bizantină, 1995.
Monah Damaschin Grigoriatul, Părinţi athoniţi pe care i-am cunoscut, Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Timotei, Episcopul Aradului, Editura Sfântul NECTARIE, Arad, 2004
Μέ τήν εὐλογία τοῦ πατρός Δαμασκηνοῦ Γρηγοριάτου