Din
iulie 1994 părintele Paisie nu mai este printre noi. Acest mare ascet al
Sfântului Munte a trăit la Chilia Panaguda de lângă Mănăstirea Cutlumuşi. Lângă
el toţi, monahi, laici, clerici, şi-au găsit odihna şi au primit putere pentru
lupta lor duhovnicească. De la părintele Paisie am auzit şi eu mai multe
relatări despre diferiţi părinţi îmbunătăţiţi pe care el i-a cunoscut. Între
aceştia adesea părintele Paisie îl amintea pe părintele Pahomie. Ne spunea:
– Părinţilor, binecuvântarea şi rugăciunea părintelui Pahomie să le avem toţi. Era foarte simplu în purtări şi avea întotdeauna gânduri bune puternice. Din cauza marii lui simplităţi întorcea toate gândurile rele în gânduri bune. Se bucura foarte mult când făcea ascultare. Într-o seară Stareţul lui l-a trimis la Mănăstirea Iviron, de care depindea Schitul lor, ca să dea o sticlă de rachiu la un oarecare ieromonah de acolo, dar pe ascuns, ca să nu se scandalizeze ceilalţi. Modul în care s-a făcut „predarea” sticlei – într-o plasă lăsată noaptea pe fereastră cu o sfoară – ar fi putut sminti pe părintele Pahomie, totuşi el a făcut ascultare faţă de Stareţul lui fără a analiza dacă modul este corect sau nu.
Zilnic
lucra la orice muncă îl trimitea Stareţul. Din această ascultare simţea o mare
bucurie. Picioarele îi erau ca aripile şi zbura la orice slujire era rânduit.
El însuşi le spunea cu multă simplitate celorlalţi părinţi ai Schitului: „Ce
bucurie am! Ce bucurie! Fac ascultare faţă de Stareţ. M-a trimis Stareţul la
ascultare. Am dus sticla la cutare ieromonah de la Mănăstirea Iviron. Poarta
principală era închisă. Am legat sticla cu sfoară, acela a tras-o sus…”
Stareţul
lui nu era dintre monahii asprii. Adesea se adunau la Chilia lor laici,
vânători, muncitori. Munceau împreună, discutau lucruri lumeşti, dar părintele
Pahomie nu se smintea de toate astea. Ajunsese la măsurile nepătimirii. Îi
slujea pe toţi, le aducea apă, mâncare, dar nu vorbea cu nimeni dintre ei,
nici nu asculta ce discutau. În suflet avea o mare bucurie şi pace şi har
dumnezeiesc.
Adesea
îl foloseau în mod urât pentru că era serviabil, bucuros şi ascultător până la
nebunie. Aşa că stareţul lui şi ceilalţi părinţi ai Schitului îl lăsau liber
să spună şi să facă orice vrea. Îi rânduiseră cele mai grele munci, nu doar ale
Chiliei lor, ci şi ale altor Chilii din Schit. De exemplu, Stareţul l-a încărcat
cu icoanele pe care le pictau şi-l trimitea în portul Dafni, 5 ore de mers pe
jos. El nu se împotrivea defel. Punea în spate povara şi oricui îl întreba
răspundea: „A spus Stareţul, a spus Stareţul …”.
Altă
dată Stareţul i-a pus în spate un sac de grâu ca să-l ducă la Mănăstirea
Filotheu pentru a-l măcina. A mers şi s-a întors întotdeauna bucuros, răbdător,
fericit, zicând mereu acelaşi refren: „A spus Stareţul, a spus Stareţul, … Fac
ascultare …”. Era fericit pentru că făcea ascultare şi nefericit dacă trecuse
ziua fără vreo ascultare grea.
Era
cu desăvârşire analfabet. Nu ştia nici să citească Evanghelia. Dar pentru că
avea ascultare desăvârşită şi simplitate ajunsese la o mare înălţime
duhovnicească. Se împrietenise şi cu natura. Prindea cu mâna şerpii şi
scorpionii. Zicea odată părintele Pahomie: „Blagoslovitul de frate al meu se
teme de şerpi şi de scorpioni. Nu ştiu de ce. Eu uite aşa-i prind”. Şi arăta
cum îi ia cu mâna.
Odată,
pe când lucra în grădină, a văzut un şarpe foarte mare, otrăvitor. În acel
moment avea mult de lucru. S-a apropiat, a prins uşurel şarpele cu mâinile
fără să se tulbure deloc şi l-a legat la brâu ca pe o curea. Când şi-a terminat
munca la grădină, a dezlegat binişor şarpele şi i-a spus: „Mergi cu Dumnezeu şi
cu Maica Domnului”. Niciodată nu ucidea animalele, nici măcar o muscă. Spunea
că toate sunt zidirea şi făpturile lui Dumnezeu şi că trebuie să le iubim
pentru că şi ele Îl slăvesc pe Dumnezeu în felul lor.
Odată
unul din părinţii Schitului l-a întrebat:
–
De ce, părinte Pahomie, prinzi şerpii cu mâna?
–
Pentru că Hristosul nostru zice într-o carte să prindem scorpiile şi şerpii
fără să ne temem pentru că şi ei sunt prietenii noştri.
Nimeni
nu l-a auzit vreodată, a continuat Cuviosul Paisie, să vorbească de rău sau în
deşert. Despre sine nu avea părere bună. Se considera o simplă curea de
încălţări bună de aruncat, gunoiul lumii. Dar iubirea de Dumnezeu ardea
înlăuntrul său şi era cu totul plin de Duhul Sfânt.
A
avut un sfârşit cuvios. A adormit ca un copilaş, fără nici un zgomot, în casa
sa. Prin harul lui Dumnezeu a ştiut dinainte vremea morţii sale. Fie ca şi noi
să ne învrednicim de un asemenea sfârşit sfânt.
Veşnica
ta pomenire vrednicule de fericire părinte Pahomie. Roagă-te pentru noi.
Monah Damaschin Grigoriatul, Părinţi athoniţi pe care i-am cunoscut, Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Timotei, Episcopul Aradului, Editura Sfântul NECTARIE, Arad, 2004
Μέ τήν εὐλογία τοῦ πατρός Δαμασκηνοῦ Γρηγοριάτου