Minunile - mărturie a dreptei credinţe - Despre adevărul Ortodoxiei şi rătăcirile papismului

«Πνευματική φαρέτρα τοῦ Ὀρθοδόξου Χριστιανοῦ»

 Părintele Damaschin Grigoriatul

 Minunile

- mărturie a dreptei credinţe -

Despre adevărul Ortodoxiei şi rătăcirile papismului

 

Traducere de părintele Grigore Konispoliatis

Editura Areopag Bucureşti,

2011

 INTRODUCERE

Când Mântuitorul Iisus Hristos a venit în lume, a făcut-o | pentru a întoarce neamul omenesc de la adorarea idolilor şi a elementelor naturii către adorarea Singurului şi Adevăratului Dumnezeu - Tatăl. Această lucrare a săvârşit-o din ascultarea Sa faţă de Dumnezeu Tatăl, ascultare ce a fost încununată prin Jertfa Sa pe Cruce. Prin Jertfa şi prin învierea Sa, Hristos a biruit moartea, care era cel mai mare duşman al neamului omenesc, deoarece îi condusese pe toţi oamenii spre iadul cel veşnic şi spre îndepărtarea definitivă de ^Dumnezeul iubirii.

Iisus Hristos, în calitatea Sa de întemeietor al Bi­sericii celei adevărate, unice şi cereşti, a trebuit să Se îngrijească şi de dimensiunea ei văzută şi pământească, astfel încât lucrarea ei să continue prin urmaşii Săi, A- postolii, şi prin cei de după aceştia - episcopii şi preoţii. Aşadar, întemeietorul unei lucrări atât de mari şi de o importanţă capitală pentru umanitate, nu S-a oprit doar la consolidarea ei printr-o învăţătură teoretică şi dumnezeiască, ci a oferit şi posibilitatea aplicării aces­teia în viaţa noastră, pentru ca omul să poată fi din nou părtaş al iubirii lui Dumnezeu. Lucrarea lui Hristos nu a urmărit; în mod exclusiv doar găsirea unor mijloace mai bune de supravieţuire ontologică şi fiinţială a oa­menilor, ci mai ales eliberarea lumii de moarte, de pa­timi, de păcate şi de chinurile care proveneau din nemi­loasa ură a forţelor satanice, ce măcinau pământul după căderea cetelor lui Lucifer.

Ca om adevărat, Hristos S-a jertfit pe cruce, fără ca prin aceasta să se micşoreze sau să se piardă ceva din puterea dumnezeirii Sale, prin care lumea primeştepeste veacuri putere duhovnicească. Această puteri a- lungă forţele întunericului, care, din cauza căderii omu­lui, i-au atribuit acestuia, ca o nedreaptă şi nedorită moştenire, vestea îngrozitoare a morţii celei veşnice.!

Dacă lucrarea mântuitoare a lui Hristos s-ar fi! re­zumat numai până la înălţarea Sa la ceruri, fără jertfa pe cruce, atunci întruparea Sa pe pământ ar fi devenit o tragică ironie şi un insucces răsunător. Aşa cum nej în­vaţă şi Sfântul Apostol Pavel, dacă nu ar fi existat învie­rea Sa, orice încercare de îndreptare duhovnicească a neamului omenesc ar fi fost zadarnică. adarnică ar fi fost propovăduirea mântuirii, zadarnic ar fi fost botezul catehumenilor, zadarnică instituirea Sfintelor Taine, zadarnică ar fi fost şi pogorârea Duhului Sfânt în Biseri­ca lui Hristos.   !

însă Mântuitorul a avut grijă ca mai înainte de jîn- ceputul pătimirii Sale celei de bunăvoie să întemeieze Biserica Sa.            j

Prima lucrare pe care a făcut-o în acest sen$, a fost alegerea celor doisprezece ucenici, pe care i-a for­mat ca Apostoli şi continuatori ai misiunii Sale.

A doua lucrare a fost concretizată în învăţătura Sa dumnezeiască, care stă la temelia Bisericii.        ;

A treia lucrare a fost instituirea Sfintelor Taine, prin mijlocirea cărora creştinul credincios primeşte aju­torul dumnezeiesc, spre a se putea împărtăşi de bunătă­ţile împărăţiei lui Hristos încă din această viaţă. i în sfârşit, cea de-a patra lucrare a fost concretiza­tă în promisiunea făcută apostolilor Săi că le va trimite pe Duhul Sfânt, Dumnezeu adevărat, care va conduce Biserica. Aceasta este cea de-a Treia Persoană a Sfintei Treimi, despre care Hristos ne-a învăţat că este Dumne­zeu din veşnicie, împreună cu celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi, şi că va rămâne pentru totdeauna in Biserica Sa, pe care o va îndruma începând de atunci, continuând lucrarea mântuitoare a lui Hristos – care este cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi.

Astfel, cu toate că Hristos a plecat atât de repede cu trupul din lume, a lăsat în urma Sa un Succesor cu a- ceeaşi putere, vrednicie şi lucrare, pe Duhul Sfânt. De atunci, din ziua Cincizecimii, Acesta conduce Biserica cea Una, care este Trupul lui Hristos celui Viu, în care se cuprind toţi cei ce cred în această sfântă învăţătură. El revarsă cU dărnicie Harul Său peste oameni, prin mijlocirea Sfintelor Taine şi rânduieşte noi liturghisi- tori, care vor continua lucrarea de mântuire a oameni­lor, până la a:Doua Venire.

Aşa cum trupul omenesc este condus şi se rapor­tează în toate acţiunile sale la cap, care primeşte şi co­ordonează tot ceea ce înseamnă funcţionarea sa inte­grală ca organism viu, tot aşa şi Biserica lui Hristos re­prezintă o unitate în sine, condusă de Capul care este Hristos. Este unită în sine, deoarece Tainele care se să­vârşesc în cadrul tradiţiei ei seculare păstrează aceeaşi structură dogmatică şi aproape acelaşi tipic liturgic, ca­re are de altfel, o însemnătate secundară. învăţătura sa dogmatică, aşa cum a fost revelată prin rostirea de către întemeietorul ei Iisus Hristos, rămâne şi este datoare sa rămână neschimbată, deoarece pe aceasta se clădeşte mântuirea omului. Atâta vreme cât mântuirea nu este consecinţa sau rodul unor raţionamente sau ideologii o- meneşti, ci un dar al lui Hristos cel Răstignit şi înviat, este de neconceput ca acest dar să sufere un atac atât de egoist din partea omului trufaş, care cere ca încă şi la a- ceste înalte învăţături ale Iubitorului de oameni Hristos să-şi impună propriile sale concepţii eronate, izvorâte dintr-o vieţuire păcătoasă.

De asemenea, Sfântul Duh, deoarece purcede din veşnicie din Dumnezeu Tatăl, coexistând permanent împreună cu Tatăl şi cu Fiul, participă la sfintele hotă­râri ale Dumnezeului Celui în Treime. Prin întruparea celei de-a Doua Persoane, a lui Iisus Hristos, şi iarăşi, în acord cu hotărârea interioară comună, a Dumnezeu­lui celui în Treime, Sfântul Duh participă prin lucrarea sa activă în deja înfiinţata Biserică a lui Hristos în lume, iar pe parcursul veacurilor conduce mulţimea creştini­lor ortodocşi către mântuire. Lucrarea Sfântului Duh este în acelaşi timp şi lucrarea celorlalte două Persoane, care coexistă într-o inseparabilă unitate, iubire şi comu­niune.       j

Această lucrare sfinţitoare a Sfântului Duh în ca­drul Bisericii lui Hristos nu se impune cu forţa. Omul este chemat prin intermediul propovăduirii să primeas­că liber mesajul mântuitor al lui Hristos şi în continua­re să accepte protecţia şi îndrumarea către limanul mântuirii din partea Duhului Sfânt. Sfântul Duh nu este subordonat omului, ci conlucrează cu omul în vederea mântuirii. Dacă ar fi fost subordonat omului, şi-ar fi pierdut dumnezeirea, libertatea şi misiunea Sa finală. Orice credincios creştin ar trebui să devină, cu fiecare zi ce trece, supus Duhului Sfânt şi nu învăţător potrivnic acestuia.

Atunci când omul încearcă să-şi impună propriile teorii, sau să denatureze sfintele învăţături creştine ■ sau îndrăzneşte să se pună pe sine în locul Duhului Sfânt, a- ceasta înseamnă că un astfel de om încearcă să devină dumnezeu în afara adevăratului Dumnezeu. Cere să se salveze pe sine şi chiar şi pe alţii prin logica sa limiţată şi pătimaşă. Cere, în rătăcirea lui, să protesteze înaintea lui Dumnezeu, susţinând că Răstignirea şi învierea Sa nu l-au condus pe om spre Dumnezeu. Astfel, omul ră­tăcit din zilele noastre îl condamnă pe Dumnezeu la moarte prin aroganţa sa egoistă şi cere sa-i conducă pe ceilalţi nu spre o altă formă de mântuire, ci spre sclavia patimilor şi spre adorarea satanică a noilor idoli con­temporani. Biserica lui Hristos este inseparabil unită şi indi­vizibilă î esenţă şi nu are nevoie de niciun fel de aşa-zisă intervenţie umană. îşi continuă opera şi nu se înspăimântă de duşmanii cei plini de răutate, care nu câştigă decât un singur lucru: de câte ori se lupta împo­triva ei, doar se îndepărtează de ea şi plonjează în logica celui viclean, adică a diavolului.

Şi în zilele noastre, ca şi odinioară, continuă anu­mite încercări de asociere a Bisericii Ortodoxe cu alte aşa numite biserici care s-au rupt din trupul celei Una, Sfântă, Sobornicească, Apostolică şi Universală Biserică Ortodoxă. Există, într-adevăr, un deziderat nu doar al timpurilor noastre, ci e chiar porunca lui Hristos, ca să existe doar o singură Biserică unită, în care să se slă­vească numele lui Dumnezeu pe întreg pământul şi în care să se ofere, cu toată încrederea, darul mântuirii tu­turor oamenilor.

Biserica cea Una a lui Hristos se aseamănă unui copac cu cinci braţe. Acestea erau reprezentate în vechi­me, de cele cinci patriarhii istorice: Roma, Constăritino- pol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Unul dintre bra­ţe însă, s-a tăiat şi a căzut jos. S-a despărţit de trupul u- nitar al copacului, de la ca re-şi primea seva necesară pentru a creşte, a înflori şi a aduce roade. De atunci, de vreme ce nu mai e unit cu copacul, îi este cu neputinţă să mai înflorească şi să mai aducă roade. Astfel, poate fi considerat inutil şi vrednic de a fi aruncat în foc. O ast­fel de cădere a suferit prima dintre patriarhiile istorice ~ patriarhia Romei. S-a despărţit de Trupul Bisericii ce­lei Una a lui Hristos. Nu mai poate înflori şi aduce roa­de, ceea ce înseamnă că nu mai deţine misiunea aposto­lică a mântuirii şi a izbăvirii omului din patimile şi din păcatele sale. Şi-a găsit însă o altă misiune şi anume a- ceea de a se extinde şi a se dezvolta sub forma unei îm­părăţii lumeşti, care conlucrează cu puternicii acestei lumi. Doreşte să instaureze propria împărăţie, într-un spaţiu bine definit pe hartă, cu o învăţătură religioasă proprie şi cu mijloace de expansiune şi dominaţie asu­pra lumii întregi. îl neagă practic pe Dumnezeu, de lvre- me ce nu-L recunoaşte în calitatea Sa de Mântuitor al lumii şi întemeietor al Bisericii pe care a instituit-p în lume şi care, până astăzi, se cheamă Biserica Ortodoxă. Dar ce fel de credinţă doresc să instaureze pe pământ? Iar această credinţă ce legătură mai poate să aibă cii a- devărata credinţă, cea revelată de Iisus Nazarineanul?

Iar aceia care urmează bisericii care se cheamă papală sau protestantă, şi care reuşesc cu puternice mij­loace omeneşti, bani, tincţii, arme, diplomaţie să şanta­jeze conştiinţe, să-i amăgească pe cei naivi, să-i reducă la tăcere pe cei neînvăţaţi, sa le promită bunăstare săra­cilor şi sinistraţilor din Africa, cum vor sta în faţa tro­nului lui Hristos, fiind în esenţă departe de Cea Una, Sfânta şi Mântuitoarea Sa Biserică?      ]

Astăzi, cercuri ale Vaticanului şi alte medii supuse acestora, aşa zişii ecumenişti, presaţi de programele ca­re urmăresc realizarea unei politici planetare, a unei u- nificări religioase, condusă de un singur lider, a uhei lumi globalizate, cer să se realizeze unirea sau unifica­rea bisericilor. Ce înseamnă aceasta? înseamnă ca fie­care biserică autonomă să continue sa-şi păstreze parti­cularităţile ei, învăţătura ei, tainele ei, clerul şi tradiţiile ei, dar să se „unifice”, adică să se unească în mod exter­ior cu biserica Romei, recunoscând u-1 pe papa ca fiihd singurul conducător al acestei biserici unificate. Aceasta ar urma să facă toate bisericile aşa-zis locale, astfel în­cât vom putea vorbi despre o biserică creştină globala care-1 are drept conducător nu pe Hristos, ci pe papa de la Roma. Iar această născocire a reprezentanţilor papis- mului nu se va mai chema Biserica lui Hristos, ci biseri­ca papei. Dar este posibil ca un om, papa, care este şi el un simplu om păcătos, să conducă Trupul lui Hristos, Biserica Sa, care potrivit apostolului Pavel, îl are drept Cap pe Hristos? O astfel de biserică mondială nu va mai putea să aibă ca scop mântuirea spirituală a omului, ci doar va uşura punerea în aplicare a programelor infer­nale ale conducătorului politic şi religios global şi ale puterilor întunericului, care luptă pline de ură împotri­va Bisericii lui Hristos, de la întemeierea ei şi până as­tăzi.

Când Hristos şi Părinţii Bisericii vorbesc despre unitatea Bisericii, nu se referă desigur la coexistenţa sau la fuziunea Bisericii celei Una şi Sfinte a lui Hristos cu celelalte aşa-numite denominaţiuni creştine. Ei înţe­leg întoarcerea bisericilor rătăcite la cea dintâi Biserică, cea nedespărţită, în care curge izvorul apei celei vii şi nestricăcioase, al vieţii celei veşnice. întorcându-se la Biserica Primară, se întorc la Hristos, la Tainele ei, la Har şi la Duhul Sfânt, pe care l-au pierdut şi al cărui loc a fost luat de duhurile cele viclene ale diavolului şi ale magiei, atât aici cât şi în Africa şi-n întreaga lume.

Este de neînţeles aşadar, să existe unire sau unifi­care a bisericilor, deoarece s-ar distruge construcţia au­tentică şi originală a Bisericii celei Prima, Una, Sfântă a lui Hristos şi ar deveni zadarnică strădania spre mântu­ire a milioane de oameni. S-ar denatura Persoana lui Hristos, iar comuniunea omului cu Acesta, prin inter­mediul Sfintelor Taine, ar deveni imposibilă, la fel ca şi rugăciunea curată, lucrarea virtuţilor şi primirea daru­rilor Duhului Sfânt.

Când vorbim despre unirea bisericilor facem de fapt o greşeală, deoarece Biserica lui Hristos este unită cu întemeietorul ei, cu învăţătura ei, cu Tainele şi cu Sfântul Duh, care astăzi o conduce prin harul Său. Este unită cu Sfinţii Părinţi, cu învăţătorii, cu Mucenicii, cu Cuvioşii şi cu creştinii ortodocşi de astăzi, care se stră­duiesc aici în cadrul Bisericii luptătoare şi au nădejdea că vor ajunge în cea triumfătoare, cerească. Biserica nu are nevoie de nicio unire cu ceva care provine din a- ceastă lume. Biserica lui Hristos uneşte lumea, în Nu­mele şi în Credinţa întemeietorului ei, Iisus Hristos. Nu se uneşte cu lumea, pentru că şi-ar pierde orientarea şi misiunea ei. Nu se amestecă cu lumea, pentru că ar pă­trunde în interiorul ei curentul secularizării, adică du­hul rătăcirii şi al diavolului, care-i doreşte dezorienta­rea faţă de principala ei slujire. Omul, dacă doreşte să se vindece de rănile lui duhovniceşti, dacă crede că Hristos este Mântuitorul său personal şi Prieten şi Fra­te, să pornească în căutarea Lui. Şi va veni ziua în care Domnul îşi va descoperi spre el Persoana Sa plină de lumină şi dulceaţă.

Aşa-zisele „biserici”, care prin intermediul condu­cătorilor lor s-au răzvrătit împotriva lui Hristos şi îm­potriva Bisericii Lui celei Sfinte şi Una, au pierdut pli­nătatea adevărului şi condiţiile unei adevărate vieţi în Hristos. Cum pot să mai vorbească despre mântuire, de vreme ce sunt privaţi de prezenţa Duhului Sfânt? Dacă în biserica papală există o anumită dogmă despre harul creat al Sfântului Duh îi întrebăm: cum poate un lucru creat să conducă un alt lucru creat spre mântuirea su­fletului? Dacă mântuirea sufletului este în mod evident o lucrare a Duhului Sfânt, pentru ca omul să se poată curăţa de orice întinăciune trupească şi sufletească, cum se vor curăţa aşa-zişii creştini ai celorlalte biserici, de vreme ce nu au prezenţa vie a Duhului Sfânt nici în bisericile lor şi nici în vieţile lor? Ce le rămâne aşadar a- cestor naufragiaţi, aşa-numiţi creştini? Doar întoarce­rea la Biserica cea Una a lui Hristos. Atunci se vor pece­tlui cu pecetea cea sfinţitoare şi luminătoare a Sfântului Duh, vor primi iertarea păcatelor, vor avea acces la via­ţa cea veşnică, întruchipată de însuşi Hristos şi de bu­curia că, în sfârşit, şi-au găsit izbăvirea.

Aceasta este rugăciunea pe care noi o adresăm de aici, din Sfântul Munte, tuturor acelor creştini care afir­mă că ei cred în Hristos, dar nu urmează Bisericii Sale şi nu se împărtăşesc de Duhul Sfânt în viaţa lor. Dacă a~ firmă că ei cred în Hristos, practic în esenţă îl neagă, pentru că viaţa lui Hristos pe acest pământ ca Dumne- zeu-Om s-a încheiat odată cu slăvită Sa înălţare. însă lucrarea Sa nu s-a terminat. A fost continuată de Apos­tolii Săi, sub îndrumarea unui nou căpitan al corăbiei, Duhul Sfânt, Cel ce va rămâne în Biserică până la a do­ua Venire a lui Hristos în lume şi conlucrează activ cU celelalte Două Persoane ale Sfintei Treimi.

Să nu se înşele aşadar, spunând că ei cred în Hris­tos, pentru că la Judecata de Apoi vor auzi cuvântul se­ver al Domnului: nu vă cunosc pe voil

Când cineva este preocupat de mântuirea sufletu­lui său nu caută răspunsuri în politică sau în ideologii. Nu încearcă să-şi impună propriul punct de vedere sau propria concepţie despre lume, ci caută asemenea va­meşului să se smerească. Cere să i se descopere adevă­rul deţinut de Duhul Sfânt, care-1 va restaura duhovni- ceşte, îl va elibera şi-l va vindeca de rănile cele netămă­duite.

Comuniunea cu Hristos însemnează comuniunea cu Biserica Sa şi cu Duhul Sfânt. Toţi ceia care au o sin­ceră intenţie şi cred că există plinătatea adevărului şi a Harului în Biserica Ortodoxă să primească în inimile lor acest adevăr şi prin botezul lor în Sfânta Biserică Ortodoxa vor avea şi experienţa sfintei lumini şi vor primi bogatele şi autenticele harisme ale Duhului. A- tunci nu vor mai avea nevoie de dovezi sau de sfaturi, deoarece Sfântul Duh va fi acoperit deja, toate golurile din viaţa lor. Amin.

ERORILE PAPISMULUI

STATUL VATICAN

Vaticanul este un centru politic şi bisericesc care-1 are conducător pe papă şi care se întinde pe o suprafaţă de 44 de hectare în centrul Romei, în dreapta râului Ti- ! bru. în antichitate această mică provincie se numea I campus sau ager Vaticanus. Deşi este declarat stai au­tonom, este cea mai mică ţară a lumii civilizate. în ace­laşi timp este centrul spiritual al întregii biserici catoli- j ce. în afară de această suprafaţă, mai deţine alte câteva : proprietăţi, aproximativ 70 de hectare, în diferite locaţii ! din oraş, pe care sunt construite clădiri care găzduiesc ! diverse servicii ale Vaticanului. încă din secolul al IV-lea, episcopii Romei locuiau j pe dealul numit Lateran, proprietate care le-a fost oferi- j tă de împăratul Constantin cel Mare. Pe parcursul yea- j curilor, diferiţi papi au construit mai multe clădiri] ce I treptat au devenit un centru complex de edificii, care al- ' cătuiesc azi statul Vatican. Tot aici este ridicată şi mă­reaţa catedrală a Sfântului Petru, cu impresionanta ei piaţă sub forma unei îmbrăţişări deschise, palatul pa­pal, biblioteca, muzeul, observatorul astronomic, galeri- j a de artă, radioul şi televiziunea, care transmite ştiri la j fiecare 15 minute în diferite limbi ale lumii. Există de a- j semenea o tipografie, care tipăreşte printre altele şi zia- f rul bisericesc V Osservatore Romano.     \

Dorinţa papilor de înălţare lumească şi de acapa­rare a puterii seculare a început cu papa Ghelasie I, care ; la anul 494 îi scria împăratului bizantin de atunci că două sunt puterile în lume: sfânta suveranitate a papi- I lor şi puterea împărătească. Mai mult decât atât, papii au încercat să justifice şi scripturistic dubla lor împţi- ! ternicire prin versetul: Doamne, iată avem aici două ' săbii (Luca 22, 38). Ucenicii credeau că îl vor putea a- păra pe Domnul cu cele două săbii, dar Mântuitorul ce le-a răspuns? Sunt de ajuns! - în sensul că: „Am spus j destule, nu aţi înţeles? Să nu mai continuăm!”. Ar fi pu- j tut Domnul, aşa cum însuşi o spune, să cheme peste douăsprezece legiuni de îngeri care să-L apere. Nu a fă- ' cut-o însă, deoarece scopul Său era mântuirea lumii, prin intermediul Jertfei Sale pe Cruce.

Interpretând greşit versetul de mai sus, papii au considerat că ppt exercita şi o putere seculară în lume. Astfel, la anul 756 au reuşit să întemeieze primul stat papal. Papa Ştefan al II-lea l-a încoronat împărat al Francilor pe Pipin cel Mic, iar acesta, în semn de recu­noştinţă, i-a dăruit proprietăţile pe care ulterior s-a edificat statul Vatican.

Pentru întemeierea statului papal, aşa cum menţi­onează şi izvoarele istorice, s-au purtat multe lupte. Conducătorii statelor occidentale uneori agreau, alteori erau deranjaţi de prezenţa acestui nou stat în mijlocul lor. Astfel, din punctul de vedere al puterii lumeşti, pe parcursul istoriei întâlnim atât situaţia de papo-ceza- rism, în care conducătorii statelor se declarau vasali ai papalităţii, dar şi de cezaro-papism, în care papii erau supuşi vasalităţii faţă de diverşi împăraţi sau regi.

Din cauza amestecului papilor cu puterea lumeas­că au avut loc foarte multe crime săvârşite „cu binecu­vântarea” sau cu îngăduinţa lor. După ruperea patriar­hiei Romei de Biserica cea Una a lui Hristos, la 12 iulie 1054, papii, în colaborare cu conducătorii statelor occi­dentale, iau organizat cucerirea „schismaticilor” orto­docşi. Astfel, multe armate ale statelor apusene, cu bi­necuvântarea papilor, au pornit către Răsărit, sub pre­textul eliberării Locurilor Sfinte de sub musulmani, dar în realitate au jefuit tezaurele sfinte aîe ortodocşilor şi le-au transportat în ţările lor. în timpul celei de-a patra Cruciade, la anul 1204, au cucerit şi Constantinopolul. Nelegiuirile şi ticăloşiile pe care le-au săvârşit atunci soldaţii latini plini de ură, care căutau numai să jefuias­că şi să violeze, depăşesc cu mult orice altă încercare is­torică prin care a trecut statul bizantin.

După ce s-au îndepărtat de Biserica Lui Hristos, papii au continuat să adauge noi învăţături, care să jus­tifice modul lor de viaţă excesiv lumesc şi expansionis­mul politico-religios. Rezultatul acestor ambiţii deşarte a fost reacţia firească de răzvrătire a unor teologi pre­cum Luther, Calvin şi Zwingli, iniţiatorii protestantis­mului. Aceştia au condamnat principiile papale şi ino­vaţiile dogmatice şi s-au răzvrătit. Au rezultat, de-a lun­gul istoriei, mulţimea de culte protestante şi neoprotes- tante, secte şi denominaţiuni, care astăzi au depăşit nu­mărul de 23000.       |

Şi, pentru ca cititorul să înţeleagă grozăviile! care au rezultat din ciocnirea acestor separatişti cu autorita­tea catolica, vom aminti doar de măcelul petrecut în noaptea de Sfântul Bartolomeu, din 23 august 1572. Forţele papale din Franţa au ucis cu cruzime aproape 30.000 de protestanţi, luterani şi calvini, care se împo­triveau ereziilor şi inovaţiilor religioase. S-au petrecut acte de o cruzime greu de imaginat, atât la Paris cât şi în alte oraşe mari ale Franţei. Femei însărcinate erau trecute prin sabie, iar pruncii zdrobiţi de ziduri, bătrâ­nii şi copiii ucişi fară milă. Toate acestea s-au petrecut cu binecuvântarea papei Grigorie al XlII-lea, care, după săvârşirea acestor atrocităţi, a ordonat să se ţină slujbe de mulţumire pentru exterminarea protestanţilor. \

La n februarie 1929, în vremea papei Pius al Xl-lea, a fost încheiat un acord al Vaticanului cu guver­nul italian, în vederea proclamării oficiale de stat în stat. El este populat de aproape o mie de cetăţeni care au privilegiul de a nu fi supuşi sistemului de justiţiei ita­lian. Ca stat, Vaticanul funcţionează având toate insti­tuţiile specifice unui stat de drept. Papa este preşedin­tele statului, conduce un guvern, are miniştri, deputaţi, gardă militară, banca Sfântului Spirit şi ambasadori în majoritatea ţărilor lumii. Forma sa de organizare este monarhică. Papa este monarhul absolut, cu putere; de­plină politică şi religioasă şi îşi exercită aceasta putere nu doar în chestiunile juridice, legislative sau executive, ci şi în domeniul politicii externe şi al diplomaţiei inter­naţionale. Din 1929 Vaticanul este un stat deplin, care se implică în toate evenimentele politice ale lumii. Cele­brul poet Dante se referea la papism spunând: „Biserica Romei a intrat în mocirlă, pentru că în ea se amestecă acum două funcţii şi două puteri care se întinează una pe cealaltă” (O ameninţare pentru Ortodoxia noastră, G. Psaltachi, p. 148).

Evenimentele sângeroase care au afectat popoare­le ortodoxe balcanice din fosta Republică Serbia, dove­desc implicarea vinovată a papilor Romei în aceste răz­boaie interne. Din ordinul cardinalului militar Stepa- nici, arhiepiscopul Zagrebului, pe care papa Vojtyla l-a proclamat sfânt, au fost martirizaţi patru episcopi orto­docşi, 220 de clerici şi peste 800.000 de sârbi orto­docşi, deoarece nu au acceptat să se lepede de credinţa lor în Hristos. Din ordinul aceluiaşi episcop, după acest masacru uriaş, soldaţii generalului croat Ante Pavelici au scos ochii victimelor lor, strângând un coş de aproa­pe 18 kilograme, pe care l-au trimis în dar papei. La în­ceput acela a crezut că este vorba de un coş cu stridii de mare, dar după ce i s-a explicat ce conţine coşul, l-a dat slavă lui Dumnezeu şi l-a binecuvântat pe generalul Pa­velici. La fel de mare este păcatul bisericii catolice croa­te, care cu binecuvântarea Vaticanului, avându-1 ca li­der pe arhiepiscopul genocidului Stepanici, au forţat trecerea la catolicism a peste 250.000 de etnici sârbi, locuitori în Croaţia.

Persecuţii similare, deşi la o scară mai redusă, au avut loc în Cehoslovacia şi în Ucraina, acolo unde bise­rica papistaşă şi-a extins organizarea.

Episcopul crimelor din Croaţia, Stepanici, a bine­cuvântat hotărârea de epurare a ortodocşilor sârbi. Pe 12 aprilie 1941, a trimis către clerul din Croaţia urmă­toarea circulară: „Niciun om raţional nu ne va putea acuza pentru aceasta, pentru că iubirea lui Dumnezeu pentru neamul nostru a fost picurată prin degetul lui

Dumnezeu în însăşi existenţa umană şi aceasta este po­runca lui Dumnezeu” Cp. 157).        I Stepanici a fost condamnat la 11 octombrie 1946, din cauza „crimelor lui împotriva poporului şi a statu­lui”, la 16 ani de muncă silnică şi la lipsirea drepturilor cetăţeneşti pentru cinci ani. Vaticanul a răspuns după trei zile cu următoarele rânduri: „Sfântul Sinod a hotă­rât excomunicarea tuturor celor care sunt responsabili pentru urmărirea şi condamnarea lui Aloyisius Stepa­nici”. Nu se menţionează însă în mod explicit, pe cine a- nume excomunică această sentinţă. Stepanici a trăit i- zolat timp de 15 ani şi a murit la 10 februarie 1960. A fost înmormântat ia Mitropolia Catolică Croată.

Iată ce le-a spus locuitorilor satului Staza, sârbi care fuseseră mutaţi acolo cu forţa, omul de încredere al lui Pavelici şi responsabilul pentru punerea în aplica­re a programului de exterminare a ortodocşilor croaţi, preotul Dionisie Giuritsef: „Nimeni în afară de croaţijnu mai poate trăi în această ţară şi ştim ce să facem cu jcei care nu se convertesc la catolicism. în aceste zone am făcut curăţenie, de la copii până la bătrâni. Dacă va fi nevoie, vom face asta şi aici, deoarece nu se consideră o crimă să ucizi un copil de şapte ani, dacă el se împotri­veşte mişcării Ustasi (organizaţia represivă a lui Pave- lici). Trebuie ca noi toţi să devenim, începând de astăzi, croaţi şi să ne extindem. Iar când ne vom extinde şi ne vom întări, vom lua teritorii şi de la alţii, daca va fi ne­voie. Să nu vă inducă în eroare faptul că port haine pre­oţeşti, deoarece, dacă voi fi forţat, voi pune mâna pe ar­mă şi voi extermina până şi copii din leagăn, sau pe ori­cine este împotriva statului şi a puterii ustaşilor» (Rolul Vaticanului în dezmembrarea Iugoslaviei 1941-1991, P- 93)-      I

Oricine citeşte Sfânta Scriptură şi mai ales Noul Testament va înţelege imediat că aceste fapte îngrozi­toare şi criminale ale „Sfântului Scaun” nu pot fi bine­cuvântate de Hristos, Domnul iubirii şi al iertării. El în­suşi le-a spus ucenicilor Săi: Ştiţi că ocârmuitorii nea­murilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci care dintre voi va vrea să fie mai mare să fie slujitorul vostru. Şi care dintre voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă (Matei 20, 25-27).

Se autodefineşte, aşadar, papa, robul robilor lui Hristos, dar în realitate, această smerenie a sa, nu se re­găseşte.

în consecinţă, o astfel de biserică, ce binecuvân­tează armele şi îi canonizează pe conducătorii genoci­dului asupra nenumăraţilor mucenici din rândul „schis­maticei" Biserici Ortodoxe a lui Dumnezeu, mai poate fi considerată ca fiind autentică?

 

PURCEDEREA SFÂNTULUI DUH „ŞI DE LA FIUL” - FILIOQUE

Gea mai veche erezie care a apărut în Apus a fost aceasta, anume că Duhul Sfânt purcede „şi de la Fiul”, în oraşul Toledo din Spailia, la anul 589 d.Hr. s-a întru­nit un sinod al episcopilor apuseni, care a proclamat ca dogmă învăţătura de mai sus. Ea a fost confirmată ul­terior şi de sinodul local, ce s-a întrunit în acelaşi oraş, în anul 633. Care au motivele care i-au determinat pe a- ceşti episcopi să ia o astfel de hotărâre? în acea epocă, în Spania se răspândise foarte mult erezia ariană, venită din Răsărit, care nega dumnezeirea lui Hristos şi învă­ţa, în mod eronat, că Hristos este o simplă fiinţă creată de Dumnezeu. Episcopii din acea vreme, ca să înalţe, credeau ei, Persoana lui Hristos, în articolul Simbolului de Credinţă care spune: „Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, care din Tatăl purcede”, au adăugat cuvintele „care de la Tatăl şi de Ia Fiul purcede”. în lim-

Da latină cuvintele: de la Fiul se traduc prin termenul Filioque. înainte de aceasta, Fericitul Augustin, încer­când să interpreteze psihologic relaţia de iubire şi uni­tate dintre Persoanele Sfintei Treimi, a spus că: „Tatăl şi Fiul reprezintă principiul Sfântului Duh, fiind vorba deci de două principii” (Trembelas, Dogmatica, voi. 1, p. 280). El a îndrăznit să vorbească despre două princi- j pii în Sfânta Treime. Această învăţătură, specifică lui ! Augustin, nu poate fi socotită ca fiind deasupra Sfintei : Scripturi sau a Sinoadelor Ecumenice. Să amintim şi j faptul că Augustin nu a fost contemporan primelor do­ua Sinoade Ecumenice (din 325 şi 381) sau marilor Pă­rinţi ai Bisericii din secolul al IV-lea, deoarece converti­rea sa la creştinism a avut loc în 386. Mai mult, pentru faptul că nu învăţase limba greacă i-a fost imposibil să cunoască învăţătura exactă a Părinţilor Răsariteni. j

învăţătura despre Filioque a fost combătută de-a lungul istoriei chiar şi de mai mulţi papi ai Romei. Spre exemplu, papa Damasus, la sinodul pe care l~a convocat în anul 379, a decretat că: „Cel care nu afirmă că Sfân­tul Duh purcede cu adevărat de la Tatăl şi că Fiul ieste fiinţă divină, Dumnezeu Cuvântul din Dumnezeu ade­vărat, anatema să fie!” (Teodoret, îstoria Bisericească,

5,11). La rândul său, papa Leon al III-1 ea, în anul 816, a reacţionat cu hotărâre. A scris Simbolul de Credinţă pe două placi de argint în greacă şi latină şi le-a montat deasupra intrării în Catedrala Sfântul Petru din Roma, iar sub ele a scris următoarele cuvinte: „Eu Leon,' am pus aici Simbolul de Credinţă complet şi fără de greşea­lă, din iubire şi pentru apărarea credinţei ortodoxe5’. în acelaşi mod a condamnat Filioque şi papa Ioan al Vll-lea.

Răspândirea şi împământenirea acestei erezii a fost favorizată şi de anumiţi conducători politici, cum ar fi de exemplu împăratul Carol cel Mare. De origine ger­manică, el şi-a consolidat imperiul în Apus, anexând şi

părţi din teritoriile altor state vecine. Pentru a câştiga bunăvoinţa şi binecuvântarea papei, în vederea recu­noaşterii sale ca împărat, în anul 809 a convocat un si­nod local. Episcopii prezenţi au adăugat în mod abuziv Filioque la Simbolul de Credinţă, adaos ce se răspândi­se deja de mai multă vreme în Spania. în Franţa a pă­truns definitiv în anul 767, iar la Roma în 1014.

Ulterior, papii au încercat să răspândească aceas­tă erezie şi în Răsărit. Mai înainte, Patriarhul Fotie al Constantinopolului a convocat însă un sinod, în anul 879, care a condamnat adaosul Filioque şi a consfinţit ecumenicitatea celui de-al VH-lea Sinod din 787 împo­triva iconoclaştilor. La acest sinod au participat şi dele­gaţi ai papei Ioan al VlII-lea, care au susţinut anatema- tizarea celor care au adăugat Filioque la Simbolul de Credinţă.

Cu toate că Biserica Ortodoxă Răsăriteană a inter­zis orice intervenţie omenească în textul Simbolului de Credinţă, papii au recurs la o faptă şi mai îndrăzneaţă, dar vrednică de condamnat. Papa Leon al IX-lea a tri­mis în Răsărit o delegaţie care aducea cu sine textul anatematizării şi al condamnării Bisericii Ortodoxe. La 16 iulie 1054, în zi de duminică, în timp ce Patriarhul Mihail Cerularie săvârşea Sfânta Liturghie înconjurat de mulţime multă de credincioşi, Cardinalul Humbert şi însoţitorii săi au intrat fără pic de respect în Sfântul Altar, au lăsat pe Sfânta Masă documentul condamnării şi-au plecat. Aceia care eşuaseră în credinţă şi schimba­seră articolul despre Sfântul Duh în Simbolul de Cre­dinţă veniseră acum să condamne, ca fiind eretică, Bi­serica Ortodoxă a Răsăritului, care nu modificase nicio­dată nimic, rămânând statornică şi păstrătoare a tradi­ţiei patristice.

După Sfânta Liturghie, patriarhul a convocat sino­dul permanent şi i-a anatematizat pe ereticii latini. A- ceastă hotărâre a fost recunoscută şi de celelalte patri­

arhii ortodoxe - Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Ast­fel, schisma generată de Carol cel Mare la 809 a jfost continuată de papa Nicolae I (858-867) şi s-a definiti­vat cu evenimentul din 1054. ' învăţătura Bisericii noastre a rămas clară şi 'ne­schimbată, aşa cum este cuprinsă şi în Evanghelia de la Ioan cap. 15, 26: Iar când va veni Mângâietorul, pe na­re Eu II voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevăru­lui, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi des­pre Mine. \ Taina Sfintei Treimi nu poate fi pătrunsă cu min­tea sau cu logica noastră. Fericitul Augustin, care a vtut să cerceteze fiinţa lui Dumnezeu, a căzut în eroarea de a susţine că în cadrul Sfintei Treimi sunt două Principii. Desigur că Biserica oficială nu şi-a însuşit aceste puncte de vedere personale, ci a dogmatizat fără greşeală, Ar­mând învăţătura stabilită de Sinoadele Ecumenice. Unirea ipostatică a Persoanelor Sfintei Treimi nu su­portă comparaţie sau asemănare cu relaţiile omeneşti de rudenie. Cum Tatăl este şi rămâne mereu Tată şi nu devine Fiu, cum Fiul nu devine Tată şi cum Tatăl naşte din veşnicie pe Fiul şi purcede din veşnicie pe Duhul Sfânt, sunt taine mai presus şi dincolo de logica noastră săracă. Le credem însă, depăşind explicaţiile şi silogis­mele omeneşti, deoarece cele dumnezeieşti nu pot fi pă­trunse de raţiunea umană. Aşa ni le-a revelat cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi şi pe această învăţătura mai presus de fire se sprijină edificiul mântuirii suflete­lor noastre. j Diferiţi Părinţi ai Bisericii folosesc exemple prove­nite din natură, pentru o înţelegere relativă sau intuitiL vă a Tainei existenţei Sfintei Treimi. Sfântul Atanasie cel Mare spune că cele Trei Persoane sunt asemănătoa­re existenţei soarelui, compus din disc, raze şi luminai Discul este Tatăl, ce trimite mănunchiul de raze - pe Fiul - pe pământ, iar lumina ce se răspândeşte peste, toate este Duhul Sfânt. Un alt exemplu ni-1 oferă acelaşi Părinte, referindu-se la foc. Focul îl reprezintă pe Tatăl, căldura pe Fiul, iar lumina pe Sfântul Duh. Nu este vor­ba de trei focuri, ci doar de un foc care răspândeşte căl­dură şi lumină. Vrednicul de pomenire Sotir Kiriazopo- ulos, în lucrarea sa Ereticii, foloseşte ca exemplu de în­ţelegere a Tainei Sfintei Treimi principiul cinematogra­fic. Reflectorul imaginii cinematografice îl reprezintă pe Tatăl, mănunchiul de raze proiectate pe ecran îl repre­zintă pe Fiul iui Dumnezeu, Hristos, Care este născut din veci din Tatăl, iar imaginile care apar pe ecran îl re­prezintă pe Duhul Sfânt, care purcede din veşnicie din Tatăl, fiind trimis în lume de Fiul. Aceeaşi analogie este reprezentată de izvor, de jgheab şi de apă. Tatăl repre­zintă izvorul, Fiul este jgheabul, iar apa este Sfântul Duh, care prin intermediul Fiului este trimis în lume.

 

 

 

 

 

INFAILIBILITATEA PAPALA

Potrivit învăţăturii dintotdeauna a Bisericii Orto­doxe, toţi oamenii sunt păcătoşi şi lipsiţi de slava lui Dumnezeu, după ciim ne arată şi Sfântul Pavel; Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu (Rom. 3, 23). Până şi Maica Domnului, care este atât de mult slăvită şi lăudată ca fiind mai cinstită decât heru­vimii şi mai preamărită decât serafimii, provine din arborele genealogic al lui Adam şi al Evei şi a avut asu­pra sa păcatul strămoşesc. Ea L-a numit pe Fiul ei Mân­tuitorul meu, aşa cum ne arată Evanghelistul Luca (i, 47): ...ca s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântu- itorul meu. Aşadar nu există om pe pământ care să tră­iască fie şi o singură zi şi să nu păcătuiască, potrivit cu­vântului Mântuitorului.

Biserica Apuseană, având ca centru Patriarhia Ro­mei, era prima între Biserici, din punct de vedere al ie­rarhiei şi cinstirii (primus inter pares), pe lângă celelal­te patru patriarhii - Constantinopol, Alexandria, An tio- hia şi Ierusalim. încă de la începuturile ei şi de-a lungul veacurilor, reprezentanţii papilor au crezut că vor putea să controleze şi să intervină atât în chestiunile interne ale celorlalte patriarhii, cât şi în cele politice ale condu­cătorilor statelor apusene, fără ca acest drept să fie sta­bilit de tradiţia bisericească.

Această manie a papilor de a exercita putere lu­mească şi bisericească l-a determinat pe papa Pius al IX-lea, la sinodul din 1870, să proclame infailibilitatea tuturor papilor din istoria Romei. Au participat 7x4 e- piscopi catolici, care au semnat - asemenea unor sclavi

această hotărâre papală. Dintre aceştia însă, 200 au plecat revoltaţi şi-au refuzat să semneze, motivând că nu exista o astfel de dogmă în Biserica lui Hristos. Ş-au rupt de biserica papală şi au creat propria lor biserică, care se află astăzi răspândită în mai multe state apuse­ne. Ea s-a numit Biserica Veche-Catolică, iar la procla­marea ei oficială, care a avut loc la Utrecht, în Olanda, în anul 1889, s-au stabilit următoarele:

Rămâne statornică în credinţa Bisericii primare, aşa cum s-a stabilit în mărturisirile de credinţă ale Si­noadelor Ecumenice, ale Celei Una şi Nedespărţite Bi­serici Universale a primului mileniu.    i

Respinge dogma papistaşă care s-a dat în 1870, adică a infailibilităţii papale, a puterii lumeşti şi a pri­matului său în faţa celorlalţi episcopi. îl acceptă desigur pe papa, ca fiind primul între egali, aşa cum au stabilit Sinoadele Ecumenice şi Părinţii Bisericii,      j

Respinge dogma stabilită de papa Pius al Xll-Iea în 1854, despre imaculata concepţie a Maicii Domnului, care nu se susţine în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradi­ţie a Bisericii.    ;

Nu acceptă hotărârile sinodului de la Trident, din Spania, în afară de cele care sunt în acord cu învăţa- tura Bisericii primare.

Acceptă împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Dom­nului cu pâine dospită, ca în Biserica primară

Speră că prin apropierea ei de învăţătura Biseri­cii Primare şi nedespărţite, să se reuşească o depăşire a diferenţelor ce au dus la separare.

Ceilalţi episcopi, având ca argument interpretarea greşită a versetelor (Matei 16, 18 şi Luca 22, 32), prin silogisme scolastice, care sunt străine duhului creştin a~ utentic, au dogmatizat, în ciuda numeroaselor reacţii adverse, următoarele: „învăţăm, şi ca dogmă descoperi­tă de Dumnezeu, stabilim: Episcopul Romei, atunci când vorbeşte (se pronunţă) de la catedra sa (ex cathe- dra), când săvârşeşte îndatoririle sale de păstor şi de în­văţător al tuturor creştinilor, să legifereze, în virtutea împuternicirii sale apostolice autentice şi absolute, iar legea trebuie urmată întocmai de întreaga Biserică, re­feritoare la orice chestiune legată de credinţă, morală sau dogmatică. Această putere provine din dumnezeias­ca investire a fericitului Apostol Petru. De la acesta moşteneşte papa darul infailibilităţii, dar cu care Dum­nezeu Mântuitorul a dorit să consolideze Biserica Sa, care este datoare să se pronunţe în problemele de cre­dinţă şi de tradiţie. De aceea hotărârile papei sunt infai­libile prin ele însele şi nu prin mărturia Bisericii.”

Prin această dogmă, papa s-a înălţat pe sine dea­supra treptei episcopale, pe o treaptă specială, inexis­tentă până atunci, pe treapta papalităţii, care a devenit superioară şi sinoadelor ecumenice. Ba, mai mult, este superioară chiar Bisericii, care de acum se fundamen­tează exclusiv pe papă, fără de care nu mai poate exista! Cu alte cuvinte Biserica nu mai este Trupul lui Hristos, ci se identifică cu însuşi papa. De vreme ce papa are dreptul să emită dogme în afara sinodalităţii şi a bine­cuvântării Bisericii, înseamnă că el este ceva supraome­nesc. Se uzurpă o însuşire dumnezeiască, aceea a infai­libilităţii, care aparţine doar Bisericii lui Hristos. în a- cest fel papa, în mintea creştinilor catolici simpli, este îndumnezeit şi devine asemenea unui zeu pământean!

Dacă infailibilitatea papală este moştenită de la a- postolul Petru şi este oferită ca un dar sfânt fiecărui pa­pă, asta înseamnă că toţi papii din istorie au fost infaili­bili. Şi ne întrebăm atunci, unde este infailibilitatea pa­pilor Honorius I şi Virgiliu care au fost condamnaţi ca eretici de Sinoadele Ecumenice şi anatematizaţi?j Unde este infailibilitatea papei Ioan al XXIII-lea (1410-1415) care a comis o mulţime de păcate şi de a cărui memorie se ruşinează chiar Vaticanul, care a propus acordarea titlului său unui alt papă al secolului XX, pentru a; fi ui­tat cel dintâi? Sau papa Adrian al V-lea, care nu a fost hirotonit nici măcar preot, inexistentul Domnos al II-lea sau papii Ioan al Xl-lea (931), Leon al jV-lea (903), Sergiu al III-lea (904-911) şi mulţi alţii, care au fost caterisiţi chiar de biserica catolică, au fost şi ei in­failibili? i

Dacă potrivit acestei hotărâri papale, nu exisţă bi­serică în afara papei, cum există celelalte Biserici; care au fost întemeiate înaintea Bisericii Romei? Iar când papa moare, cine deţine infailibilitatea până la realege­rea unui nou papă? Şi dacă această perioadă intermedi­ară nu ţine o săptămână, ci patruzeci de ani, aşa cum s-a întâmplat în timpul lui Leon I, cine conduce Bise­rica lui Hristos? A rămas ea fără conducător atâţia ani?

Nici Apostolul Petru, pe care îl consideră izvprul şi purtătorul infailibilităţii, nu s-a proclamat niciodată pe sine ca fiind infailibil, de vreme ce el însuşi, mai îna­inte de Cincizecime, era stăpânit de o stare de spirit ca­racterizată de superficialitate şi egoism (vezi Matei 16, 23 şi Marcu 14, 29). Această hotărâre a transformat bi­serica papală într-un sistem de conducere antropocen- trist, deoarece conducător al bisericii Romei de atunci nu mai este Hristos, ci un om păcătos, papa. în esenţă Hristos a fost dat afară, trimis în ceruri, iar locul Său pe pământ a fost luat de papă, care are prin lege putere ab­solută. Mai mult, prin hotărârea sinodală a Sinodului I Vatican din 1870, nu există mântuire în afara papei! Şi oricine îl neagă pe papă, neagă Biserica lui Hristos şi în viaţa de apoi va lua locul lui Iuda. Papa devine suveran în biserică. Crede că a moştenit această putere de la A- postolul Petru şi că deţine toată puterea, pe care o are Biserica lui Hristos.

O         astfel de hotărâre sinodală îi îngrădeşte creşti­nului catolic, o dată pentru totdeauna, posibilitatea de a dobândi mântuirea, deoarece crede deja că obţinerea ei se realizează numai prin intermediul papei, care apare ca un al doilea mântuitor (sau chiar ca unicul!). Cu alte cuvinte, această erezie - cum că nu mai este de ajuns Jertfa de pe Cruce a lui Hristos pentru mântuirea lumii, ci a trebuit completată prin intervenţia unui om păcă­tos, ca fiind al doilea mântuitor a alterat integral în­văţătura autentică despre mântuirea omului. Afirmaţia că un om ar avea puterea de a determina mântuirea lu­mii este un păcat împotriva Duhului Sfânt. Lucrarea în lume a Duhului Sfânt este considerată astfel incom­pletă, nu este capabil să-l mântuiască şi să-l îndumne- zeiască pe om, şi pentru aceasta este condamnat, în fapt, de papistaşi. însă, slavă papei Pius al IX-lea, care a îndreptat această neputinţă a Sfântului Duh şi a sărit în ajutor, î punându-se pe sine şi în consecinţă instituţia papală colaboratori al Duhului pentru mântuirea lumii! Dar nu am aflat încă cine îi va judeca pe papi şi cine îi va conduce spre mântuire? Sau poate au încetat să mai fie oameni şi s-au îndumnezeit într-un mod magic? Cum s-a întâmplat asta? Cine o să ne lumineze?

Biserica papală recunoaşte, în teorie, pe Hristos şi Sfânta Treime, dar conducătorul lor pe pământ nu mai este deja Hristos, ci fiecare papă la rândul său. Acesta are drept de decizie asupra tuturor celor pământeşti, cereşti şi chiar asupra iadului. De aceea şi vrednicul de pomenire profesor de teologie Constantin Mouratidis spunea: „Nu mai este aşadar, papa, reprezentant al lui Hristos pe pământ, ci Hristos a devenit reprezentant al papei în ceruri”. Acesta crede că este un fel de super-e- piscop şi că are dreptul să intervină în treburile interne ale bisericilor locale şi să rezolve cu autoritate toate problemele lor. Este puterea absolută în biserică. Ceea ce papa predă, ca învăţătură, nu trebuie validat de nici- un sinod. Teologii catolici susţin că papa reprezintă o a- utoritate în sine, fără a avea nevoie de sinod, în timp ce sinodul fără papă este invalid. Dar dacă hotărârile si­noadelor lor, fără aprobarea papei, nu sunt valabile, de ce le mai convoacă? De vreme ce este de ajuns un sin­gur om, papa, pentru conducerea bisericii lor, de ce pâ­nă în zilele noastre au mai convocat douăzeci de sinoa- de? Atâta vreme cât cap al bisericii lui Hristos pe pă­mânt este un om, acea biserică încetează a mai fi fară de greşeală, nemuritoare, chivot al mântuirii şi sfântă! Creştinii ei îl adoră pe papă ca pe un dumnezeu pămân­tesc! Cu toate ca-şi dau seama că ceva nu este în regulă în biserica lor, nu îndrăznesc să se opună, deoarece îi aşteaptă excomunicarea şi anatema.          '

Ne-am dori însă să-l întrebăm pe unul dintre creş­tini catolici bine intenţionaţi: De când a devenit papa infailibil? Din 1870 sau era şi mai dinainte? Dacă infai­libilitatea lor, aşa cum spun teologii lor, provine de la Apostolul Petru, ce vom spune despre papii de dinainte de 1870, între care unii erau renumiţi pentru viaţa i lor coruptă şi păcătoasă, iar alţii au fost caterisiţi de sinoa- de, ca fiind eretici? Şi cum au moştenit papii infailibili­tatea de la Sfântul Petru, de vreme ce, ca om păcătos şi Petru, mai înainte de Pogorârea Sfântului Duh, era nei­luminat şi predispus spre păcat? Domnul, cândva, l-a numit satană (Matei 16-21, 23). îşi însuşesc papii şi a- ceastă caracterizare, ca urmaşi ai lui Petru, de vreme ce susţin că au moştenit toate câte avea acesta?

Cea mai mare impietate a lor este aceea de a crede că această dogmă a infailibilităţii constituie o revelaţie divină şi darul lui Dumnezeu în biserica lor şi că mân­tuirea se oferă, de acum, numai celor care au trăit după 1870 şi care acceptă în tăcere şi cu infinită evlavie şi respect aceasta dogma!

Când profesorul facultăţii de teologie din cadrul universităţii din Tubingen - Germania, Hans Kung, în 1980, a pus la îndoială în cursurile sale infailibilitatea papei, a stârnit imediat mecanismul propagandistic în­tunecat al Vaticanului, în vederea discreditării şi a în­depărtării sale de la catedră. Iată ce-a declarat atunci i- mediat, papa Ioan Paul al II-lea: „Dacă un individ se în­depărtează de dogma infailibilităţii, care este darul lui Hristos, se îndepărtează de credinţa autentică,” Aşadar papa îşi apară infailibilitatea chiar şi până la moartea supuşilor săi! Deoarece, după părerea lui, infailibil în­seamnă credinţă autentică.

Pentru noi, ortodocşii, infailibilitatea nu o deţine un episcop, chiar dacă este el şi patriarh, ci Biserica în toată plenitudinea ei, care, aşa cum scrie Sfântul Apos­tol Pavel - este stâlpul şi temelia adevărului. Autorita­tea supremă în Biserica Ortodoxă este reprezentată de Sinoadele Ecumenice, ale căror hotărâri cu caracter u- niversal sunt recunoscute şi acceptate de întreaga Bise­rică.

„Dogma infailibilităţii papale este erezia ereziilor,

o          revoltă fără precedent a omului împotriva lui Hristos, Dumnezeu-Omul. Este practic, o groaznică izgonire a Domnului nostru Iisus Hristos de pe pământ. Este o noua trădare a lui Hristos, o nouă răstignire...” (Sfântul Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeu-Omul, pp.127-159).

Ne dăm seama aşadar, cu multă durere, că, prin a­ceastă dogmă, cei din biserica papală le-au luat-o înain­te evreilor şi au instalat pe tronul lui Hristos propriul lor „mesia”, pe papă.            i

De curând, la întâlnirea dintre papa Benedict şi patriarhul Ierusalimului Teofil (în mai 2009), pontiful şi-a exprimat durerea faţă de ruşinea dezbinării din Bi­serica lui Hristos. Noi credem că se înşeală amarnic a- tunci când afirmă că Biserica lui Hristos este dezbinată. Biserica lui Hristos, pe care porţile iadului nu o pot bi­rui (Matei 16,18), este neschimbată, Una, Sfântă, Uni­versală, Ortodoxă şi Apostoleasca, care continuă sluji­rea ei mântuitoare în lume. Este fiinţial unită cu înte­meietorul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cu învă­ţătura ei pură, cu Sfintele ei Taine, cu clerul şi poporul cel iubitor de Hristos. Doreşte cumva să o „salvezej” şi pe aceasta, cum şi-a „salvat” şi propria biserică a ko- mei? Dar mai există şi alte aşa-zise biserici, care s-au rupt din trupul Bisericii lui Hristos cea Una, cum ar fi cea armenească, coptă, veche-catolică şi altele. Cum; de conducătorii acestora nu se îngrijorează de Biserica sfinţilor noştri, care este împodobită cu învăţătura şi cu sfintele lor moaşte?  j

Noi, ortodocşii, nu cerem unirea Bisericilor în fe­lul în care o cer papistaşii sau ceilalţi aşa-numiţi ecu- menişti, pentru că în accepţiunea noastră Biserica iui Hristos nu este despărţită sau dezbinată. Una dintre pa­triarhiile istorice a pierdut harul Sfântului Duh şi s-a îndepărtat. Dacă doreşte să se întoarcă, cine o poate îm­piedica? Este de ajuns sa se întoarcă la Biserica prime­lor zece secole, când şi patriarhia Romei a păstrat ne al­terate dogmele şi tradiţiile Bisericii celei Una şi a fost străină de orice fel de intervenţii umane egoiste. Şi cele­lalte biserici s-au îndepărtat, cu trecerea veacurilor, dar în acestea măcar nu există duhul satanic al inovaţiei in­failibilităţii conducătorilor lor! Şi nu vin în chip mândru şi viclean să ponegrească Biserica noastră şi să ne mai ;şi

considere... eretici!

Regretăm faptul că diavolul a reuşit să demoleze patriarhatul primat al Romei din harul şi misiunea lui apostolică. Răsturnarea valorilor, prin încredinţarea conducerii bisericii unui om, a adus cu sine şi alte erori teologice, atât în;domeniul învăţăturii de credinţă a Bi­sericii lui Hristos, cât şi în săvârşirea Sfintelor Taine.

 

PRIMATUL PAPAL

După terminarea perioadei persecuţiilor, s-au consolidat cele cinci patriarhii istorice primare - Roma, Constantinopolul, Alexandria, Antiohia şi Ierusalimul, iar Biserica lui Hristos şi-a desfăşurat slujirea şi misiu­nea ei în chipui cel mai democratic şi unitar cu putinţă. Conducătorii bisericeşti din acea perioadă se conside­rau între ei fraţi întru Hristos şi fiecare îşi păstorea re­giunea încredinţată, cu autoritate deplină, în libertate, fideli Sfintei Scripturi şi îndrumărilor apostolice şi pa­tristice de până atunci.

Din raţiuni de cinstire uşor de înţeles, primul loc a fost ocupat de patriarhia Romei, dat fiind că Roma fu­sese capitala imperiului şi centrul tuturor autorităţilor oficiale. Astfel, â devenit obligatoriu ca sediul patriar­hiei Romei să fie legat de oraşul-capitala. Aceasta nu în­semna însă ca patriarhul Romei avea vreun drept să se amestece în problemele celorlalte patriarhii, indiferent de natura lor. Fiecare patriarh avea dreptul exclusiv să rezolve chestiunile care ţineau de bisericile lor locale şi doar în cazul apariţiei unor abateri dogmatice majore, care năşteau controverse şi dispute, era dator ca, prin intermediul epistolelor, să înştiinţeze şi celelalte patri­arhii, pentru luarea măsurilor necesare.

Insă, încă din primele secole creştine s-a evidenţi­at o sete pătimaşă de putere a papilor romani, cu ten­dinţe de dominare şi expansiune faţă de celelalte patri­arhii răsăritene. Fiecare papă s-a considerat pe sine su­perior celorlalţi episcopi şi conducătorul tuturor.

Această iubire de putere a papilor, care s-ă culti­vat cu timp şi fără timp aproape 1500 de ani, a explodat ca o bombă la Sinodul I Vatican din 1870. Atunci, în timpul papei Pius al IX-lea, a fost stabilită ca dogmă o- ficială a bisericii lor chestiunea Primatului papal. As­tăzi, toţi catolicii, indiferent de ţara în care trăiesc, sunt obligaţi nu doar să o accepte, ci s-o şi creadă ca pe un a- devăr de baza al credinţei, fără de care nu există mântu­ire. Atât de mult a degenerat această problemă îri bise­rica lor, încât nu doar laicii, ci şi clericii de orice rang, atunci când se prezintă în faţa papei, trebuie să [înge­nuncheze în faţa lui şi să-i sărute papucul!

Această dogma nu a fost hotărâtă atunci, pentru ca pe parcursul timpului să-şi diminueze importanţa. Iată ce declara oficial fostul papă Ioan Paul al II-lea în 1988, în mesajul său cu ocazia zilei internaţionale a pă­cii: „Ca păstor al bisericii universale, nu mă voi ridica Ia înălţimea datoriei mele, dacă nu îmi voi face auzit gla­sul...” Aceasta înseamnă că el este unicul reprezentant al lui Hristos pe pământ şi capul văzut al Bisericii Sale.

Teologii catolici, pentru a fi mai convingători în faţa creştinilor, au încercat să fundamenteze şi scriptu- ristic „primatul” conducătorului lor. Şi spun că în virtu­tea faptului că Petru a întemeiat biserica lor, succesorul acestuia a moştenit toate puterile lui. Dacă Petru a pri­mit de la Hristos puterea să deschidă şi să închidă îm­părăţia cerurilor, aceeaşi harismă trebuie moştenită şi de urmaşul său!

Dar cine ne asigură că Petru chiar a ajuns la Ro­ma? Apostolul Pavel ne spune în Epistola către Romani (15, 20) următoarele: Râvnind astfel să binevestesc a- colo unde Hristos nu fusese numit, ca să nu zidesc pe temelie străină. Cu alte cuvinte, Pavel nu s-a dus să-L propovăduiască pe Hristos acolo unde mai înainte ar fi propovăduit un alt apostol. Când Pavel a ajuns la Roma a găsit creştini, aşa cum aflăm din Faptele Apostolilor

16. Aceştia însă erau negustori şi meşteşugari întorşi din Răsărit, unde se convertiseră, aducând cu ei preţio­sul mărgăritar al credinţei creştine. Tradiţia ne spune doar că Petru a fost martirizat la Roma, aşa cum Dom­nul i-a prevestit după înviere (Ioan 21,18-19).

Demnitatea de Apostol a fost unică şi excepţională în Biserica primară. Apostolii au fost învăţători univer­sali şi păstori ai Bisericii, care nu aveau o jurisdicţie precis stabilită sau definită de vreo regiune geografică anume, aşa cum au avut ulterior episcopii. Niciunul dintre episcopi nu a fost Apostol al lui Hristos şi niciun Apostol nu a fost episcop. Cum aşadar, se consideră pa­pa succesor al lui Petru, de vreme ce nu a avut vrednicia de Apostol, ci doar de episcop al unui oraş - Roma? Pe­tru nu a fost niciodată episcopul Romei. De ce deci Ro­ma îl consideră pe Petru ca fiind primul ei episcop, de vreme ce acesta, înainte de a ajunge la Roma (dacă a ajuns...), a propovăduit şi în alte părţi? La Ierusalim, în ziua Pogorârii Sfântului Duh, a vorbit mulţimilor şi s-au convertit trei mii de oameni. De asemenea Petru este considerat şi întemeietorul Bisericii din Antiohia. Ar fi putut şi acest oraş să revendice aceeaşi poziţie de pri­mat pe care o doreşte Roma. De ce nu ridică astfel de pretenţii egoiste şi episcopii celorlalte patriarhii istori­ce?

Papistaşii susţin că Petru era considerat primul dintre apostoli. Dar acest lucru nu a fost stabilit de Domnul. Petru a vorbit de multe ori în numele celorlalţi apostoli din simplul motiv că era mai în vârstă şi avea un caracter mai vulcanic. Domnul l-a numit în vreme de ispită satana (Matei 16, 21-23). îşi însuşesc oare a- ceastă admonestare şi papii în calitatea lor de „succe­sori” ai lui Petru? De multe ori Domnul l-a luat cu sine pe Petru în situaţii excepţionale, cum ar fi la Schimba- ! rea la Faţă pe muntele Taborului, la învierea fiicei lui ' Iair ş.a. dar niciodata nu l-a luat doar pe el. Ca un mare I şi înţelept pedagog, Domnul nu a vrut să-i scandalizeze | pe ceilalţi apostoli. De aceea a mai luat cu Sine şi pe al- i ţii alături de Petru.  ! !

O         altă mare greşeală a teologilor papistaşi o Cons­tituie interpretarea versetului de la Matei 16,18: Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birul Ei susţin ca Hristos Şi-a întemeiat Biserica Sa pe piatră, iar a- ceastă piatră este Petru. Dar, vai, oare Hristos Şi-k în­temeiat Biserica Sa bazandu-Se pe un om, fie el un! ma­re sfânt şi tămăduitor? Poate un simplu om să deyină mântuitorul celorlalţi oameni? Iar pe el cine-1 conduce spre mântuire? Sau el nu are nevoie de mântuirea sufle­tului?

Când Hristos i-a întrebat pe ucenicii Săi: Cine spun oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?, iar ei au dat di­ferite răspunsuri, Petru a zis: „Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui Viu! (Matei 16,16). Atunci Hristos i-a răspuns. Fericit eşti tu Simone, Fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri (vers.17). Aşadar Hristos Şi-a înte­meiat Biserica Sa nu pe un om, ci pe piatra mărturisirii Iui Petru - adică pe Iisus Hristos. Sfântul Apostol Pavel scrie foarte limpede în prima Epistolă către Corinterii 3,

că nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pu­sa, care este Iisus Hristos. Toţi Apostolii stau la temelia Bisericii, dar piatra cea din capul unghiului este Iisus Hnstos (vezi şi Efeseni 2, 20).  ,

A. Papistaşii insista şi spun că Hristos i-a promis că « va da cheile împărăţiei Cerurilor ca să lege şi să dezle- gesufletcl0 oamenilor, precum pe pământ aşa şi în cer (Matei 16, 19). Da, aşa cum am mai spus, i-a promis, dar a dăruit această harismă tuturor Apostolilor Şăi, după învierea Sa, atunci cand le-a dăruit Sfanta Taina a Mărturisirii şi a Pocăinţei.      ^

De asemenea, cunoaştem din Scriptura (Marcu 14, 66-72) că Petru, din cauza slăbiciunii sale, s-a lepă­dat de învăţătorul său în cele mai dureroase clipe ale vieţii Sale pământeşti. Sigur, cu ajutorul lui Hristos s-a pocăit şi a plâns cu amar pentru căderea sa. De ce insa acum papistaşii se luptă pentru primatul papal, de vre­me ce aşa-zisul întemeietor al primatului a fost un om păcătos şi a plâns pentru păcatele sale, cel puţin până la

CincizcciniG^

Deoarece Hristos S-a arătat, după învierea Sa, în special lui Petru, papistaşii susţin că l-a cinstit în chip deosebit faţă de ceilalţi şi i-a oferit întâietatea. Dar lu­crurile nu stau chiar aşa. Ar trebui să pătrundă în psi­hologia lui Hristos, ca să înţeleagă corect faptele Sale. Domnul îl cunoştea pe Petru de trei ani (de fapt din veşnicie). îi cunoştea sentimentele şi caracterul spon­tan. Ştia că ar fi putut să cadă în deznădejde, din cauza căderii sale. De aceea Hristos a venit în mod special mai aproape de el, ca să-l întarească sufleteşte, să-l ajute să treacă peste sentimentele de disperare şi nimicnicie, pe care le simţea comparându-se cu ceilalţi apostoli. De a- ceea le-a spus femeilor mironosiţe să vestească aposto­lilor şi în special lui Petru despre învierea Sa. Dar locul în care se evidenţiază cel mai bine harul pastoral desă­vârşit al Domnului este acela în care L-a chemat pe Pe­tru şi l-a întrebat de trei ori dacă îl iubeşte. Şi, de vreme ce Petru a răspuns pozitiv, Hristos i-a redăruit demnita­tea sa apostolică şi locul de cinste pe care îl avea între ceilalţi ucenici (Ioan 21,15~17)-

La Roma, papa, din cauza primatului este super­ior sinoadelor şi purtător al dreptului divin, astfel meat poate anula şi hotărârile sinodale. în Sinodul Apostolic de la Ierusalim, care a avut loc în jurul anului 50 d.Hr., întâi-stătător nu a fost Petru, aşa cum s-ar fi aşteptat papistaşii, ci Iacov, ruda Domnului. Iar hotărârile care f s-au luat nu au avut semnătura numai a conducătorului | sau a unui singur apostol, ci au avut binecuvântarea { Sfântului Duh şi acordul tuturor Apostolilor (vezi Fapte î 15,1-29).     

Când Apostolul Pavel s-a întors din călătoriile sale misionare la Ierusalim, s-a dus să vestească minunile Domnului în faţa celorlalţi apostoli. Iar atunci erau con­sideraţi stâlpi ai Bisericii lui Hristos, nu doar Petru, ci şi f Iacob şi Ioan (vezi Galateni 2, 1-9). Şi cum vrea acum f: papa să conducă singur Biserica şi să accepte sau să re- | fuze persoane şi lucruri?            (

în Evanghelia de la Matei 19, 28 citim că: atunci | când va sta Fiul Omului pe tronul slavei Sale, veţi sta \ şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele două- sprezece seminţii ale lui Israel. Aşadar, când Hristos va | fi slăvit în ceruri, se vor pregăti şi cele douăsprezece tronuri ale apostolilor Săi. Nu ne spune Hristos aici da­că tronul lui Petru va fi mai presus sau mai impresio- I nant decât celelalte, aşa cum este astăzi tronul succeso­rului Său papa!

Când doi dintre ucenicii Săi, motivaţi de mama lor, au cerut să stea de-a dreapta şi de-a stânga Sa, în slavă, neînţelegând cuvintele Lui, care vorbeau despre j apropierea Patimilor, Hristos le-a spus: Nu tot aşa va fi j între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slu- i jitorul vostru şi care între voi va vrea să fie întâiul să ; vă fie vouă slugă (Matei 20, 26-27). Le-a spusi că nu i trebuie să ceară cinstiri lumeşti, distincţii şi catedre î- ş nalte. Sigur papa se autointitulează robul robitor lui I Dumnezeu (Servus servorum Dei), dar în realitate ur- I măreşte să fie împăratul împăraţilor şi să fie adorat ca j un al doilea dumnezeu pe pământ!

Biserica Ortodoxă nu refuză să-i acorde papei, ca patriarh al Romei, primatul de cinstire pe care l-a avut timp de zece secole, înainte de căderea din unitatea cu

36

Biserica cea Una şi Sfântă a lui Hristos. Dar primatul de putere, pe care-1 revendică papa, mai presus de orice jertfă, este antievanghelic, luciferic şi potrivnic duhului, învăţăturii şi vieţii exemplare a întemeietorului Biseri­cii noastre, Iisus Hristos.

 

COMERCIALIZAREA VIRTUŢILOR

Fiecare faptă a omului, bună sau rea, este rodul li­bertăţii sale şi el este singurul responsabil pentru viaţa sa. Pentru a săvârşi binele şi în special binele duhovni­cesc, care are legătură cu dobândirea virtuţilor lui Hris­tos şi cu mântuirea sufletului, omul va trebui să creadă în Mântuitorul şi să urmeze Bisericii Sale celei adevăra­te, care astăzi nu este alta decât cea Ortodoxă.

Desigur, în Biserica noastră Ortodoxă nu se mân- tuieşte nimeni numai datorită faptelor sale sau virtuţi­lor pe care le dobândeşte, ci doar în conlucrare cu Ha­rul lui Hristos. Iată ce ne spune Apostolul Pavel: Ce ai, pe care să nu-lfi primit? (I Corinteni 4, 7). Ne întrea­bă, aşadar, ce avem, pe care să nu-1 fi primit de la Hris­tos? Oricâte fapte am săvârşi, oricâte virtuţi am dobân­di, în realitate toate sunt daruri ale Domnului, pentru că - aşa cum ne spune acelaşi Apostol - mântuirea o vom primiin dar.

Mântuitorul ne arată că şi atunci când am împlinit toate virtuţile, pe care El însuşi ni le-a predanisit, să ne considerăm robi nevrednici, pentru că nu am făcut de­cât ceea ce eram datori să facem. Iată ce spune exact: A- şa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să zi­ceţi: Suntem slugi nevrednice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem (Luca 17,10). Sigur că nimeni nu se poate lăuda că a împlinit în chip desăvârşit virtu­ţile evanghelice. Şi, deci, nu poate revendica o răsplată de la Hristos; în virtutea faptului că s-a străduit să ur-

meze poruncilor Evangheliei Sale.

Cu de la sine putere omul nu poate să facă niciun pas pe drumul virtuţii şi al sfinţeniei, deoarece liristos ne spune: Fără Mine nu puteţi să faceţi nimic (Ioan 15, 5). Accentuează aici că fara harul şi puterea Sa dumne­zeiască, dătătoare de viaţă, nu reuşim nici să ne pocăim cum trebuie, nici să ne mântuim. Aşadar mântuirea es­te darul lui Dumnezeu şi nu depinde exclusiv doar de faptele noastre, ci şi de mila şi iubirea lui Hristos. De a- semenea, nu este necesar ca creştinul să împlinească un anumit număr de fapte bune şi mai apoi să pretindă os­tentativ de la Hristos dobândirea mântuirii. Şi iarăşi, nu poate să creadă că a făcut chiar mai multe fapte bu­ne decât era necesar pentru mântuirea sa şi că cele pri- sositoare le poate împărţi cuiva, pentru a se mântui, de­oarece: El va răsplăti fiecăruia după faptele sale (Matei 16, 27).            j

în timp ce în Biserica Ortodoxă învăţătura despre mântuirea omului este atât de clară şi transparentă, la papistaşi, după schisma, au intervenit denaturări majo­re. Ce cred aşadar catolicii în biserica lor?

Ei au inventat acea învăţătură paradoxală potrivit căreia faptele sfinţilor şi ale Maicii Domnului au fost suprasuficiente pentru mântuirea lor. Cele prisositoare au fost preluate de papă şi acesta le poate folosi după cum doreşte. Spre exemplu, dacă vreun creştin nu a a- pucat să ducă la bun sfârşit canonul de pocăinţă care i s-a dat în urma mărturisirii păcatelor şi a murit, există, potrivit acestei învăţături papistaşe materialiste, spe­ranţa de a se mântui. Vor cumpăra rudele sale de la pa­pa faptele şi virtuţile pe care acela nu a apucat să le facă în viaţa sa şi astfel va merge şi el în paradis.            !

Mântuirea, conform bisericii papale, este suma faptelor bune. Dacă, spre exemplu, sunt necesare 100 de fapte şi cineva a făcut doar 80, nu se poate mântui. Dacă un altul a săvârşit 130 de fapte, va păstra cele 100 care-i sunt necesare pentru mântuirea personală, iar restul de treizeci vor fi preluate de papă, pentru a fi vândute rudelor altor adormiţi. Papii au proclamat că faptele prisositoare ale sfinţilor lor sunt infinite şi, de a- ceea, au acces la ele toţi oamenii care au plecat nepre­gătiţi din această lume, pentru a se mântui prin ele! Ele sunt strânse la banca Vaticanului şi nu pot fi accesate decât prin intermediul papei, în funcţie de interesul a- cestuia.

Această învăţătură reprezintă o invenţie satanică, prin care se batjocoreşte sensul şi scopul Bisericii lui Hristos. Oamenii încetează efectiv să se mai lupte pen­tru mântuirea lor. Nu se mai îngrijorează pentru jude­cata viitoare, deoarece, după moarte, rudele lor vor me­rge la papă şi vor cumpăra faptele care le lipsesc, pentru a intra în paradis. Dogma aceasta nu are niciun fel de suport scripturistic. Minimalizează Jertfa izbăvitoare de pe Cruce a Lui Hristos şi-l transformă pe papă într-un fel de bancher, care comercializează mântuirea omului, prin vinderea către cei interesaţi, a unor mincinoase şi inexistente fapte bune.

Această metoda de mântuire îi deserveşte doar pe cei adormiţi, care nu au reuşit să adune numărul nece­sar de fapte bune, pentru mântuirea lor. Pentru cei vii, din evul mediu, au început să se tipărească indulgenţe­le, sau iertările, despre care vom vorbi mai pe larg în capitolul referitor la Taina Mărturisirii.

 

PURGATORIUL

Sufletele care au plecat nepregătite către viaţa de dincolo, după cum ne arată concepţia legalistă a papis- mului, nemaiîntâlnită în altă parte, nu merg nici în pa­radis, nici în iad. Ajung în focul purgatoriului. După în­văţătura papistaşă, purgatoriul este un fel de iad. Pe depsele sunt două: lipsa prezenţei lui Dumnezeu şi pe- ■ deapsa simţurilor prin foc, cu singura diferenţă că acest ; foc are un sfârşit, în vreme ce iadul rămâne veşnic. j

Ei afirmă urmatoarele: atunci când un creştin se j mărturiseşte, este absolvit de pedeapsa chinurilor iadu- ! lui şi de vinovăţia păcatului, dar nu şi de pedepsele temporare. Ce sunt pedepsele temporare? Ei cred că, j din cauza păcatelor creştinilor, Dumnezeu este supărat | şi, de aceea, omul trebuie sa împlinească o serie de ca­noanele care le primeşte de la duhovnicul său,1 astfel încât să îmblânzească mânia lui Dumnezeu. Ei nu cred ! ca Jertfa lui Hristos pe Golgota este suficientă pentru | ispăşirea omului. Prin împlinirea canoanelor, cred că i dau satisfacţie sfintei dreptăţi a lui Dumnezeu. Dacă ci­neva moare fara să împlinească acele canoane merge în ^ purgatoriu. Acesta este un iad provizoriu, unde sufletul se curăţă din ce în ce mai mult şi se purifică. Iar acest lucru se întâmplă înainte de Judecata de Apoi. Astfel, potrivit acestei învăţături ridicole, niciunul dintre cato- lici nu va mai ajunge în iad, deoarece toţi, mai înainte de a Doua Venire a lui Hristos, vor sări în chip magic, prin intermediul papei, în rai.

Chestiunea devine şi mai interesantă! Potrivit în­văţăturii papale, biserica lor poate grăbi ieşirea unui su­flet din purgatoriu şi să-l absolve de pedepsele atribui­te. Cum se întâmplă aceasta? învăţătura lor spiine: Jertfa lui Hristos pe Cruce L-a satisfăcut cu multimai mult decât era nevoie pe Dumnezeu Tatăl, astfel încât există un tezaur uriaş de har izbăvitor. Papa are acces la acest tezaur şi poate oferi oricărui suflet cât are nevoie, cu condiţia ca rudele acestora să plătească la banca Va­ticanului suma stabilită!!! Papa le oferă celor care-au plătit certificate de iertare, aşa-numitele indulgenţe, prin intermediul cărora sufletele celor adormiţi ies din purgatoriu şi intră în paradis.

Teologii papali au încercat să fundamenteze şi

scripturistic această ciudată învăţătură şi-au interpretat tendenţios versetul de la Matei 12, 32: Celui care va zi­ce cuvânt împotriva Fiului Omului, i se ua ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce ya să fie.

Ei susţin că, potrivit acestui verset, este posibil ca şi în veacul viitor să fie iertate păcatele. Dar interpretarea nu este aceasta. Spunând aceste cuvinte, Mântuitorul a vrut să accentueze că niciodată nu va fî iertată blasfemi- a împotriva Duhului Sfanţ, ci va fi pedepsită şi in viaţa

aceasta şi în cea de apoi.         ^          w

De asemenea, teologii catolici invoca şi următorul verset: Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc (I Corinteni 3, 15). Focul despre care vorbeşte aici Sfântul Apostol Pa­vel nu este un foc ce acţionează în timpul staţionării su­fletelor în starea de mijloc, cum mai este denumit in­tervalul temporar dintre moartea omului şi a Doua Ve­nire. Prin acest foc vor fi încercate faptele tuturor oa­menilor, fără excepţie, în ziua cea din urmă a Judeca­ţii (0HE 8,1017-1018). Este ceva cu totul diferit faţa de învăţătura eronată a papismului, care în esenţa ei jig­neşte şii subestimează Jertfa mântuitoare a Domnului. E ca şi cum nu ar fi fost de ajuns Jertfa Sa, răscumpăra­rea Sa pentru mântuirea noastră şi de aceea mai trebuie să plătim şi noi! (O ameninţare pentru Ortodoxia noastră, G. Psaltaki, Editura Sotir, 2007> P* 173*) ^

Atâta vreme cât papa trâmbiţează şi spune ca este bun şi iubitor de oameni, de ce nu iartă dintr-o dată toate păcatele celor adormiţi, ca să se izbăvească şi ei definitiv de chinurile purgatoriului? De ce ii scoate nu­mai pe aceia pentru care rudele plătesc taxe substanţia­le şi îi lasă pe cei săraci să ardă în flăcările iadului pro­vizoriu? Este aceasta o dovadă de iubire din partea sa?

 

 

7- IMACULATA CONCEPŢIE A NĂSCĂTOAREI! DE DUMNEZEU

Născătoarea de Dumnezeu a fost învrednicită de | Dumnezeu, Cel Iubitor de oameni, să devină Vasul celui i Neîncăput şi podul care a unit cele pământeşti cu cele j cereşti, prin întruparea m pântecele sau a Fiului! şi Cu- ] vântului lui Dumnezeu, a lui Iisus Hristos. Aşadar, cins- j lea Pe care i-o acorda creştinii, în afară de protestanţi, I este foarte mare şi justificată. însă trebuie să ştim şi să ! credem neclintit că Născătoarea de Dumnezeu Maria a ! fost o fecioară obişnuită, asemenea tuturor femeilor lu­mii, deoarece s-a născut şi ea din părinţi trupeşti, din Ioachim şi Ana. I s-a transmis şi ei păcatul strămoşesc ! al protopărinţilor, de care a fost izbăvită în ziua Bunei- ! vestiri. Atunci Arhanghelul Gavnil i-a adus vestea naş­terii Fiului lui Dumnezeu şi Mântuitorului lumii. Maica Domnului nu a primit botezul, pentru a fi izbăvităj de a- cest păcat, dar, prin vestirea Arhanghelului şi prin ac­ceptul ei de a deveni Maica lui Dumnezeu, îndată s-a umplut de harul Sfântului Duh.

Cinstirea catolicilor pentru Maica Domnului a în­trecut anumite limite şi a ajuns la anumite erori critica­bile. Astfel, papa Pius al IX-lea (acelaşi care a impus şi celelalte două dogme - a primatului şi a infailibilităţii), la 8 decembrie 1854 a dogmatizat cu privire la imacula­ta concepţie a Fecioarei. Iată hotărârea, aşa cum ieste scnsa m cartea dogmatistului Hristou Androutsos, Sim­bolica (pp. 201-202): „Harul Atotputernicului Dumne­zeu, din perspectiva actelor izbăvitoare ale Mântuitoru­lui, a păstrat-o pe Născătoarea de Dumnezeu curată de orice mtinare a păcatului strămoşesc, iar această învă­ţătura ne-a fost descoperită de Dumnezeu. în ea sunt datori să creadă statornic şi neclintit toţi creştinii”; Au existat desigur numeroase contestări la adresa acestei noi dogme.           

Aici papistaşii ne spun că aceasta dogma a îost descoperită de Dumnezeu, dar nu ne oferă nici macar un verset sau temei patristic. însă in Sfanta Scriptură găsim multe referiri la faptul că toţi oamenii care s-au născut din Adam şi Eva sunt muritori, iar moartea este rodul căderii protopărinţilor. Astfel, toţi urmaşii lui Adam sunt păcătoşi şi toţi au păcătuit. îndreptarea nea­mului omenesc a venit prin Iisus Hristos, care nu a pro- venit din neamul lui Adam, de vreme ce S-a născut de la Duhul Sfânt din Fecioara Maria. Iată un verset impor­tant: De aceea, precum printr-un om a intrat pacatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit întru el (Romani 5,12).           

De vreme ce Maica Domnului a avut părinţi, care proveneau din arborele genealogic al lui Adam şi al Evei, cum au dogmatizat papistaşii despre imaculata ei concepţie? încă şi Maica Domnului avea conştiinţa ori­ginii ei, iar în celebra Odă a 9-a se referă la faptul că-L mărturiseşte pe Hristos ca fiind Mesia şi Mântuitorul ei: Măreşte, suflete al meu, pe Domnul, că s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu\ (Luca 1, 46-47). 1      , Şi noi ortodocşii o invocăm pe Maica Domnului cu

cuvintele imaculată, neîntinată, preacurată, pură, nepă­tată etc., dar aceste caracterizări nu se referă la păcatul strămoşesc, ci la lipsa păcatelor ei personale, mai ales după pogorârea Duhului Sfânt. Mai precis, după Buna­vestire, Maica Domnului nu a mai savarşit niciun păcat şi de aceea mai este şi numită Preasfântă. Sfântul Duh a sfinţit-o şi i-a dăruit puterea de trăi fără să mai păcătu- iască.

Papa Pius al 12-lea, la 1 noiembrie 1950, a dogma­tizat în chip paradoxal faptul că Născătoarea de Dum­nezeu este co-răscumpărătoare a neamului omenesc. In vreme ce, aşa cum am arătat şi mai sus, ea însăşi ÎI | mărturiseşte pe Fiul ca fiind Mântuitorul ei. în acelaşi |- timp a introdus şi o altă învăţătură nouă despre înălţa-1 rea Maicii Domnului la ceruri. Noi ortodocşii ne mirăm l cum se hotărăsc, fără niciun fel de susţinere scripturis-1 tică, astfel de noi învăţături în biserica papistaşă. Până S la urma ce este biserica lor? Un teren de fotbal, unde f poate să jongleze mingea învăţăturii orice jucător, tară [ niciun fel de context istoric? Nu ştiu papistaşii bă există I mormântul Maicii Domnului în Grădina Ghetsimani în 1 Ierusalim, lucru care înseamnă că Maica Domnului a a- I dormit şi nu s-a înălţat, aşa cum a făcut-o Domnul? \

Acelaşi papă, Pius al Xll-lea, într-o enciclică din ! acelaşi an, a numit-o pe Maica Domnului respectată în- I soţitoare a Mântuitorului, expresie neîntâlnită în tradi- i ţia Bisericii noastre, şi care ne nedumereşte în privinţa l sensului ei.  ;            |

Pe de altă parte, papa loan Paul al 11-lea vorbea ! înţr-o enciclică despre îndumnezeirea Maicii Domnu- j lui, în sensul că i s-ar cuveni aceeaşi adorare care I se cuvine lui Dumnezeu. Aceste exagerări, promovate în timp de mai mulţi papi, au avut ca scop principal im- ! presionarea credincioşilor lor. Rodul acestora este şi | domeniul teologic care tratează exclusiv despre Maica ! Domnului, numit Mariologie.

în Biserica noastra Ortodoxă orice exagerare este ' considerată ca venind de la diavol. Potrivit Sfintei Tra­diţii, trupul preacurat al Maicii Domnului nu a putrezit după îngropare. La câteva zile după îngropare trupul ei s-a mutat la ceruri în chip minunat. însă această muta­re nu este similară cu slava înălţării Domnului la ceruri. Această mutare nu a fost proclamată ca dogină la vreun Sinod Ecumenic, ci constituie un mister revelat al vieţii Născătoarei de Dumnezeu, pe care Biserica îl acceptă.

Fecioara Maria a dus o viaţă împodobită cu cea mai adâncă smerenie, dar şi plină de încercări. Creştinii

Ortodocşi o cinstesc ca pe cea mai cinstită decât heru­vimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii, fără să o îndumnezeiască, aşa cum fac catolicii. Adora­rea I se cuvine doar lui Dumnezeu, Care este Creatorul şi Mântuitorul lumii. Maica Domnului se bucură atunci când îi acordăm Fiului ei cuvenita închinare şi adorare, iar ei cinstirea de care a fost învrednicită.

GGGGGGGGGGGGGGGGGGGGGGG

 

8. SFÂNTUL BOTEZ

în instituirea Tainei Sfântului Botez în Biserică s-a prevăzut, încă de la începuturi, modul liturgic corect de săvârşire a acesteia, prin afundarea catehumenului de trei ori în apă. Domnul însuşi a primit în Iordan bo­tezul de la Ioan prin afundare: Iar botezându-Se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis... (Mateii 3,16). începând cu secolul al XIV-lea, s-a gene­ralizat în biserica apuseană botezul prin stropire, care i- niţial era permis, prin iconomie, doar în cazul în caie cel ce urma să fie botezat era grav bolnav şi nu putea fi afundat în apă.

Preotul Ortodox nu spune: „Te botez eu„. , aşa cum fac romano-catolicii, ci spune: „Se botează robul lui Dumnezeu...”. Sfântul Apostol Pavel arată semnifi­caţia simbolică a botezului, vorbind despre îngroparea omului celui vechi (afundarea în apă) şi învierea - ridi­carea omului nou. Biserica papală admite că Taina Sfântului Botez poate fi administrată şi de către un iu­deu sau un musulman, dar o astfel de poziţie demolează complet sfinţenia şi scopul acestei Taine. In acelaşi timp se anulează taina preoţiei, prin afirmarea celor do­uă componente, specială şi generală,  Verbul a stropi cu siguranţă nu înseamnă a bote­za, adică a afunda în apă, ci a turna, a vărsa. Iar acesta nu este botez. Este doar stropire. De ce timp de paisprezece secole au săvârşit botezul prin afundarea în apă,; pentru ca apoi excepţia să devină regulă, stabilită defi-l nitiv în biserica lor? Bănuim că le este mai comod aşa.! Sau să ne răspundă ei înşişi. Toţi cei care sunt stropiţii nu sunt botezaţi în fapt şi nici nu primesc Hainul nece­sar mântuirii. Aşadar, toţi papistaşii care doresc cu ade- j vărat să se mântuiască nu vor fi rebotezaţi, ci botezaţii în Biserica noastră Ortodoxă, deoarece bisericâ lor nu| săvârşeşte botezuri, ci stropiri. Incă din primii ani aii răspândirii Bisericii în lume, îndată după Botez se ad-j ministra Taina Mirungerii, prin care cel botezat era uns | cu Sfântul Mir, ritual prin care se completa pe deplin | Harul Botezului. Ne confirmă acest lucru şi Tertulian, I într-una din scrierile sale din secolul al II-lea. în Apus, f însă, după îndepărtarea bisericii Romei de Biserica cea fî Una a lui Hristos, au despărţit Botezul de Mirungere. | Aceasta din urmă este aplicată de către episcopul lor | copiilor botezaţi, când au împlinit deja vârsta de 7-12 | ani. Astfel, copilul nu se poate 1 mpartaşi imediat după |; botez, ci doar după mirungere. în cazul în care acesta ar | muri în acest interval, ar pleca din această lumej neîm-1 părtăşit. Au introdus această inovaţie, deoarece au con- | siderat că cel botezat va înţelege mai bine, la o Ivârstă | ceva mai mare, primirea harului. Dar harul este darul J lui Dumnezeu şi nu depinde nemijlocit de voinţa: omu- J lui. Pe de altă parte, când pruncul a fost botezat, a înţe- I Ies el că a primit harul botezului? Sau la cei care se bo- | tează la o vârstă matură harul care li se va dărui! de la § Dumnezeu este oare dependent de percepţia lor? | | Dorind să-i conducă, aşa cum susţine, pe toţi oa- | menii către Hristos şi către paradis, biserica apuseană îi I primeşte în sânul ei pe toţi cei întorşi de la alte biserici, | culte sau secte, fără să-i mai reboteze. Recunoaşte aşa- | dar, indirect, botezurile săvârşite în orice altă biserică, J deoarece singurul lucru care-i interesează este accepta- f rea de către aceştia a primatului şi a infailibilităţii papale. în continuare vom prezenta mărturiile autentice ale unor adulţi botezaţi, în mare parte africani, care ne descriu ce au simţit în momentul în care au fost boteza­ţi în cadrul Sfintei noastre Biserici Ortodoxe.

 

MĂRTURII DESPRE SFÂNTUL BOTEZ

Am văzut cu ochii mei un porumbe.

 Printre preoţii şi lucrătorii Misiunii Apostolice din Kolwezi - în sudul statului Congo, îl întâlnim şi pe pă­rintele Lazăr. Se distinge prin smerenia sa, deschiderea spre ascultare şi sârguinţă. într-o zi in-am apropiat de el şi l-am întrebat: Părinte Lazăr, cum ai devenit ortodox?

Eu, părinte, până în 1983 eram nebotezat. Auzi­sem despre comunitatea protestantă a metodiştilor şi la început am mers la ei. Am urmărit cursurile lor catehe- tice, dar, când mi~au propus să mă botez, am simţit o împotrivire în sufletul meu. Apoi am mers la penticos­tali, dar şi de acolo am fugit din acelaşi motiv. Intr-o zi, trecând pe lângă Biserica Ortodoxă a Sfântului Gheor- ghe din Kolwezi, mi-a trecut prin minte să intru. îndată am simţit o mare bucurie interioară şi o pace sufleteas­că. O voce din mine mă anunţa: aceasta este Biserica pe care o cauţi! Am întrebat de preot. Pe vremea aceea era fericitul părinte Cosma Grigoriatul. Am urmărit a- poi lecţiile sale catehetice şi împreună cu familia mea am decis să ne botezăm. Când am ieşit din baptisteriu, am văzut cu ochii mei un porumbel care zbura deasupra capetelor celorlalţi, care se botezau în acel moment. L-au văzut şi ceilalţi fraţi. Părintele Cosma ne-a explicat că porumbelul simbolizează pogorârea Sfântului Duh, aşa cum s-a întâmplat şi la botezul Domnului în râul Iordan.

Un mic înger?

Oraşul Louena se afla la 300 de kilometri depărta­re de IColwezi. De când a fost numit acolo părintele Ioa- chim, 111 parohia Intrarea Maicii Domnului în Biserică, s-a remarcat un progres continuu în viaţa creştinilor; din comunitate.           

Părintele protoiereu Meletie a mers ultima dată în această enorie în octombrie 2002, în vederea rezolvării mai multor probleme misionare. Dorea să se informeze despre funcţionarea noului gimnaziu ortodox, să vadă ce reparaţii s-au executat la şcoala de asistente medica­le şi să^-vorbească cu catehumenii despre botezarea lor.

fost întâmpinat călduros, în chip tradiţional cu flori, cântări şi dansuri locale. Mulţimea credincioşilor l-a condus apoi în noua biserică. La sfârşitul vecerniei, pă­rintele i-a salutat şi le-a vorbit despre programul său. Către sfârşitul cuvântării sale, s-a apropiat de el un co­pil de vreo cinci anişori, în faţa Sfintelor Uşi, care l-a a- pucat de degetul mic al mâinii stângi şi i-a pus urmă­toarele întrebări surprinzătoare:

Ai venit, părinte, ca să-l aduci pe Hristos în viaţa noastră?

Părintele Meletie a răspuns mecanic, fară să acor­de prea mare importanţă micuţului înger:

Da, copilul meu, de aceea am venit. !

Astăzi o să ne mărturisiţi şi mâine ne vom bote­za?

Da, micuţule, aşa vom face.

Iar după botez îl vom primi pe Hristos înlăun- trul nostru prin Sfânta împărtăşanie?

Da, copilul meu, aşa este rânduiala în Biserica noastră.

Şi, după ce ne vom boteza, trebuie să avem grija

să nu mai facem păcate?

Desigur, aşa trebuie să facem!

Bine părinte, vă mulţumim ca aţi venit la noi. Vă aşteptam...

Părintele Meletie, aşa cum el însuşi mi-a povestit cu emoţie, a fost uimit de întrebările micuţului. A pre­supus că acesta a participat k cursurile catehetice ale bisericii şi de aceea a pus acele întrebări.

între timp, copilul se întorsese printre ceilalţi co­pii din biserică. Părintele a continuat să comunice con­siliului parohial şi celor catehizaţi programul de a doua zi Lai sfârşit, le-a cerut să-l aducă din nou în faţa sa pe copilul respectiv. Atunci aceia i-au spus că pentru pri­ma oară l-au văzut şi ei pe acel copil şi că nu mai este de găsit între copii din parohie. Au căutat pretutindeni, dar nu l-au mai găsit. I-au întrebat pe copii dacă-1 cu­nosc sau dacă l-au mai văzut şi altădata, dar şi aceştia nu ştiau nimic. Nici măcar nu văzuseră încotro plecase. Atunci părintele Meletie s-a emoţionat şi a zis: «Oare ne-a trimis Domnul un înger al Său, pentru a întări lu­crarea Bisericii Sale?”

Mărturii ale celor botezaţi

Mărturiile care vor urma provin de la un grup de aproximativ 12 băieţi tineri, care anul trecut au termi­nat şcoala agricolă a Misiunii Apostolice Ortodoxe din Kolwezi. Dirigintele lor, părintele Meletie, vrând să-i a- jute la studiul în, comun, în vederea pregătirii lor pentru apropiatele examene de admitere la Universitatea din Louboubasi, le-a oferit o sală în clădirea Misiunii. Ei ră­mâneau acolo adeseori împreună, pentru a studia. Ve­neau apoi şi la slujbele de la biserică şi de multe ori ce­reau să afle mai multe despre credinţa ortodoxă şi des­pre aspectele ei liturgice. Li s-au dat împrumut mai multe cărţi, majoritatea în franceză. Le-au studiat şi-au j mai cerut şi altele. în cele din urmă au cerut sâ fie bote-1 Zaţ1' . , i j v Părintele Meletie a programat ca botezul1 lor să ai- i ba loc sâmbătă, 13 iulie 2002. Printre alţi candidaţi la i botez, care m anul acela ajunseseră la 96, erau şi aceşti 1 tineri, care proveneau din credinţe diferite. I-a rugat să scrie fiecare câte ceva despre experienţele spirituale şi binecuvântările pe care le-au trăit în acele zile de di-inainte şi după botez. Câţiva dintre ei ne-au dăruit măr-! turiile scrise, pe care le-am tradus în continuare:            |

φφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφ

 

„Ma numesc Chisola Kapenda.      

u înainte de-a intra în Biserica Ortodoxă aveam o j alta percepţie despre aceasta, despre cultul ei, despre rugăciune şi despre învăţătura ei. începusem să) cred că I se închină la idoli, aşa cum o acuză mulţi protestanţi, j deoarece are icoane ale sfinţilor, la care lumea se închi- ! na. Dar, după ce am urmat catehizarea iar apoi m-am ! botezat, am simţit in trupul meu şi în suflet o mare uşu- i rare, în vreme ce, înainte de asta, ma simţeam foarte ' împovărat. Când am ieşit din baptisteriu, am simţit o bucurie greu de descris m cuvinte. Am primit numele Aristos, iar toate părerile mele preconcepute de dinain­te de botez despre Biserica Ortodoxă au dispărut. Dim­potrivă, acum îmi doresc permanent să adaug raţiunii mele şi inimii cât mai multe cunoştinţe despre credinţa ortodoxă. Aşa am înţeles, prin intermediul experienţe­lor mele, că aceasta este Biserica Apostolească. Nu as­cunde nume faţă de credincioşii săi în ceea ce priveşte mvaţatura. Vrea să-i unească pe oameni prin credinţa m Sfanta Treime.”

„Ma numesc Senuo Ukaita. înainte de a mă boteza aveam anumite îndoieli în ceea ce priveşte Biserica Ortodoxă. Oamenii din afara Bisericii spun că în această Biserică nu exista Dumne­zeu. Eu, însă, din experienţa pe care am trăit-o, am vă­zut că Dumnezeu există. Când părintele Meletie mi-a ci­tit rugăciunea de iertare de după spovedanie, am simţit în sufletul meu o mare bucurie. Aceeaşi bucurie, încă şi mai intensă, am simţit-o după ce in-am botezat. Aproa­pe că nu-i mai vedeam pe oamenii din jurul meu, atat de plin era sufletul meu de bucurie. Am primit numele Evstratie. Pentru toate aceste binecuvântări Ii mulţu­mesc şi îl slăvesc pe Dumnezeul nostru Iisus Hristos.”

„Mă numesc Yav Kasongo.

înainte de-a intra în adevărata Biserică a lui Hris- < tos eram musulman. în religia islamică ne învăţau că Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu şi nici Mântui­tor al oamenilor. însă lângă Biserica Ortodoxă am învă­ţat ce spune Hristos: Cel care M-a văzut pe Mine, L-a văzut şi pe Tatăl Meu. Astfel m-am decis să intru în adevărata Biserică a lui Hristos. în perioada în care ur- ; rnain cursurile catehetice, simţeam o mare eliberare su ­fletească, deoarece începusem sa trăiesc acel mod de viaţă pe care simţeam că-I pierdusem cândva.

înainte de-â mă boteza mi-era frică şi ruşine, din cauza mulţimii oamenilor care stăteau în jurul baptiste- riului. Când mi-a venit rândul să intru în apă, frica şi ruşinea s-au risipit. Ieşind din apa sfinţită, am simţit o mare bucurie şi uşurare, ce îmi pătrundeau sufletul şi trupul .Simţeam că am lăsat în urma mea o mare greu­tate. Am primit numele Dimitrie.

Din ziua în care am fost botezat, trăiesc o viaţă ce xni-aş dori să fie mereu condusă de Dumnezeu. Orice gând rău ce îmi dă târcoale, îl alung, pentru că simt că nu mai pot păcătui în faţa lui Dumnezeu, deoarece simt pretutindeni prezenţa Sa.”

„Mă numesc Yav Muzinga. Ziua în care m-am bo­tezat, 13 iulie 2002, a fost una dintre cele mai speciale* şi mai minunate zile din viaţa mea. Am primit numele llie. Cu doar o zi înainte fusesem admis, în urma exa-r menului, la facultatea de agronomie din cadrul univer­sităţii. Când am ieşit din baptisteriu am simţit o mare! bucurie lăuntrică, ce-mi lumina întreaga existenţă. Am! simţit că în mine are loc o transformare profundă. Ru­găciunea parcă se înălţa de la sine către Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Doream să-I mulţumesc, simţeam nevoia, dacă ar fi fost posibil, să-L îmbrăţişez, să plângi în faţa Sa, deoarece simţeam că îmi scosese din suflet^ toate chinurile, toate supărările şi păcatele. I        I

Ii mulţumesc Domnului, deoarece mi-a oferit în; dar calea spre mântuire. îl slăvesc, pentru că m-a în-1 vrednicit să merg pe drumul Sfinţilor Săi. Mărit să fief mereu Numele Lui. Amin.”        |

„Mă numesc Rafael Ilunga. Mai înainte de a fi bo-l tezat nu aveam pace in sufletul meu. De ce? încă aveam !;i: îndoieli în privinţa credinţei mele în Hristos. Am urmaţi cursurile catehetice, am citit şi cărţi, dar nu le împărtă- î şeam colegilor mei de studiu sau prietenilor îndoielile I mele. Existau atât de multe biserici în jurul nostru şi nu I ştiam dacă şi aceasta pe care o frecventam acum, cea I ortodoxă, era cea adevărată.         * I

Până la urmă, după mai multe discuţii cu cei a-1 propiaţi, îndoielile au început să se risipească şi m-am 1 hotărât să mă botez. Am primit numele Mihail. Când I am ieşit din baptisteriu, mi-am simţit sufletul I inundat I de bucurie şi de multă iubire pentru cei din jurul meu K Atunci m-am încredinţat că Duhul Sfanţ era înlăuntrui j meu, că mă curăţise de toate păcatele şi că măi va con- t duce către mântuire. Simţeam că trăiesc o viaţă plină de I sens şi de adevăr, în această Biserică purtătoare a ade- f varului. L-am simţit pe Hristos prezent în inima mea ^ cum mă conducea către o viaţă plină de libertate, şi de pace.

îndată după botez eram într-o stare extatica. Par­că nu mai vedeam pe nimeni în faţa ochilor, simţin- du-mă învăluit de Harul Sfântului Duh. Această stare de fericire a ţinut timp de şase zile.

După ce-am primit şi Sfânta împărtăşanie, am simţit şi mai puternic prezenţa şi puterea Sfântului Duh înlăuntrul meu. Simţeam ca m-am imbracat m Hristos, aşa cum spune şi imnul: «Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat, Aliluia!»

Cred aşadar, întru Unul Dumnezeu, întru Una Bi­serică, în învierea morţilor şi în viaţa veşnică. Amin.”

„Mă numesc Kilolo Kiyambakulu.

1 Am urmat până acum, împreună cu părinţii mei, bisericii luterane. Cu toate acestea, îmi doream să mă rog fără să aparţin unei anumite biserici. Inima mea s-a întors către Biserica Ortodoxă în momentul în care am intrat în căminul studenţesc al absolvenţilor şcolii Misi­unii Apostolice. Am început să citesc mai multe cărţi de învăţătură bisericească, pe care ni Ie-a pus la dispoziţie părintele Dionisie. în cele din urma, m-am hotărât să mă botez, împreună cu încă 12 colegi de studiu. Ceea ce am trăit după botez a fost ceva unic în viaţa mea. In pri­mul rând o mare bucurie, aproape inexplicabilă. Orice supărare părăsise inima mea. Abia acum ma simt cu a- devărat liber. Am intrat cu adevărat în familia Bisericii lui Hristos. Cer binecuvântarea Lui, să rămână perma­nent lângă mine şi să ma pazeasca m toate zilele vieţii mele, ca să pot să lucrez în ogorul Său, al Mântuitorului

meu.    . .

Mărturisesc în faţa tuturor tinerilor, cunoscuţi şi prieteni, care sunt în afara Bisericii noastre, ce lucruri minunate am simţit, ca să intre şi ei în familia Adevăra­tului Dumnezeu, care este în Biserica Ortodoxă.

Am primit numele Dimitrie.”

Ce-a simţit creştinul loan Sabushimike, diipă bo-; tezul său.  :           '

A scris pe o hârtie următoarele cuvinte în limba lui, swahili, şi mi-a dat-o. O ofer cititorilor mei tradusă: *

„Ziua botezului meu, 23 decembrie 2005, este o zi, pe care n-o voi uita niciodată. De atunci, am putut să * cunosc adevărata simţire a vieţii duhovniceşti. Şi spun \ aceasta deoarece comportamentul meu s-a schimbat ia 1 dical. Mă simt plin de bucurie faţă de darurile şii hai îs-4 mele pe care mi le-a oferit Iubitorul de oameni Dumne­zeu. Este pentru prima dată în viaţa mea când am ti ait astfel de experienţe, mai ales în ziua botezului meu. J Mărturia mea este împărţită în trei aspecte: | |

Am simţit o schimbare în inima mea. i |

Comportamentul meu s-a schimbat radicaj. |

întreaga mea viaţă s-a schimbat. Din momentul I botezului, în inima mea sentimentele au rămas mereu ţ aceleaşi. Mă simt plin de pace. înainte, pe vremea când j| eram catolic, această pace nu era prezentă.      \ f

în ceea ce priveşte comportamentul meu, m-am | schimbat foarte mult. înainte eram un individ foarte | puţin sociabil, nu doream să vorbesc cu nimeni, nu mă | simţeam confortabil în prezenţa nimănui. Eram uşor f iritabil şi foarte posac. în viaţa mea duhovnicească ;simt I

o          adâncă pace în inimă. Mă rog foarte uşor şi repede, zi- | când rugăciunea lui lisus Hristos şi simt multă bucurie | înlauntrul meu. îi mulţumesc lui Hristos şi părinţilor | care m-au ajutat să cunosc şi să intru în adevărata Bise- p rică a Lui, prin care nădăjduiesc că mă voi mântui, f Acum am puterea de-a merge către sfinţenie. ; |

i |

într-o după amiază, a venit în biserica noastră un | copil cuviincios şi timid. După vecernie am stat de vor- | bă. în cele din urmă acest tânăr s-a botezat împreună | cu loan Sabushimike. Şi-a scris şi el experienţele; pe jf

hârtie şi mi Ie-a dăruit. Iată ce scria:

„Iubiţi Creştini Ortodocşi,

Cu mare bucurie vă scriu astăzi, pentru a vă face cunoscută fericirea pe care am trăit-o în ziua botezului meu. Sunt Bourountezos. Mai înainte eram catolic. Pă­rinţii şi fraţii mei sunt în continuare catolici.

Intr-o zi mergeam prin oraş, pe strada unde se a- flă biserica Adormirii Maicii Domnului, a comunităţii e- migranţilor greci. Am auzit clopotul bătând pentru sluj­bă şi-n sufletul meu am simţit chemarea de-a intra şi eu în biserică. Şi intr-adevăr, Duhul Sfânt m-a condus e- fectiv sa intru şi m-a ajutat să mă rog împreună cu cei­lalţi creştini.

Apoi am cerut părintelui D. să-mi explice diferen­ţele dintre ortodocşi şi catolici. Am vorbit îndelung. Mi-a daţ mai multe cărţi, pe care le-am citit, şi, în cele din urmă, am înţeles că, în sfârşit, am găsit adevărata credinţă în Hristos. Acesta este şi motivul pentru care m-am decis să mă botez. Ziua botezului a fost cea mai fericită zi din viaţa mea. Sfântul Duh s-a pogorât deasu­pra mea. Mă simţeam atât de inspirat să le vorbesc ce­lor din jurul meu. în inima mea pătrunsese, în chip de neclintit, credinţa că mă aflu în adevărata Biserică a lui Dumnezeu.

înainte de aceasta, deşi locuiam la doar 500 de metri de fosta mea biserică, nu participam foarte des la liturghia lor. Acum merg pe jos, în fiecare dimineaţă, şase kilometri, ca să ajung la Biserica Ortodoxă. Acum simt înlăuntrul meu o putere atât de mare, care mă aju­tă să slăvesc Numele Domnului meu şi să săvârşesc fap­tele Sale.

Adevărat vă spun, fraţilor, că Duhul Sfânt este mereu cu mine. Vă chem, fără nieio ezitare, veniţi şi voi pe acest drum! Veţi trăi aceleaşi experienţe şi-L veţi pri­mi pe acelaşi Duh Sfânt în vieţile voastre. Orice lucru săvârşesc, înaintează de la sine, deoarece mă ajută şi mă conduce Duhul Sfânt.            i.

Viaţa pe care o trăiesc acum pare a nu fi de pe! acest pământ. Ma simt deja ca fiind în mijlocul slavei [ lui Dumnezeu şi-n împărăţia Lui, datorită i botezului \ meu. Vreau să termin spunând că simt în mine puterea F de-a înainta mereu spre sfinţenie, în fiecare zi a vieţii j mele. Fratele vostru Toma Manirampa.  r

Llllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllll

Experienţe ale soţilor Atanasie şi Maria

La 25 decembrie 2005 s-a botezat o familie cu patru copii. Erau foşti catolici. Au primit numele de Atanasie şi Maria.           

Iată impresiile scrise ale lui Atanasie Kemgurukiye, dujă ieşirea sa din baptisteriul Bisericii Ortodoxe: ii înainte de a intra în Biserica Ortodoxă nu cunoşteam nimic despre învăţătura ei şi nici măcar despre ex~ L istenţa ei. Am început să citesc din cărţile pe care mi le-a dat părintele D. încet, încet am început sa înţeleg ţ diferenţele dintre această Biserică şi celelalte «biserici»  şi că doar aceasta este cea adevărată, din epoca ApostoIilor şi până astăzi. împreună cu soţia mea Maria am  hotărât să intrăm în această Biserică, cu întreaga noas-  tră familie, astfel încât, la A Doua Sa Venire, Hristos să  nu ne găsească în întuneric, ci înăuntrul Sfintei Sale Bi- p serici. Doar aici se păstrează învăţăturile Apostolilor şi l Tradiţia Sfinţilor Părinţi, fără să se fi adăugat sau să se fi scos ceva.           

Experienţele pe care le-am trăit după Botez, Mirungere şi Sfânta împărtăşanie, am să vi le descriu în  continuare.

Când am intrat în apă cu tot trupul, am simţit o mare bucurie. Parca trupul meu înota în Harul Sfânt lui Duh. Când am ieşit din apa sfinţită, am simţit că  toate păcatele mele au căzut precum nişte solzi, de pe trupul meu. Acum simt o mare bucurie interioară şi o  deplină libertate. Când preotul m-a uns cu Sfântul Mir, am simţit că l-am primit înlăuntrul meu pe Duhul Sfânt. Ochii mei străluceau, într-o minunată lumină du­hovnicească.

Când am primit pentru prima dată Trupul şi Sân­gele lui Hristos, am simţit în mine o mare putere duhovnicească, inexplicabilă. Toată greutatea pe care o simţeam în trecut, din cauza păcatelor mele, dispăruse din sufletul meu. Simţeam o mare bucurie în inima mea, mai presus de orice descriere. Scăpasem de orice fobie sau grijă efemeră. De atunci îmi fac întotdeauna şi în orice loc sfânta cruce, fară să-mi fie ruşine sau frică, şi-i qhem şi pe ceilalţi oameni să vină şi să cunoască măreţia Bisericii Ortodoxe.

 Fraţii mei, toate cele pe care vi le-am scris, repre­zintă; mărturia mea personală şi adevărată. Pe vremea când eram doar catehumen, îmi era ruşine să-mi fac cruce în faţa altor oameni de alte credinţe, dar, după ce m-am botezat, nu mai simt nici ruşine, nici frică, ci doar bucurie şi binecuvântare.

'Inima mea s-a umplut de o pace adâncă. Acum mă simt obligat ca prin viaţa mea curată şi exemplară să-i conduc şi pe alţi oameni spre Hristos, ca să nu se piardă în iadul cel veşnic.

Fraţii mei, veniţi alături de mine pe acest drum al sfinţeniei vieţii. Citiţi cărţile ortodoxe şi credeţi cu ade­vărat că în ele îl veţi găsi pe Hristos şi mântuirea voas­tră. Veţi găsi in inimile voastre bucuria şi libertatea conştiinţei, pentru că şi eu am descoperit acelaşi tezaur înlăuntrul meu, Harul Sfântului Duh.

Soţia lui, Maria Hakizimana, mi-a descris şi ea ex­perienţele trăite după botez:

„Când am început să intru în apă, aveam în inima mea o îndoială faţă de ceea ce mă hotărâsem sa fac. Du­pă aceea însă, m-am simţit înconjurată de o dulce lumi­ nă duhovnicească, care-mi umplea sufletul şi trupul. De atunci am înţeles că aceasta este Biserica cea adevărată. Cursurile pe care le-am urmat înainte şi după botezi m-au ajutat să înţeleg că merg deja pe drumul către i Dumnezeu şi că mă sfinţesc în Numele lui Iisus Hristos. I

După botez am simţit o mare schimbare în sufle- tul meu. M-am bucurat mult şi până acum, simt o lumi­nă care mă acoperă neîncetat. Mai ales atunci când mă rog la mine acasă, simt această lumină cum îmi umple mintea şi inima.

fffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffff

 

Cum a devenit Filip creştin ortodox

Filip face parte din noua parohie a Izvorului Tă­măduirii, din satul Kapolowe-Gare. Iată ce ne-a povestit el însuşi, în legătură cu venirea sa la ortodoxie: j

„înainte de a crede şi a intra în Biserica Ortodoxă, făceam parte din comunitatea protestantă, care se nu­meşte «biserica neoapostolică».        i

într-o noapte, pe 25 iunie 2002, am avut un vis uimitor, miraculos aş spune, pentru prima dată în viaţa mea. A venit aproape de mine un înger al lui Dumnezeu şi m-a luat cu el. Am ajuns într-un loc unde se vedea un izvor de apă. Curgea foarte multă apă din el. împreună cu îngerul pluteam pe deasupra acelei ape. Apoi m-a strigat şi m-a întrebat:

Filipe, la ce te gândeşti?

I-am răspuns:

Mă mir cât de multă apă iese din acest izvor.

El mi-a zis:      i

Acesta este Izvorul Apelor, ce curge în viaţa cea veşnică.     ‘

Apoi îngerul m-a întrebat din nou:

In dreapta izvorului ce vezi?   .

Văd, i-am zis, mai mulţi copaci de mango plini de roade. Văd însă că există cinci feluri de roade. Pri­mul fel sunt roade abia ieşite din floare. Al doilea sunt un pic mai mari. Al treilea sunt mai mari, dar verzi. Al patrulea sunt uşor coapte. Iar al cincilea sunt cele coap­te bine şi pot fi consumate de oameni.

îngerul m-a întrebat:

înţelegi semnificaţia acestor cinci feluri de roa­de?

l-am răspuns că nu.

Atunci el mi-a explicat:

Copacii simbolizează Biserica lui Hristos. Prime­le fructe sunt creştinii care abia s-au botezat. Apoi sunt acei credincioşi care încearcă să înainteze în viaţa du­hovnicească, dar întâmpină încă multe greutăţi. A treia categorie sunt creştinii care merg la biserică şi se în­vrednicesc a primi Sfintele Taine. Următorii sunt acei creştini care : se luptă pentru mântuire, au o credinţă foarte puternică şi lucrătoare, participă fierbinte la ado­rarea lui Dumnezeu şi au conştiinţa păcătoşeniei lor. în sfârşit, a cincea categorie sunt acei creştini care-L iu­besc pe Dumnezeu mai presus decât orice pe lumea a- ceasta, îşi dedică total viaţa credinţei şi sunt gata de ori­ce jertfa în Numele Lui.

Apoi îngerul mi-a spus:

Filipe, priveşte în dreapta izvorului.

Am privit şi am văzut soarele strălucind. Acolo era şi un palat, făcut din sticlă, din care strălucea o lumină intensă albă, orbitoare. în acelaşi timp, dinspre acel pa­lat am auzit o voce care mi-a spus:

Filipe, încă nu a venit vremea ta...!

Apoi îngerul mi-a zis:

Să mergem acum...!

Şi am început să ne întoarcem înapoi. Brusc m-am trezit şi nu puteam să-mi dau seama unde mă aflu...

A doua zi m-am dus la pastorul bisericii noastre proţestante, pe nume Lazăr, şi i-am povestit visul meu. Atunci acela mi-a relatat că şi el a avut un vis foarte sur­prinzător. Se făcea că mergea prin piaţa oraşului, înso­ţit de trei oameni de origine europeană. Unul era în! dreapta, altul în stânga iar al treilea îl urma din spate Aveau în mâini câte o carte. Le-au deschis şi au început sa-i citească fragmente din Sfânta Scriptură: Apoi îna­inte de a pleca, i-au lăsat o carte în mână şi i-au spus că; vor reveni.

Am plecat nedumerit. A doua zi m-am dus în pa­rohia ortodoxă a satului Katagka, unde era preotul Aky- las. I-am povestit şi lui visul meu, iar el mi-a deschis ca­lea credinţei creştine autentice. Timp de şase luni am urmat cursurile catehetice şi apoi m-am botezat. Părin­tele m-a lăsat să-mi păstrez acelaşi nume.

Protoiereul misiunii de la IColwezi, părintele Me- letle, fâră să ştie nimic despre visul meu, a dat binecu­vântarea ca în satul nostru să se ridice o biserică cu hra­mul Izvorul Tămăduirii! A fost o minune în plus, care mi-a arătat că sunt pe calea cea bună. De atunci, de multe ori am fost ajutat de Dumnezeu şi multe minuni s-au întâmplat în viaţa mea şi a familiei mele. i

u Intr-o zi soţia mea a început să vomite într-una, tara sa se poată opri. I-am dat să bea aghiasmă adusă de la biserică şi îndată şi-a revenit.   !

Altă dată unul dintre copii noştri s-a îmbolnăvit şi nu aveam bani să mergem la doctor. Părintele Akylas ne-a dat aghiasmă şi, după ce copilul a băut, a început să se simtă din ce în ce mai bine, până s-a vindecat fără medicamente!”

kkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkk

9- TAINA MĂRTURISIRII

Pocăinţa sau Mărturisirea este o Taină prin care sunt iertate păcatele creştinilor, păcate care s-au săvâr­şit după Botez. In Biserica Ortodoxă nimeni nu poate sa

primească Sfânta împărtăşanie, dacă nu primeşte mai fîntâi binecuvântare de la duhovnicul lui, după ce s-a spovedit. De altfel, fraza pe care-o spune preotul la li­turghie: „Să luăm aminte, sfintele sfinţilor!”, înseamnă fcă Sfintele Taine sunt oferite sfinţilor, adică acelora, ca­re şi-au mărturisit păcatele cu pocăinţă şi cu lacrimi. [Toţi oamenii au căzut în diferite păcate după botez, în­tinând astfel harul primit la vârsta copilăriei de la Hris- tos iubitorul de oameni şi Mântuitorul nostru, prin I această Taină. Prin mărturisirea noastră cu pocăinţă şi I adâncă smerenie, Domnul ne iartă toate păcatele. Este fde ajuns să le mărturisim cu sinceritate absolută. In I acelaşi timp ne dăruieşte dumnezeiescul har, puterea I de a ne întări în lupta noastră duhovniceasca şi ne rea- I duce la starea de curăţenie sufletească, de dinaintea ca- f derii în acele păcate. Sfântul Simeon Noul Teolog spune I că Hristos nu doar ne iartă păcatele mărturisite, ci le !;■ socoteşte ca şi cum n-ar fi fost savarşite niciodata!

I i Această Taină ne-a dăruit-o Domnul prin inter- f mediul ApostoUlor Săi, cărora, după învierea Sa, le-a I zis următoarele: Luaţi Duh Sfânt! Cărora le veţi ierta \ păcatele, iertate vor fi, iar cărora le veţi ţine, ţinute

îi vor fi! (loan 20,22-23).         . . A w

Despre instituirea acestei Taine mai avem mea fT două pasaje scripturistice în care Domnul spune mai în- I tai lui Petru: ...şi îţi voi da ţie cheile împărăţiei Ceruri- |f lor şi oricâte vei lega pe pamant, vor fi legate şi in ce- 1 ruri şi oricâte vei dezlega pe pământ, vor fi dezlegate | şi în ceruri (Matei 16,19). Aici, conform învăţăturii Pa- I rinţilor Bisericii, nu se oferă o putere specială exclusiva J lui Petru, aşa cum afirmă papistaşii, deoarece Hristos I spune îfi voi da şi nu îţi dau acum. Al doilea verset care I se referă oferirea acestei Taine Apostolilor, cuprinde

cuvintele Mântuitorului care le spune: Amin vă spun f vouă, oricâte veţi lega pe pământ^ vor fi legate şi în f cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate

şi în cer! (Matei 18, 18). Acest verset dărâmă pretenţia papistaşilor cum că Hristos i-ar fi oferit numai lui Petru cheile împărăţiei Cerurilor şi puterea de a lega şi dezle- ga. ^           i

în biserica primară creştinii se spovedeau în pu­blic. Pentru evitarea scandalizării unora sau a smintirii celor mai slabi, cu timpul s-a stabilit ca mărturisirea să se facă în faţa duhovnicului. Această practică s-a păstrat şi în Apus, până în secolul al XlII-lea, când a început să-şi piardă importanţa, din cauza secularizării care a pătruns tot mai adânc în biserica Romei şi aşa-zisa de- mitizare a Noului Testament, de către teologul lor, „sfântul” Toma D’Aquino.

în aceeaşi epocă a apărut în biserica lor şi o alta i- novaţie. Preotul ortodox spune: „Dumnezeu să-ţi ierte prin mine păcătosul toate câte ai mărturisit, şi în veacul de acum şi în vecii vecilor”, în timp ce papa spune: „Te iert de toate păcatele în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. în Biserica Ortodoxă preotul practic es­te doar un martor, el substituie prin rostirea rugăciunii şi prin binecuvântarea penitentului cu mâna prezenţa lui Hristos, dar Domnul este, în fapt, Cel ce iartă şi bi­necuvântează.

Mărturisirea creştinilor catolici se face în acele cabine, separate printr-un grătar de lemn. Nu se pot ve­dea unul pe celălalt şi nu există comuniune între per­soanele ce dialoghează. De aceea, nici duhovnicul hu poate să se dăruiască misiunii sale, cu devotamentul u- nui bun păstor, de vreme ce nu se leagă sufleteşte şi du- hovniceşte de cel ce se mărturiseşte, nici creştinul nu simte că preotului îi pasă de el, se îngrijeşte pentru mântuirea lui, de vreme ce nu-şi cunoaşte duhovnicul.

în biserica papală canoanele sunt considerate mij­loace indispensabile preotului duhovnic. Există o apli­care, am spune, judiciară a lor, în vederea îmblânzirii lui Dumnezeu, care, potrivit învăţăturii lor, este mânios din cauza păcatelor credinciosului. Aici nu apare ca ne­cesară pocăinţa credinciosului, de vreme ce iertarea pă­catelor se realizează automat, prin împlinirea canoanele date de duhovnic. Dar Hristos ne spune: milă voiesc, iar nu jertfă, iar în parabola vameşului şi a fariseului a fost îndreptăţit cel ce şi-a bătut pieptul cu pocăinţă, nu cel ce s-a justificat pe sine.

Astăzi, în toata Europa, există pe lângă bisericile catolice şi în alte centre „confesorul electronic”. Pe un ecran găseşti afişate toate păcatele posibile. Selectezi păcatul pe care l-ai săvârşit şi îndată ţi se oferă canonul pe care trebuie să-l împlineşti, în vederea obţinerii „ier­tării”. în general, acesta prevede rostirea de zeci sau su­te de ori a unor rugăciuni scurte către Maica Domnului, diverse alte lecturi etc. De la calculator primesc deci „iertarea” şi apoi merg în biserică unde primesc ostia, fie sub formă de biscuit, fie din mâna preotului.

în perioada Evului Mediu s-au introdus şi acele iertări scrise, aşa numitele indulgenţe, pe care credin­cioşii le puteau cumpăra, fără nicio legătură cu dispozi­ţia fiecăruia către pocăinţă sau zdrobire de inimă, pen­tru păcatele lor. Şi pentru că această metodă a adus foarte mulţi bani în conturile Vaticanului, valabilitatea indulgenţelor a fost extinsă şi către iertarea păcatelor celor adormiţi, plătite desigur de rudele lor. Tot în acest scop a fost introdusă şi inovaţia purgatoriului. Se vin­deau indulgenţe şi acelora care doreau să le cumpere pentru păcatele lor viitoare! Acestea erau valabile per­manent chiar până la sfârşitul vieţii celui interesat! Adi­că cineva poate să-şi cumpere de la început iertarea pentru păcatele pe care le va face de-a lungul întregii sale vieţi!

Mai mult, există perioade de timp în care se îm­part, în dar, iertări în grup, creştinilor apuseni, sau anumitor ţări ori regiuni, după cum doreşte papa. Astfel de iertări se împart, spre exemplu, la alegerea unui nou papă, la proclamarea unor noi sfinţi, la sărbătorirea pa­pilor sau în anii jubiliari. Există şi biserici, paraclise, \ icoane sau sfinte mese privilegiate, unde cel care se roa­gă primeşte indulgenţe, pentru un anumit număr de zi­le. De asemenea, putere iertătoare capătă anumite obi­ecte - cruci, icoane, relicve sfinte, dacă sunt binecuvân­tate de papa! Doar papa are dreptul nelimitat de a dărui iertare pentru păcatele viitoare, indiferent de motivaţia1 lor. Cardinalii au dreptul să acorde iertări pentru 200 de zile, arhiepiscopii, în eparhia lor, pentru 100 de zile, iar episcopii pentru 50 de zile. De asemenea, preoţii au binecuvântarea papei să dezlege de păcate pe cei ce sunt pe patul de moarte. Aşadar, numai papa şi prin el toată biserica Apuseană, sunt moştenitori ai faptelor bune, ai virtuţilor prisositoare ale sfinţilor, prin care sunt iertaţi şi mântuiţi cei vii şi cei adormiţi!

φφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφ

 

MĂRTURII DESPRE TAINA MĂRTURISIRII

Hristos nu acceptă jertfa săvârşită de clericii nespovediţi    

Din cartea fericitului părinte Paisie Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, citim următoarea istorisire: „Cândva, în peştera Sfântului Atanasie Athonitul se nevoia un bătrân, împreună cu doi ucenici. li­nul era ieromonah, iar celălalt ierodiacon. Preotul însă, îl invidia de moarte pe diacon, pentru că era inteligent şi dăruit cu multe calităţi - cânta frumos, citea cu clari­tate etc. Pe de alta parte, nici diaconul nu ajuta deloc la aplanarea situaţiei, fiind lipsit de smerenie şi plin de egoism. Problema se adâncea cu fiecare zi, deoarece nu exista o mărturisire curată a păcatelor şi a gândurilor ascunse. într-o dimineaţă, bătrânul i-a trimis să slujească la un paraclis din apropiere. Pregătirea lor înainte de slujbă a fost formală, fără spovedanie, fără iertare, fără pocăinţă. Astfel, fară frică de Dumnezeu, au plecat să săvârşească Sfânta Liturghie. Când preotul a început proscomidia, s-a auzit deodată un zgomot puternic, iar Sfântul Disc a dispărut din proscomidiar. Preotul şi dia­conul erau îngroziţi. N-au mai putut săvârşi Sfânta Li­turghie şi s-au întors ruşinaţi şi plini de pocăinţă la du­hovnicul lor.”

„Tu, însă, păcăleşte-te...!”

în cartea părintelui Ştefan Anagnostopoulos: „Cu­noaşterea şi trăirea credinţei ortodoxe”, am găsit urmă­toarea întâmplare, referitoare la pocăinţă şi mărturisi­rea păcatelor. S-a dus odată într-un spital, unde era in­ternat un preot, ca să-l spovedească. Bolnavul îl rugase să vină urgent, deoarece cu o seară înainte avusese o vi­ziune minunată, dar înfricoşătoare. A apărut lângă pa­tul lui un tânăr îmbrăcat în haine strălucitoare şi i-a spus, arătându-i spre cer: „Pregăteşte-te să intri în Jert­felnicul cel ceresc, unde slujesc doar cei mai vrednici dintre episcopi şi preoţi, care L-au slăvit pe Dumnezeul cel în Treime pe pământ, dăruindu~şi întreaga lor via­ţă... dar tu, pocăieşte-te! Iată Tronul Stăpânului Hris­tos, unde vei fi judecat cu milă, dar şi cu dreptate de Domnul!... Dar tu pocăieşte-te! Iată Ierusalimul cel de Sus, unde este lăcaşul a milioane de sfinţi, care se bucu­ră de vederea slavei Dumnezeului Treimic!... Tu însă, pocăieşte-te cu sinceritate şi zdrobire de inimă! Iată aici este împărăţia Lui, unde locuieşte Domnul Slavei, în­conjurat de toate puterile îngereşti, care neîncetat îi cântă «Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin e cerul şi pământul de mărirea Sa!»...Tu, însă, pocăieşte-te! Ui- tă-te de-a dreapta ta şi vei vedea miile de suflete care s-au mântuit cu ajutorul rugăciunilor şi a slujirii tale timp de cincizeci de ani. Ei toţi se roagă acum pentru; sufletul tău... Tu, însă, pocăieşte-te! Priveşte de-a stân­ga şi vezi întunericul şi strigătele disperate ale celor condamnaţi la iad... Tu însă, pocăieşte-te!"

De aceea, te-am chemat părinte, a spus preotul cel evlavios, ca să mă spovedesc sincer şi curat, înce­pând de la vârsta copilăriei şi până în ziua de astăzi.

 

Cel care nu s-a spovedit niciodată în viaţă va fi condus de demoni în iad!

Cândva, ne istoriseşte Sfântul Grigorie Dialogul, trăia un om pe nume Hrisarios. Era printre cei mai im­portanţi din oraşul său. însă, pe măsură ce îi creşteau bogăţia, banii mulţi şi casele, i se înmulţeau şi patimile trupeşti, iubirea de argint, mândria, desfrânarea, slava j deşartă şi celelalte. După o vreme, s-a îmbolnăvit grav şi a ajuns pe patul de moarte. Cu ochii deschişi, vedea i apropiindu-se de el duhuri întunecate, înspăimântătoa-; re, pregătite să-l tragă spre porţile iadului. A început să | tremure, să se îngălbenească şi să transpire abundent.! S-a pornit apoi să strige disperat, să i se mai acorde pu~ i ţin timp pentru pocăinţă. Apoi l-a chemat pe fiul său şi i-a spus: „Maxime, copilul meu, aleargă. Nu ţi-am făcut! niciodată niciun rău, salvează-mă prin puterea rugăciu- , nii şi a credinţei tale!”

Maxim a venit lângă el, împreună cu ceilalţi mem­bri ai familiei, dar nu puteau vedea viclenele duhuri, ca­re-1 ameninţau cu iadul. înţelegeau însă prezenţa lor din groaza, panica şi transpiraţia rece a muribundului, precum şi după mişcările bruşte ale trupului, pe pat. Când spre perete, ca să nu-i mai vadă, când în stânga sau în dreapta, după cum îl bântuiau. Disperat, nepu­tând să scape, începu să strige: „Mai lăsaţi-mă măcar până dimineaţă, numai până dimineaţă...!”, dar cu aceste ultime cuvinte sufletul i-a ieşit din trup.

 

Un mort a înviat în laboratorul de anatomie al facultăţii de medicină

în primii ani ai vieţii mele monahale am fost timp de zece ani responsabil cu arhondaricul la mănăstirea noastră Cuviosul Grigorie. într-un an, cred că prin 1983, a venit la noi un renumit duhovnic din Amfilohia. Cred că acum o fi trecut la cele cereşti. Veşnica lui po­menire.

Pentru că-mi plăcea să stau în preajma monahilor cu experienţă şi să-i întreb diferite lucruri despre viaţa duhovnicească, m-am apropiat şi de acesta şi l-am în­trebat:

Aţi putea să-mi spuneţi un cuvânt de folos, sau vreo întâmplare ziditoare de suflet care v-a impresionat de-a lungul vieţii?

îndată, bătrânul mi-a spus următoarea istorisire:

„Odată mă întorceam de la Sfântul Munte şi-am ajuns în Tesalonic. Mergeam pe jos pe lângă Facultatea de Filosofie, când deodată, s-au apropiat de mine doi ti­neri, care m-au rugat, vădit tulburaţi, să-i urmez. Am mers în laboratorul de anatomie al Facultăţii de Medici­nă. Acolo se întâmplase un lucru extraordinar, care i-a impresionat pe toţi studenţii din facultate, prezenţi la lecţia de anatomie. Trupul unui bărbat mort, adus acolo pentru a i şe face un examen patologic, ca lecţie deschi­să pentru studenţi, a înviat în chip miraculos. Primul lucru pe care l-a cerut bărbatul readus la viaţă, a fost să i se aducă de urgenţă un preot. De aceea studenţii mă chemaseră pe mine. Când m-a văzut, a căzut în ge­nunchi şi cu lacrimi mi-a spus: «Părinte, am nevoie să mă spovediţi şi să mă împărtăşiţi! Nu pot să mă apropii de Poarta Cerului, tară o spovedanie sincera şi fără îm­părtăşanie!»

A doua zi, am săvârşit în mod special în paraclisul

universităţii Sfânta Liturghie. Bărbatul a venit, s-a spo­vedit înainte de slujbă şi apoi l-am împărtăşit. După trei zile, Domnul l-a chemat din nou la El.”     i

Mărturisirea tuturor păcatelor aduce iertarea deplină a celui spovedit           ;

în Pateric întâlnim următoarea istorisire, din care învăţăm că în faţa duhovnicului, prin intermediul căru­ia lucrează harul preoţiei lui Hristos, suntem datori să ne mărturisim cu sinceritate toate păcatele.

Cândva, o femeie s-a dus la duhovnicul ei, pentru a se mărturisi. Acesta era călugăr şi avea sub ascultarea sa un ucenic, care stătea la intrarea în biserică şi îi con­ducea la duhovnic pe cei ce doreau să se mărturisească. Femeia s-a mărturisit şi, după ce duhovnicul i-a citit ru­găciunea de dezlegare a păcatelor, s-a întors acasă. Du­pă aceasta ucenicul a venit aproape de duhovnic şi i-a spus: „Părinte, femeia aceea cred că avea mari proble­me. în timp ce o spovedeaţi, am văzut de la depărtare că din gura ei ieşeau mai mulţi şerpi micuţi. La un mo­ment dat se chinuia să iasă şi unul mai mare, dar nu re­uşea. Scotea mereu capul hidos, dar apoi intra înapoi”. Atunci duhovnicul i-a spus:,aleargă repede şi cheam-o înapoi, că sigur are un păcat mare de mărturisit, dar pe care i-a fost ruşine să-l spună, fiind ţinută de satană.” Când ucenicul a ajuns la casa femeii, a aflat cu stupoare că aceea tocmai murise. Trebuie să luăm aminte aşadar, că pentru un singur păcat mare, nemărturisit la timp, ne putem pierde sufletul şi ajungem în iad!’

ghhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhh

 

SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE

În Noul Testament găsim cuvintele Mântuitorului care ne spune: Cine mănâncă timpul Meu şi bea sânge­le Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de a- poi. Trupul Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el (loan 6, 54-56). în primele veacuri, în Biserica Romei taina Sfintei Euharistii s-a săvârşit în mod corect, dar, mai apoi s-a interzis oferirea Sângelui lui Hristos cre­dincioşilor - şi aceasta din două motive: în primul rând pentru accentuarea superiorităţii clerului faţă de popo­rul credincios şi mai apoi, pentru a evita vreo posibilă întinare a Tainei, prin vărsarea accidentală a vreunei picături din Sfântul Sânge. Oare nu a existat acest peri­col şi în primele treisprezece secole? Astăzi papistaşii oferă Trupul lui Hristos sub formă de ostie, un fel de mic biscuit, pe care preotul îl bagă în gura credinciosu­lui. Astfel greşesc fundamental din punct de vedere teo­logic, deoarece ignoră cuvintele Mântuitorului, pe care le-am menţionat în versetele de mai sus.

O altă diferenţă în ceea ce priveşte taina Sfintei Euharistii este următoarea: papistaşii cred că momen­tul sfinţirii Sfintelor Daruri este marcat de rostirea de către liturghisitor a cuvintelor: „Luaţi mâncaţi, acesta este Trupul Meu...” etc. Astfel, în esenţă, biserica papală face doar anamneza săvârşirii Tainei şi nu săvârşeşte Taina în sine. în Biserica Ortodoxă liturghisitorul invo­că prezenţa Duhului Sfânt, care se pogoară şi sfinţeşte sfintele daruri.

O altă diferenţă este cea a folosirii pâinii nedospi­te, a azimei pentru Sfântul Trup. însă pâinea nedospită, potrivit Sfântului Simeon al Tesalonicului, este o pâine imperfectă, nedesăvârşită faţă de pâinea dospită. La Ci­na cea de Taină Mântuitorul nu a folosit pâine nedospi­tă la instituirea Tainei Sfintei împărtăşanii. Azimele le mâncau evreii începând cu vinerea seara. Papistaşii au interpretat greşit versetul de la Luca 22, 7: „Şi a sosit zi­ua Azimelor, în care trebuia să se jertfească Paştile”. începând cu seara din Joia Mare şi până în seara din Vi­nerea Mare se numea „ziua azimelor”, dar nu pentru ;eă evreii mâncau azime, ci pentru că se pregăteau să mă­nânce mielul fript, în seara de Vineri. Aşadar, Domnul a folosit pâine dospită pentru a inaugura noul Paşte, Paş- tele Sfintei Euharistii, prin care a început practic o altă realitate în această lume. De altfel, primii creştini îl slă­veau pe Dumnezeu în fiecare zi:...stăruiau în învăţătu­ra apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (Fapte 2, 42-47). Astăzi biserica papală o- feră ostia cu penseta, o azimă sub formă de biscuit ro­tund, care se găseşte de vânzare şi în magazine, amba­late în plastic. Mai mult, s-a renunţat şi la slujba Pros- comidiei.

O altă diferenţă în ceea ce priveşte Taina Euharis­tiei este aceea că biserica papală nu acordă Sfânta îm­părtăşanie pruncilor decât după vârsta de 7-12 ani, du­pă ce primesc Mirungerea. Oare nu le-a spus Mântuito­rul ucenicilor Săi: Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor? (Matei 19,14).

 

MĂRTURII DESPRE SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE

 

Sfânta împărtăşanie se dă credincioşilor cu acee­aşi linguriţă. Nimeni până astăzi nu s-a plâns că s-ar i fi îmbolnăvit sau că ar fi contractat vreun microb prin îm­părtăşirea cu aceeaşi linguriţă. Trupul şi Sângele lui Hristos sunt purificatoare şi izbăvitoare de orice boală sau epidemie. Au existat preoţi care au administrat du­pă slujbă Sfânta împărtăşanie în leprozerii, aşa cum în­că se mai întâmplă în Africa zilelor noastre, sau în spi­tale de boli contagioase, iar apoi au consumat cele sfin­te şi nu s-au îmbolnăvit. Acest fenomen a făcut o impre­sie foarte puternică medicilor şi personalului din spita-

le, care ignorau sau nu credeau în puterea tămăduitoare a Sfintelor Taine.

îngerii se închină la Sfântul Potir

Pe timpul războiului, în 1940, părintele Teodor a plecat împreună cu diaconul său Lavrentie, ţinând cu evlavie Sfintele Daruri, să împărtăşească doi muribunzi din sat. Unul dintre ei era un om bogat, arogant şi lipsit de pocăinţă. Au încercat să-l determine să se mărturi­sească, să conştientizeze că i se apropie sfârşitul, dar a- cela spunea că va mai trăi.

Preotul a rămas să discute cu bogatul nepocăit iar diaconul s-a grăbit să ajungă la cea de-a doua persoană. Era vorba de o bunicuţă evlavioasa, doamna Maria. In­trând în casa ei, diaconul a rămas surprins să vadă că în jurul femeii erau toate rudele ei. Avea opt copii căsăto­riţi, mulţi nepoţi şi chiar strănepoţi. Toţi erau prezenţi în jurul ei şi încercau să-i aline suferinţa. A rămas şi mai surprins să vadă în încăpere zeci de îngeri care o vegheau pe bătrână. Şi, mai mult, deasupra capului ei stătea chiar Maica Domnului, ştergându-i cu o batistă broboanele de sudoare. Din gura femeii se auzea abia şoptită rugăciunea: „Bucură-te Mireasă, pururea Fe­cioară!”

Când diaconul s-a apropiat de pat cu Sfânta îm­părtăşanie, toţi îngerii au îngenuncheat. La fel şi Fe­cioara, închin ându-se Fiului şi Mântuitorului ei. După ce părintele a împărtăşit-o pe bătrână, îngerii au predat sufletul acesteia în mâinile Maicii Domnului şi împreu­nă au urcat spre cer.

dddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddd

 

Amintiri din viaţa părintelui Cleopa, de pe vremea când era frate de mănăstire

Părintele Cleopa primise ascultarea de a fi al doi­lea paracliser, la biserica Mănăstirii Sihăstria, când a fost martorul unor întâmplări minunate, petrecute în timpul Sfintei Liturghii. Iată ce a povestit:   !

„Să vedeţi ce-am aflat de la un preot cuvios, părin­tele Calistrat Bobu. Ca duhovnic, a trecut odată pe la o călugăriţă care se nevoia într-o peşteră din pădure. Pe vremea aceea erau peste cincizeci de asceţi în aceste pă­duri, monahi şi monahii. Această maică i-a spus părin­telui: «La voi nu se pogoară Sfântul Duh, pentru că aţi urmat noului calendar!». Din acea zi părintele a început să liturghisească pătruns de îndoială. într-o zi, pe când eram în ascultarea de paracliser, am observat că pres­cura din care proscomidea stareţul era albă şi dulce] pe când prescura părintelui Calistrat devenea imediat amară şi mucegăită. L-am întrebat pe duhovnicul meu, pe părintele loanichie:

Părinte, de ce atunci când liturghiseşte părintele Calistrat prescura devine mucegăită şi acră?

Pentru că slujeşte plin de îndoială. Se îndoieşte că în Biserica lui Hristos, care a urmat noului calendar, se mai pogoară harul Duhului Sfânt. A întâlnit de cu­rând o maică în pădure, care i-a spus aceste lucruri. I-am explicat că aceea, de fapt, se înşelase şi că totul nu era decât o ispită, de care trebuie să scape.

Câteva zile mai târziu părintele Calistrat slujea din nou Sfânta Liturghie. Când a invocat pogorârea Sfântu­lui Duh, a văzut îngrozit că pâinea se prefăcuse în car­ne, iar vinul în sânge. M-a strigat înspăimântat şi mi-a zis:

Frate Constantine, vino lângă mine! Spune-mi ce vezi?         ^          ;

Vai părinte Calistrat, Sfânta împărtăşanie a de­venit carne şi sânge!

Atunci am trimis să fie de grabă chemat stareţul mănăstirii. Când a ajuns şi a văzut cele petrecute, a che­mat câţiva călugări în altar şi i-a pus să citească

Psaltire, Apoi i-a spus părintelui:

Hei, părinte Calistrat, acum crezi că Duhul Sfânt Se pogoară şi transformă cinstitele daruri sau nu? lartă-mă, părinte, şi căzu în genunchi plângând.

Ai grijă! Ai văzut că Duhul Sfânt Se pogoară? Că a transformat pâinea în Trupul lui Hristos şi vinul în scump Sângele Lui? De ce te mai îndoieşti?

Cred, părinte, te rog iartă-mă!

Adună acum împreună Sfintele Daruri.

După aceasta stareţul i-a dat canon părintelui, ca timp de patruzeci de zile să nu mai săvârşească Sfânta Liturghie şi i-a spus:

Te-am rugat să crezi fără clintire, iar tu ai căutat adevărul despre calendar la călugăriţa din pădure! De acum să faci ascultare!

Acestea s-au întâmplat în 1932. în aceeaşi vreme am fost martor şi la altă minune săvârşită în timpul Sfintei Liturghii.

într-o zi, pe când slujea părintele Ioanichie, după sfinţirea Sfintelor Daruri, din potir a căzut pe Sfântul Antimis o picătură din Sângele Domnului. îndată a în­ceput să strălucească foarte tare şi să se transforme în- tr-o rază luminoasă. Atunci stareţul m-a strigat în gra­bă:

Frate Constantine, vino aici aproape! Spune-mi, ce vezi pe Sfântul Antimis?

Văd o picătură din Sfântul Sânge. Dar străluceş­te atât de tare, încât cu greu o pot privi de aproape!

Vezi, frate Constantine, pe Cine slujim noi păcă­toşii? De aceea, să stai cu mare frică şi evlavie în faţa Sfintei Mese! După aceasta stareţul sorbi cu mare grijă picătura căzută, a Sfântului Sânge a lui Hristos.” (Viaţa şi nevoinţele părintelui Cleopa Ilie, p. 58).

în Sfântul Potir străluceau raze luminoase Catehetul Irineu mi-a istorisit următoarea întâmplare.

Era într-o zi de duminică, în biserica Sfântului, Vasile din satul Lubudi, în Congo. Părintele Simeon să-! vârşea Sfânta Liturghie. La sfârşitul slujbei era progra-i mat un parastas de patruzeci de zile pentru un copil, pe j nume Antonie, care murise de malarie. în biserică erau! prezenţi aşadar şi părinţii copilului»        

La momentul ieşirii cu cinstitele daruri, când preotul duce de la proscomidiar darurile pe Sfânta Masă, pentru sfinţire, părinţii copilului au făcut o mişcare sur-l prinzătoare. Când preotul a trecut prin faţa lor, au în-; cremenit înfricoşaţi în mijlocul bisericii şi şi-au făcut j semnul crucii.

După slujbă au venit la părintele Simeon şi la Iri­neu şi le-au spus următoarele: „în momentul în care părintele a trecut prin faţa noastră, rostind cuvintele j «...pre voi pe toţi, să vă pomenească Domnul Dumne­zeu întru împărăţia Sa...!» am văzut că din sfântul potir ieşeau flăcări luminoase şi ne-am înspăimântat. De ace-| ea ne-am închinat cu frică şi cu cutremur şi am rămaşi nemişcaţi în mijlocul bisericii”.

 

Trupul şi Sângele Domnului s-au transformat în carne

Venerabilul părinte Ştefan Anagnostopoulos, înj cartea sa Cunoaşterea şi trăirea credinţei ortodoxe, ne; relatează că un profesor de teologie de la seminarul teo­logic din Tesalonic, prin anul 1959, le preda elevilor săi; faptul că Sfânta împărtăşanie nu este cu adevărat Tru­pul şi Sângele lui Hristos, ci doar nişte simboluri. îndată au apărut reacţii hotărâte din partea elevi lor faţă de aceste învăţături eretice ale profesorului lor; şi la scurtă vreme a fost demis. Unul dintre elevii de a-; tunci a rămas însă influenţat de această opinie total greşită. A trecut vremea şi a fost hirotonit preot. După trei ani de slujire s-a îmbolnăvit şi o perioadă nu a mai putut sluji. Apoi s-a făcut bine şi a revenit la altar. în­tr-o duminică, în care se împărtăşiseră aproape toţi cre­dincioşii, a ezitat să consume la sfârşit Sfintele Daruri rămase în potir. Se gândea, ispitit de diavol, că ar putea să se îmbolnăvească din nou. Atunci l-a îndemnat sata­na să arunce cele sfinte, că doar nu erau decât nişte simple simboluri. Nimic nu-i dovedise că ar putea fi chiar Sângele şi Trupul lui Hristos. S-a dezbrăcat de veşmintele preoţeşti şi, pentru că nu era nimeni în altar care să-l vadă, a aruncat cele sfinte la chiuvetă! Atunci s-a trezit în faţa unei privelişti cutremurătoare. în chiu­vetă a văzut;o bucată mare de carne crudă! A intrat în panică şi nu ştia ce să facă. în cele din urmă, a luat bu­cata de came, a pus-o din nou în potir şi l-a acoperit cu procovăţul. S-a spălat pe mâini şi a plecat îngrozit aca­să, fără să spună nimănui nimic. După amiază, a venit să săvârşească Vecernia şi a citit-o de pe analog, în bise­rică, deoarece îi era frică să mai intre în Sfântul Altar, în duminica următoare a trebuit să săvârşească din nou Sfânta Liturghie. S-a apropiat să privească în Sfântul Potir. I-a mai trecut spaima când a văzut că Sfintele se transformaseră din nou în pâine şi vin. A luat un alt rând de Sfinte Vase şi a săvârşit Sfânta Liturghie cu fri­că şi cu cutremur. La sfârşit a consumat ambele potire. După câteva zile a mers la duhovnicul său, s-a spovedit şi i-a povestit toate cele întâmplate. A primit de la aces­ta un canon aspru de pocăinţă şi aşa şi-a întărit credin­ţa ortodoxă, care învaţă că Sfintele Daruri se transfor­mă cu adevărat în Trupul şi Sângele lui Hristos.

jjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjj

Monahul neîncrezător

Un monah se lupta cu îndoielile privitoare la fap­tul că Sfintele Daruri sunt cu adevărat Trupul şi Sângele lui Hristos sau sunt doar nişte simboluri sau prefigu­rări.

Ceilalţi monahi, aflând despre lupta interioară â fratelui lor, J-avi îndemnat să participe la o Sfântă Litur­ghie, în cadrul căreia să se roage toţi fierbinte, pentru ca Dumnezeu să le descopere în chip minunat adevărul.

După terminarea acelei liturghii, iată ce a povestit monahul măcinat de îndoieli: „După ce diaconul s-a ur­cat în amvon pentru a citi Sfânta Evanghelie, am văzut acoperişul bisericii deschizându-se. Apoi, după rugăciu­nea proscomidiei, cerurile, s-au despicat şi o flacără s-a coborât deasupra Sfintelor Daruri. îndată au coborât o: mulţime de îngeri, purtând în mijlocul lor un Prunc, împreună cu ei s-au arătat şi alte două Persoane, de o: frumuseţe de nedescris. Apoi îngerii au făcut un cerc în jurul Sfintei Mese, în vreme ce Pruncul stătea pe un tron deasupra ei.

Când s-a apropiat preotul pentru a frânge Sfântul ţ Trup, cele două Persoane au prins Pruncul de mâini şi de picioare şi cu un cuţit l-au tăiat, lăsându-i sângele să ■ curgă în Sfântul Potir. Apoi i-au tăiat trupul în bucăţele j mici pe care le-au pus deasupra părticelelor de pâine, j îndată părticelele s-au transformat şi ele în carne.

Când preotul a spus: «Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!», fraţii care s-au împărtăşit au primit bucăţi din acel trup. Când spuneau ! însă «Amin», ele deveneau din nou pâine. Când m-am i apropiat şi eu mi s-a dat carne şi nu m-am putut împăr- 1 tăşi. Atunci am auzit o voce care mi-a şoptit la ureche: «Omule, de ce nu te împărtăşeşti? Nu ţi s-a dat exact ceea ce ai cerut?»

Ai milă de mine, Doamne. Nu mă pot împărtăşi cu carne.

Află aşadar, că dacă omul ar fi putut să se împăr­tăşească cu carne crudă, atunci în Sfântul Potir ar fi fost came, aşa cum ai văzut-o tu. Dar, pentru că nu se poate

împărtăşi cu aşa ceva, Domnul a stabilit să se împărtă­şească cu Trupul Său sub formă de pâine. Iar dacă tu crezi acum că această pâine sfinţită este însuşi Trupul lui Hristos, atunci împărtăşeşte-te.

Cred, Doamne, am strigat cu zdrobire de inimă.

îndată carnea s-a prefăcut din nou în pâine. I-am mulţumit lui Dumnezeu şi m-am împărtăşit.

Când slujba s-a terminat, am văzut din nou des- chizându~se acoperişul bisericii şi puterile îngereşti ur­când către cer.” (Minuni şi descoperiri din timpul Sfin­tei Liturghii, Sfânta Mănăstire Paraclitou, p, 43)

Marea Taină a Liturghiei Ortodoxe

La sfârşitul istorisirii vieţii Sfântului Marelui Mu­cenic Gheorghe (23 aprilie) citim despre o impresio­nantă minune, descoperită nu unui preot ortodox sau unui creştin, ci unui păgân. Această minune reprezintă şi un răspuns tranşant pentru biserica papală, care a re­nunţat la rânduiala Proscomidiei, a interzis împărtăşi­rea creştinilor cu Sângele lui Hristos şi a impus ostia fă­cută din azimă.

Emirul Siriei l-a trimis cândva pe nepotul său în oraşul Lidda (care în vechime se mai numea şi Ramei sau Diospolis), din Palestina, pentru a cerceta diferite chestiuni din regiune. Acolo se găsea o biserică mare şi frumoasă, care era închinată Sfântului Gheorghe. Când a ajuns, tânărul sarazin a dat poruncă să-i fie depozitate toate bagajele într-o anexă a bisericii, iar cele douăspre­zece cămile ale convoiului să fie adăpostite chiar în cor­pul central al bisericii. Preoţii l-au rugat stăruitor să nu facă acest lucru, pentru că era un sacrilegiu adus lăca­şului de cult, dar n-au fost luaţi în seamă. îndată ce că­milele au fost introduse în biserică de către cei care le conduceau, s-a produs o minune înfricoşătoare. Toate animalele au murit pe loc. Mirându-se de această în-

tâmplare, tânărul musulman a poruncit să fie scoase animalele moarte din biserică şi să fie îngropate în deşert.

A doua zi, preotul bisericii s-a dus să săvârşească Sfânta Liturghie, după rânduiala. A fost foarte surprins să audă că şeicul a cerut să fie şi el prezent la slujbă. Cu- noscându-i inima, Dumnezeu l-a învrednicit să aibă o; revelaţie tulburătoare. Când s-a apropiat momentul transformării Cinstitelor Daruri în Trupul şi Sângele Domnului, sarazinul a văzut că preotul ţinea în mâinii un prunc, pe care l-a jertfit. A strâns sângele în Potir,! iar trupul l-a tăiat în bucăţele mici, pe care le-a pus pe! Sfântul Disc. Apoi, la ceasul împărtăşirii, a văzut cum creştinii treceau pe rând prin faţa Sfintelor Uşi şi pri-! meau părticelele de trup şi sânge din potir. La sfârşitul! slujbei, preotul a luat o prescură mai mare şi proaspătă! şi i-a oferit-o şeicului. Acesta l-a întrebat: j

Ce reprezintă această pâine?

Este o prescură ca şi celelalte, din care am| săvârşit Sfânta Liturghie!           j

Ce tot vorbeşti părinte, nu te-am văzut eu foartei bine ce-ai făcut? Cum ai jertfit pruncul acela nevinovat, i-ai strâns sângele în potir şi l-ai tăiat bucăţele? Am; văzut eu ce faci aici! Eşti un criminal ticălos!      !

Când a auzit aceste cuvinte, preotul s-a înfricoşat, j A căzut la picioarele sarazinului şi i-a spus: „Slăvit să fie Domnul că te-a învrednicit, stăpâne, să vezi o taină atât j de înfricoşătoare. Cred că, prin Harul lui Dumnezeu, o j să devii un om mare şi că Dumnezeu te vrea printre cei j mântuiţi.” Sarazinul s-a mirat de aceste cuvinte şi l-a j întrebat:

Adică, vrei să spui că lucrurile nu s-au întâmplat exact aşa cum le-am văzut eu?      i

Da, stăpâne, aşa este. Tu ai văzut cele pe care noi i nu le putem vedea, cele în care noi însă credem şi anu- mc că pâinea şi vinul, pe care le vezi tu acum în Potir, se  transformă efectiv în Trupul şi Sângele Domnului, prin Harul lui Dumnezeu. Această descoperire nu mi-a fost adresată mie, care sunt un om păcătos şi nevrednic, ci dumitale, pentru a vedea şi a respecta cele ce sunt ale Domnului. De aceea spun că eşti o persoană aleasă, pentru că de la noi, doar Sfinţii Părinţi ai Bisericii s-au învrednicit să vadă astfel de taine minunate.

Sarazinul a căzut pe gânduri câteva minute şi apoi i-a spus părintelui:

M-am convins acum că credinţa creştinilor este cea adevărată şi vai mie, celui ce mi-am petrecut viaţa în risipire, minciună şi deşertăciune, în credinţa înşelă­toare a sarazinilor. Dar, dacă aşa este voia Domnului, botează-mă şi pe mine acum, ca să pot să-L slăvesc pe adevăratul Dumnezeu cu conştiinţa curată.

Nu îndrăznesc, stăpâne, să fac acest lucru. Pen­tru ca, dacă va afla emirul, unchiul vostru, că am făcut aşa ceva, mă va ucide şi va dărâma bisericile noastre. Dacă aceasta; îţi este hotărârea, mai bine mergi pe as­cuns la patriarhul Ierusalimului, care te va boteza, dacă nu-i vei descoperi cine eşti. Astfel, şeicul, îmbrăcân- du-se în haine simple, s-a dus la Ierusalim şi a primit de la patriarh botezul. După opt zile l-a întrebat pe ar­hiereu ce cale să aleagă pentru a-şi găsi mântuirea su­fletului. Acela l-a îndrumat să meargă la o mănăstire de pe muntele Sinai şi să se călugărească. I-a spus că acolo trăiesc mulţi monahi iubitori de virtuţi şi că, dacă va fa­ce ascultare de ei, se va mântui. Aşa s-a şi întâmplat. După mai mulţi ani de nevoinţă, călugărul a cerut bla- goslovenie de la stareţul său să meargă în Lidda, pentru a se întâlni cu preotul prin care se convertise. Odată ajuns i-a spus:

Iată că m-am botezat, prin mila lui Dumnezeu, şi am devenit şi călugăr. Mi-aş dori foarte mult să ajung sa-L văd iarăşi pe Domnul nostru lisus Hristos. Ce mă sfătuiţi? Mergi la unchiul tău, emirul, şi în faţa tuturor să mărturiseşti că Domnul nostru lisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Făcătorul întregii creaţii, care a venit în lume pentru a noastră mântuire, S-a Răstignit, a înviat şi S-a înălţat cu slavă la ceruri. Când vei face aceasta, te vei învrednici să-L vezi pe Domnul cu mare slavă.

Urmând acestui sfat, călugărul s-a întors în patria sa. Când a ajuns, spre seara, la ora rugăciunii musulma­nilor, s-a urcat în turnul minaretului şi a început să stri­ge: „Veniţi aici, sarazinilor, am să vă spun un lucru im­portant!” După ce s-au apropiat o mulţime de oamenii i-a întrebat:

Ştie cineva, unde este nepotul emirului, care a dispărut în mare taină acum câţiva ani?

Noi nu ştim, dar, dacă dumneata ai aflat ceva, suntem gata să-ţi dam o mare recompensă, pe care emi­rul a oferit-o pentru aflarea adevărului.

Atunci să mă duceţi la emir şi eu îi voi spune un­de este nepotul lui.

Atunci sarazinii l-au condus la emir şi i-au spus:

Este aici un monah care pretinde că ştie unde es­te nepotul tău.

Emirul a cerut să fie adus de îndată în faţa sa şi i-a; cerut să spună adevărul.

Da, îl cunosc, sunt chiar eu, răspunse monahul.; Acum sunt creştin şi cred în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul! Duh, care împreună sunt o singură Dumnezeire şi măr­turisesc că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat din Fecioara Maria şi a făcut în lume lucruri mari şi minunate. Apoi i a fost răstignit, a înviat, S-a înălţat şi a stat de-a dreapta I lui Dumnezeu Tatăl şi iarăşi va să vină, să judece vii şi morţii.

Unchiul său l-a ascultat cu uimire şi i-a spus:

Ce-ai păţit, nefericitule, de ţi-ai lăsat casa ta, bo- j găţiile tale, slava ta şi ai ajuns să mergi ca un cerşetor? j De ce nu te întorci la credinţa ta, să-l mărturiseşti pe profetul Mahomed şi să fii pus din nou în cinstea de di­nainte?

Atunci monahul i-a răspuns:

Toate câte am avut, pe vremea când eram mu­sulman, era lucrări ale diavolului. Iar această rasă sără­căcioasă pe care o port reprezintă slava şi bogăţia mea, arvuna slavei şi bucuriei veşnice, pe care nădăjduiesc să le dobândesc prin adevărata credinţă în Hristos. Pe Ma­homed, cel care v-a înşelat cu credinţa lui, îl dau anatemei şi mă lepăd de el.

Emirul, potrivit legilor credinţei sale, ar fi trebuit îndată să dea poruncă să fie omorât. Dar, pentru că îi era milă de el, le-a spus celor prezenţi: „Acesta sigur şi-a pierdut minţile şi nu ştie ce spune. Scoateţi-1 afară şi alungaţi-1 din oraş.” Aceia însă i-au spus:

îl eliberezi pe acesta, care a blestemat credinţa noastră? Este vrednic, de o mie de ori, să fie omorât. Dacă nu, să ne lepădăm şi noi de credinţa noastră şi să devenim toţi creştini!

Atunci emirul, înfricoşat de furia supuşilor săi, le-a spus să-l ia ei şi să facă ce vor cu el. Iar aceia, scrâş­nind din dinţi, l-au luat pe sus, l-au scos afara din ce­tate şi l-au omorât cu pietre. în tot acest timp, nevino­vata oaie de jertfa a lui Hristos nu înceta să-L slăvească pe Dumnezeu, luminat de o minunată lumină lăuntrică. Astfel a dobândit prea dorita coroană a muceniciei. Deasupra pietrelor cu care i-au îngropat trupul a lumi­nat o bună bucată de vreme o lumină stelară inexplica­bilă, pe care văzând-o musulmanii s-au înspăimântat.

După mai multe zile, emirul a permis creştinilor să scoată de sub pietre trupul mucenicului şi să-l în­groape după rânduiala. Dar, ce minune...! Trupul era neputrezit şi răspândea în jur o mireasmă de negrăit! Creştinii l-au luat şi l-au îngropat cu cinste şi evlavie slăvindu-L pe Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I Se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, în vecii

 

PREOŢIA LUI HRISTOS

Trebuie ca fără ezitare să accentuăm faptul că „preoţia” papistaşilor este invalidă. Din momentul în care s-au rupt de Biserica cea Una a lui Hristos, au pier­dut Harul Sfântului Duh. Preoţii lor au încetat să mai primească din izvorul nesecat al Harului lui Hristos, ce izvorăşte din Biserica Sa, al cărei Cap este şi din Preoţia Sa. Sfântul Vasile cel Mare în Canonul 1 (Pidalionul, p. 587) spune că „cei căzuţi din credinţă” se întorc în rân­dul laicilor şi îşi pierd dreptul şi puterea de a mai hiro­toni şi a mai transmite harul lui Dumnezeu. Faptul că e- piscopii papali au continuitate apostolică, adică sunt le­gaţi în timp şi prin succesiune de apostoli, nu mai are nicio valoare, de vreme ce nu mai păstrează şi învăţătu­ra apostolică.

De vreme ce au falsificat credinţa pe care au pri­mit-o de la Sfinţii Apostoli şi au denaturat în continuare adevărul învăţăturii creştine, au încetat să mai aparţină Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostoleas- că. Este greşit numită biserica lor «catolică» (care în­seamnă universală), deoarece numai Biserica lui Hris­tos este cu adevărat Universală, adică are plinătatea (universalitatea) adevărului şi potrivit poruncii lui Hristos este datoare să se propovăduiască în toată lu­mea (universal).

O altă inovaţie impusă de papalitate o reprezintă celibatul obligatoriu al preoţilor. După cum se ştie, că­sătoria preoţilor a fost consfinţită definitiv la Primul Si­nod Ecumenic din 325. Iar în patriarhia Romei existau * pe atunci preoţi căsătoriţi, la fel ca şi-n Biserica Răsări­teană. înainte de hirotonie, preoţii erau obligaţi să se căsătorească. Pentru episcopi a fost consfinţit celibatul

în cadrul Sinodului Trulan din 692, prin canonul 12.

în Apus, începând cu secolul al XlV-lea, prin ho­tărârea papei, s-a impus celibatul clericilor, fără niciun fel de dezbatere sinodală. Prin aceasta, papa a urmărit întărirea superiorităţii clerului faţă de laici şi a crezut că, prin eliberarea preoţilor de obligaţiile familiale, vor arăta un zel mult mai puternic în vederea extinderii bisericii papale la toate neamurile. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola întâi către Timotei 3,12 scrie că preo­tul trebuie să fie bărbat al unei singure femei, deci căsă­torit, iar Apostolul Petru, pe care papistaşii îl consideră protectorul bisericii lor, a fost căsătorit (Matei 8, 14). Sute de preoţi şi episcopi din Apus au cerut în cadrul Si­nodului II Vatican din 1962 abrogarea celibatului cleru­lui, dar papa Paul al Vl-lea nu a vrut să cedeze. Efectele acestei inovaţii sunt numeroasele scandaluri şi devieri, pe care oricât se chinuie Vaticanul să le acopere, devin motive de necredinţă şi de blasfemie la adresa Numelui lui Dumnezeu printre neamuri. în Africa, această tema a fost extrem de controversată. De aceea, papa i-a lăsat pe clericii lor de aici să facă fiecare după cum îi dictează conştiinţa şi voinţa. Astfel, aproape toţi preoţii catolici de culoare au soţii şi copii, fără a fi cununaţi oficial. Ei slujesc în alte sate şi din când în când îşi vizitează pe as­cuns familiile. Iar atunci când vreun episcop de-al lor îşi formează o familie, nu este caterisit, ci trimis să slu­jească în altă ţară.

O altă inovaţie o reprezintă stabilirea treptei de cardinal. în Sfânta Scriptură întâlnim doar treptele de episcop, preot şi diacon. Cardinalii sunt în esenţă cle­rici, ce provin din toate aceste trei trepte. Sunt conside­raţi colaboratori direcţi ai papilor şi din rândul lor sunt aleşi totdeauna viitorii papi. în fiecare stat există câte un cardinal, care este considerat superiorul episcopilor de acolo. Astfel este degradat şi denaturat rangul epis­copal. Cardinalii au funcţie similară de prim-ministru

laic. în Biserica Ortodoxă, care păstrează cu iubire şi frică de Dumnezeu Tradiţia Apostolică şi Patristică, ha­rul lucrează în toate Tainele ei, prin care se realizează mântuirea şi sfinţirea creştinilor ortodocşi.

La Taina Hirotoniei, episcopul spune următoarea rugăciune: „Dumnezeiescul Har, care pe cele neputin­cioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte, te hi­rotoneşte pe tine... să ne rugăm ca să se pogoare peste acesta harul Sfântului Duh!” După aceea se citeşte în taină rugăciunea pentru hirotonie. Şi avem foarte multe minuni care dovedesc faptul că în Ortodoxie episcopul, preotul şi diaconul primesc Harul şi puterea Sfântului Duh de a săvârşi toate Tainele, ierurgiile şi slujbele Bisericii noastre, prin care lumea se sfinţeşte.

 

MĂRTURII DESPRE PREOŢIE   j

în sufletul meu s~ a aprins o flacără

La trei ani după botezul lui Lazăr şi al familiei sale în Kolwezi (1983), părintele Cosma l-a prezentat vred­nicului de pomenire mitropolit al Africii Centrale, Timotei, în vederea hirotonirii întru diacon.

Părinte Lazăr, spune-ne ce ai simţit în ziua hiro­toniei? Părintele Cosma m-a propus ierarhului nostru spre a fi hirotonit diacon. Eu încă nu ştiam foarte multe lucruri despre această mare cinste, dar am făcut ascul­tare de duhovnicul meu. îmi amintesc următoarele lu­cruri. Când mi-am aplecat capul în faţa Sfintei Mese, e- piscopul şi-a pus mâinile pe capul meu şi a început să-mi citească rugăciunea de hirotonie. Atunci am sim­ţit în inima mea că s-a aprins o flacără, ca a unei lumâ­nări. Simţeam o imensă bucurie în suflet şi L-am rugat pe Hristos să nu-mi stingă niciodată această flacără din suflet. Din păcate, peste câteva zile, bucuria parcă s-a mai estompat. Flacăra s-a micşorat. L-am rugat pe Dumnezeu să nu o stingă de tot. O voce lăuntrică m-a încurajat, spunându-mi că va rămâne mereu acolo o mică flacără. Câteodată simt cum creşte din nou, iar câ­teodată cum se micşorează. Depinde de zelul cu care îmi fac datoria pastorală.

 

Faţa Sfântului Ârsenie Capadocianul a strălucit ca soarele

Sfântul Arsenie a fost preot în satul fericitului cu­vios, părintele Paisie Aghioritul, în Farasa - Capadocia. Acest sfânt, după cum se ştie, l-a botezat pe părintele Paisie şi apoi s-a întâmplat repatrierea lor, după eveni­mentele din 1924. Odată părintele Arsenie a plecat pe jos în pelerinaj la Locurile Sfinte. După ce a ajuns, într-o duminică a fost invitat de patriarhul Ierusalimu­lui ca împreună cu un sobor de preoţi să săvârşească Sfânta Liturghie. Către sfârşitul slujbei, faţa părintelui Arsenie strălucea ca soarele. Cu greu putea fi privit de ceilalţi preoţi, care s-au minunat de această privelişte. După slujbă el s-a retras cu smerenie, evitând întrebări­le celor din jur.

kkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkk

Ieromonahul român înconjurat de flăcări

Părintele Arsenie Boca s-a născut în Hunedoara - România în 1910 şi a murit, se pare otrăvit, cu o lună înainte de căderea comunismului (noiembrie 1989). Es­te vorba de o personalitate duhovnicească excepţională a timpului nostru. Odată, la sărbătoarea Cincizecimii, au venit la mănăstire foarte mulţi oameni şi chiar şi un detaşament de soldaţi, pentru că era hram. Au săvârşit utrenia în biserica cea mică iar apoi, pentru că erau foarte mulţi oamenii adunaţi, părintele a ieşit între

Sfintele Uşi şi le-a spus că vor continua Sfânta Liturghie: afară, pe un podeţ special amenajat. în timp ce rostea aceste cuvinte călugărul de la strană a strigat:           '

Vai părinte, ce se întâmplă?

De ce, fiule, ce vezi?

Sunteţi înconjurat de flăcări!

Era Duhul Sfânt, sub formă de limbi de foc. După : slujbă părintele i-a spus în taină monahului: „Şi eu mă  simţeam înconjurat de flăcări!”.

Nu binecuvântezi tu... Eu binecuvântez!

Preoţia lui Hristos este un dar pentru om, în vede­rea mântuirii lumii şi a răspândirii împărăţiei Sale pe pământ. Aşadar preotul se oferă în totalitate pe sine în- i suşi, trup şi suflet, pentru a împlini această înaltă slujire. Nu devine preot oricine doreşte, ci doar acela pe care îl cheamă Dumnezeu. Toţi cei care devin preoţi fără a avea sfânta chemare, cu toate că Tainele săvârşite de ei sunt valabile şi lucrătoare, vor da socoteală pentru pă­catele lor personale şi vor fî judecaţi cu asprime.

Unul dintre candidaţii la preoţie, proaspăt absol vent de teologie, deşi nu avea credinţă puternică şi era ; măcinat de patimi trupeşti, s-a gândit să ceară ierarhu­lui său să fie hirotonit. Chiar când îşi citea foaia matri­colă, pentru a vedea notele cu care terminase teologia, a auzit o voce puternică în urechea stângă care i-a spus: ! „Să nu îndrăzneşti să te faci preot!”. S-a tulburat foarte tare şi a început să trăiască în pocăinţă.

în epistolele fericitului isihast Gheron Iosif găsim următoarea istorisire. Ucenicul său, tânărul ieromonah I Efrem, în ziua în care a săvârşit prima sa liturghie la schit, în momentul în care a ajuns la cuvintele de bine­cuvântare: „Pace tuturor!” s-a sfiit să-l binecuvânteze pe duhovnicul său, simţindu-se nevrednic. Atunci a au­zit o puternică voce interioară, care i-a spus: „Nu binecuvântezi tu... Eu binecuvântez!”

 

MASLUL

Motivele instituirii acestei Taine sunt descrise în Epistola Sfântului Apostol Iacov, în care citim următoa­rele: Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bi­sericii ca să se roage pentru el, ungându-l cu untde­lemn, întru numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui (Iacov 15, 14-15). Acest text ne vorbeşte despre faptul că oriunde ar fi cineva bolnav de orice fel de boală poate să cheme preoţii Bise­ricii pentru a i se face slujba de Maslu. Biserica papală, după despărţirea ei de Biserica cea Una a lui Hristos, a adus inovaţii şi în ceea ce priveşte această Taină. A ho­tărât aşadar că aceasta este o slujbă destinată numai muribunzilor. Decizia s-a luat la sinodul de la Trident din 1545-1563-

Sfântul Iacov ne scrie foarte clar că rugăciunea credinţei (sau a nădejdii) îl va vindeca pe cel bolnav şi că Domnul îl va ridica din patul său. în schimb, papis­taşii, prin folosirea acestei Taine numai în cazul muri­bunzilor, nu fac altceva decât să provoace deznădejde în sufletele credincioşilor lor. De câte ori intră în casele lor pentru oficierea acestei Taine, oamenii intră în panică, încep să plângă, se văicăresc, fiind siguri că pentru cel bolnav nu mai este nicio speranţă. în vechime, în Apus, se săvârşea această Taină în biserică. Se mai săvârşea la casa celui bolnav de şapte ori, în fiecare zi a săptămânii, cu speranţa că se va vindeca. De ce apoi această schim­bare? De vreme ce Apostolul Iacov ne spune că această slujbă se poate ţine pentru orice boală, de ce papistaşii interzic cu desăvârşire săvârşirea ei pentru copii sau pentru bolnavii psihic? Pentru că nu înţeleg? Harul nu are legătură cu capacitatea de înţelegere a omului.

O altă inovaţie care priveşte această Taină constă în aceea că numai episcopul sau anumiţi preoţi desem­naţi de el au voie să o săvârşească. însă aceasta contra­zice tradiţia liturgică a bisericii apusene, potrivit căreia toţi preoţi au dreptul să săvârşească toate Tainele, în afară de hirotonie.

Tradiţia Ortodoxă a stabilit că scopul acestei Taine este în primul rând vindecarea trupească a bolna­vului şi iertarea păcatelor lui, care au o oarecare legătu­ră cu boala de care suferă. Această Taină nu este însă contrară sau concurentă Tainei Spovedaniei. Bolnavul are obligaţia morală ca, atunci când poate, să se spove­dească cu pocăinţă şi cu zdrobire de inimă de toate pă­catele care i-au îngreunat şi i-au rănit inima şi sufletul şi care, foarte probabil, i-au condus şi trupul spre boală.

în Biserica noastră această Taină este săvârşită de unul (atunci când nu există posibilitatea de a fi mai mulţi preoţi), trei sau şapte părinţi. Se săvârşeşte nu doar pentru cei grav bolnavi, ci tuturor celor care do­resc să participe - şi chiar copiilor. Şi se oficiază ori­când este nevoie. Această Taină se mai slujeşte în chip solemn, pentru toţi creştinii, în seara din Miercurea Mare a fiecărui an. Instrumentele văzute ale acestei rânduieli sunt: uleiul, rugăciunile de invocare a sfinţirii acestuia şi ungerea cu untdelemn sfinţit, în semnul Sfintei Cruci, a părţilor văzute ale corpului, (frunte, mâini).

Elementul nevăzut este reprezentat de harul di­vin, prin care Dumnezeu poate vindeca bolile sufleteşti şi trupeşti ale celor ce se roagă cu credinţă. El oferă uşurare sufletească, sfinţire şi binecuvântare. Au fost bolnavi care, participând la această Taină, s-au întors la credinţă, s-au spovedit, şi-au regăsit drumul duhovni­cesc şi mântuirea sufletului.

 

MĂRTURII DESPRE SFÂNTUL MASLU

a) Vino să vezi minunile lui Dumnezeu

Din cartea părintelui Ştefan Anagnostopoulos Cu­noaşterea şi trăirea credinţei ortodoxe am reţinut ur­mătorul caz interesant, care dovedeşte puterea acestei Taine. A fost povestit de un diacon al cărui tată era pre­ot şi care, cândva, l-a luat cu sine la o slujbă de Maslu, pentru a-1 ajuta, citind Apostolul dinaintea fiecărei Evanghelii. I-a spus:

Vino să vezi minunile lui Dumnezeu în Taina Sfântului Maslu şi să fii atent atunci când îl voi unge pe bolnav cu uleiul sfinţit.

: Au mers aşadar la un bolnav care era pe moarte, zăcând inconştient în patul de suferinţă, abia trăgân- du-şi sufletul. Au început slujba, iar când preotul a a - juns la momentul în care l-a uns cu untdelemn pe cel bolnav, acesta şi-a revenit în simţiri ca prin minune.

Unchiule Gheorghe, ţi-ai revenit? - l-a întrebat preotul.

Mi-am revenit, mi-am revenit!

Acum să iasă toate rudele afară, ca să te pot spovedi!

L-a spovedit, i-a citit rugăciunea de iertare şi apoi i-a chemat înapoi în cameră pe cei apropiaţi şi le-a zis:

Am terminat, acum am să-l şi împărtăşesc, însă puteţi să începeţi să vă pregătiţi, pentru că până diseară va pleca pe cealaltă lume, iar mâine o să-l îngropaţi.

Şi, într-adevăr, exact aşa s-a şi întâmplat. După ce s-a împărtăşit, şi-a făcut semnul sfintei cruci, a căzut din nou în stare de inconştienţă şi până seara a murit.

ffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffff

 

Constantina a plecat în rai

Intr-o zi a venit la noi la mănăstire un creştin er vlavios din Ianiţa, pe nume Policarp. Era căsătorit, avea doi copii, pe Constantina în vârstă de 10 ani şi pe Teo} dor de 8 ani. Din păcate, fetiţa s-a îmbolnăvit de leuce­mie şi foarte des trebuia să apeleze la transfuzii de sân­ge. După vreo doi ani, în ciuda tuturor tratamentelor încercate, fetiţa a ajuns în pragul morţii. Era la spital; iar părinţii ei au chemat un preot care să-i facă Sfântul Maslu. A doua zi, fetiţa l-a întrebat pe tatăl ei: Tată, aici în Ianiţa, unde locuim noi, câte biserici există?Avem cinci biserici mari, Constantina. Şi câţi locuitori are oraşul nostru, tata? Nu ştiu exact, dar cred că în jur de 25000. De ce ; mă întrebi? Pentru că nu ştiu, cum pot să încapă atâtea mii! de oameni în doar cinci biserici?     ! Nu ştii, Constantina, că nu merg toţi oamenii la biserică, duminica şi la sărbătorile mari? Ah, tată, aceşti oameni nu ştiu ce pierd! Ce pierd copila mea? Dacă ar cunoaşte ce bucurie şi ce slavă îi aşteap­tă în rai, ar merge toţi, în fiecare zi, Ia biserica Iui Hris­tos. Dar tu de unde ştii asta, Constantina? Pentru că tocmai m-am întors cu sufletul din rai, tată. Am fost urcată la ceruri şi am văzut locurile unde locuiesc sfinţii lui Dumnezeu şi sunt foarte bucuroasă. Adică, dacă ar veni acum Hristos şi ţi-ar spune să-L urmezi, ai face-o? Fără nicio ezitare, tată, şi chiar aştept să vină acea oră. După câteva ore fetiţa era în pragul trecerii la cele veşnice. Tatăl ei o ţinea de mână şi se ruga pentru sufle­tul ei. Ea a deschis ochii şi i-a spus: „Tată... sunt aici... Au venit să mă ia... Să aveţi grijă de Teodor... E un copil atât de bun... Eu trebuie să plec... sunt aşa de mulţi în­geri aici... mă vor conduce spre tronul lui Dumnezeu... Rămas bun...” Şi a adormit întru Domnul. La câteva mi­nute a ajuns la patul fetiţei şi sora tatălui ei. Era ora nouă dimineaţa. Când a intrat în cameră a simţit un mi­ros de mir şi de tămâie. L-a întrebat pe fratele ei dacă el a dat cu tămâie atât de dimineaţă, dar acela a negat. Apoi şi-au dat seama, cu uimire, că de fapt trupul fetiţei răspândea acea mireasmă duhovnicească.

L-am întrebat pe tatăl ei, ce fel de viaţă a dus Con­stantina şi acela mi-a spus: „Copilul ăsta a fost un înger în trup. Nu ştia alt drum decât acasă, la şcoală şi la bise­rică. De multe ori încercam să o mai luăm în diferite vi­zite pe la prieteni, la diferite distracţii, dar ea se eschi­va, spunând că are de învăţat sau de citit o carte. Nu ce­rea nimic pentru sine, o jucărie, o ciocolată, o păpuşă, ca ceilalţi copii. Toate i le dăruia fratelui ei şi o facea cu mare plăcere. A iubit-o mult Dumnezeu, de aceea a şi luat-o atât de mică la ceruri, între îngerii Săi. A plecat în primăvara anului 1982. Veşnica ei pomenire.

 

Vasilica Malliarou a văzut după Sântul Maslu cerurile deschise

La mănăstirea noastră, Sfântul Grigorie, a trăit în ultimii ani monahul Emanuel Neoschitiotul, care era fratele fostului mitropolit de Mithimnis, Iacov Cleom- vrotul. Avea şi două surori, care trăiau o viaţă ascetică în lume, chiar dacă nu îmbrăcaseră haina monahală. Ne vom referi la smerita Vasilica, despre ale cărei ultime zile de viaţă părintele Emanuel ne-a povestit următoa­rele: „Surorile mele trăiau o viaţă foarte virtuoasă. îl îngrijeau pe fratele nostru, mitropolitul, la reşedinţa acestuia. Aproape toată săptămâna posteau, trăind mai mult cu anafură şi aghiasmă. Doar sâmbăta şi duminica luau masa cu episcopul. Către sfârşitul vieţii surorii me­ le Vasilica, mă aflam la Atena. Am fost anunţat că este foarte bolnavă şi de aceea am pornit de îndată spre Mi- tilini. Timp de patru zile am vegheat lângă patul ei de suferinţă.

La 30 ianuarie 1965, starea ei s-a înrăutăţit. Se împliniseră 40 de zile de când Maica Domnului i se ară­tase, spunându-i că va pleca spre mănăstirile cereşti. Când i-a auzit pe medici spunând că ar fi fost mai bine să fie dusă la spital, ea s-a opus cu hotărâre, zicând: «Nu, nu la spital! Preasfânta mă va lua peste puţin timp! Mi-a sosit ceasul. Să-mi faceţi numai Sfântul Maslu şi facă-se voia Domnului! X-am făcut slujba îm­preună cu fratele meu. Vasilica stătea liniştită şi împă­cată pe pat. Lângă ea era un iconostas, către care privea încontinuu. Deodată şi-a ţinut respiraţia şi din privirea ei ne-am dat seama că avea o revelaţie. îi vedea pe locu­itorii Bisericii Cereşti, trecând cete-cete prin faţa ei. Mai întâi profeţii, apoi apostolii, mucenicii, ierarhii, cuvio- şii, îngerii, apoi Maica Domnului şi, la final, Mântuito­rul Hristos. Când L-a văzut, a strigat cu putere către o nepoată a noastră, care era de faţă: «Rivoula, Rivoula, a venit Hristos să mă ia, împreună cu toate cetele Sfinţi­lor Săi...» Cu aceste cuvinte şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos.”

„Niciodată, fraţilor, ne-a spus părintele Emanuel, nu m-am aşteptat la lucruri atât de minunate, să coboa­re Hristos într-o chilie atât de mică şi smerită, pentru a primi sufletul surorii mele.

Am chemat apoi câteva femei evlavioase ca să o pregătească şi s-o îmbrace în hainele pregătite pentru înmormântare. Când au schimbat-o, au văzut că pe sub haine purta o vestă din material de sac aspru şi nişte lanţuri prinse cruciş, care o împiedicau să doarmă con­fortabil. Eram uimiţi, pentru că nu ştiam la ce vieţuire ascetică se supusese. Nopţile dormea câte puţin direct pe podea, având ca pernă o bucată de lemn, postind as­pru, adeseori şi câte trei sau cinci zile la rând.

Dumnezeu a binevoit să descopere sfinţenia vieţii ei, prin minuni care s-au întâmplat atât lângă patul de suferinţă, cât şi la mormânt. Fratele meu însă, din sme­renie, ne-a sfătuit să nu vorbim despre aceste lucruri, pentru a nu fi înţeleşi greşit. Dar slava lui Dumnezeu lucrează pentru descoperirea sfinţilor Săi. Deasupra si­criului ei a fost văzută o flacără inexplicabilă, care ardea fără să se mistuie dar şi fără să degaje căldură, care a stat acolo până la momentul îngropării. A luminat timp de o zi şi o noapte, la jumătate de metru deasupra tru­pului ei.

Toată viaţa ei nu a însemnat decât smerenie, as­cultare, dobândirea virtuţilor şi urmarea poruncilor lui Dumnezeu, până la măsura desăvârşirii. A adormit la vârsta de doar 55 de ani.”

 

llllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllll

Maica Domnului vindecă un copil demonizat al unei femei musulmane

Din însemnările mele personale am să adaug această istorisire pe care am consemnat-o pe 24 aprilie 1988.

în ziua aceea au sosit la mănăstirea noastră doi e- piscopi din România, Epifanie al Buzăului şi Gherasim de la Râmnicu-Vâlcea, însoţiţi de părintele Sofian, sta­reţul mănăstirii Antim din Bucureşti, care era şi un ales pictor bisericesc. Acesta din urmă ne-a istorisit întâm­plarea ce urmează. Undeva, în afara Damascului, capitala Siriei, exis­tă o mănăstire ortodoxă de maici, ridicată în cinstea Maicii Domnului, unde se află şi o icoană făcătoare de minuni. într-o zi, în anul 1983, o femeie săracă musul­mană şi-a adus la mănăstire copilul demonizat. îl pur­tase pe la toate geamiile din regiune, dar nimeni nu a putut să o ajute. O sfătuise să vină aici o creştină din Damasc.

Părinţii slujitori ai mănăstirii i-au făcut şapte zile la rând slujba Sfântului Maslu şi i-au citit şi Molitfele Sfântului Vasile cel Mare. în a  aptea zi, prin Harul lui Hristos, rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu şi Sfin­tele Taine copilul s-a vindecat.

La sfârşit, musulmana a întrebat-o pe cea care o îndrumase acolo ce cadou ar putea să ducă la mănăstir re, în semn de recunoştinţă. Aceea i-a spus să nu duca nimic, în afară de o sticlă de ulei.

în duminica următoare, femeia a luat sticla de ulei şi a plecat spre mănăstire. Ajungând, a început să urce scările bisericii. Deodată a alunecat şi a căzut. Stil cla s-a spart şi uleiul s-a răspândit pe scări. Femeia a început să plângă de supărare că nu a putut să-i mulţu4 mească Maicii Domnului. încerca să adune uleiul cu năframa şi să cureţe treptele. Deodată a observat că pe scările bisericii s-a format din uleiul curs, în chip foarte evident, imaginea Maicii Domnului, stând în picioare şi neputând fi ştearsă cu nimic. Astăzi această formă este protejată de un chenar de fier şi stă ca mărturie a minuνι; nii petrecute.

Prin această minune Maica Domnului ne-a arătat că a primit darul femeii necăjite şi că recunoştinţa îi es­te bineplăcută lui Dumnezeu.

 

TAINA CUNUNIEI

|Potrivit învăţăturii Ortodoxe, Taina Cununiei este; foarte importantă şi trebuie săvârşită conform rânduie- j Iilor bisericeşti. Un tânăr şi o tânără oficializează legă- i tura iubirii dintre ei, primesc apoi binecuvântarea lui j Dumnezeu în biserică, stabilindu-se astfel şi o legătură i duhovnicească. Căsătoria, după cum ştim, are la bază j mai multe motivaţii:

în primul rând, completarea reciprocă a darurilor primite în chip natural de la Dumnezeu. Fiecare oferă celuilalt împlinirea şi posibilitatea dobândirii unui sens în comuniune. Se ajută în convieţuire, căutând cele mai bune soluţii la problemele comune sau în ispite.

în al doilea rând, prin binecuvântarea Tainei, are loc şi o împlinire reciprocă trupească, prin intermediul căreia se potolesc dorinţele carnale, care în afara căsă­toriei, conduc la pierderea harului lui Dumnezeu şi la sclavia patimilor.

în al treilea rând, prin intermediul căsătoriei, în armonie şi înţelegere comună, se realizează şi înmulţi­rea neamului omenesc, prin dobândirea de prunci. A- ceasta este de fapt, încă din Vechiul Testament, porun­ca lui Dumnezeu către protopărinţii noştri: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul (Facere 1, 23).

în al patrulea rând, familia, când este locuită de Hristos, devine biserică după chip. Astfel părinţii pot să se ocupe cu responsabilitate şi frică de Dumnezeu de creşterea corectă a copiilor lor. Copiii trebuie să aibă ca exemplu, în viaţa lor, dacă este posibil, viaţa ireproşabi­lă şi conduita morală desăvârşită a părinţilor lor.

Potrivit canoanelor nu este permisă căsătoria din­tre un ortodox şi cineva de altă credinţă. Dar, prin po~ gorământ, în special în ţările europene s-a acceptat în unele cazuri cununia mixtă între creştini, cu condiţia de a fi botezaţi ortodocşi viitorii copii. Rămâne însă strict interzisă cununia între un ortodox şi o necreştină sau invers.

în biserica papală cununia, la fel ca şi toate cele­lalte Taine, sunt lipsite de binecuvântarea lui Dumne­zeu şi de harul Duhului Sfânt, de vreme ce preoţia lor nu are hirotonie canonică. Ei consideră canonică „rela­ţia” dintre doi parteneri, chiar dacă nu este binecuvân­tată de un preot de-al lor, atunci când este nevoie. Dar o astfel de cununie nu diferă cu nimic faţă de cununiile

aşa-zis civile, oficiate de ofiţerii stării civile în primării- i le oraşelor.

în biserica lor se accentuează acceptarea reciprocă a candidaţilor la cununie, în dauna sfinţeniei Tainei. în Biserica noastră Ortodoxă, ceea ce are cu adevărat im­portanţă şi greutate este binecuvântarea lui Dumnezeu, prin intermediul Tainei, în viaţa lor. în afară de iubirea şi unitatea unui cuplu este esenţial harul lui Dumnezeu, care binecuvântează şi întăreşte relaţia lor.

Prin hotărârea Vaticanului se interzice cu stricteţe desfacerea căsătoriei. Acest lucru este însă antievanghe- lic, de vreme ce însuşi Domnul a permis desfacerea că­sătoriei, în cazul adulterului unuia dintre soţi. Dar ne-am obişnuit cu faptul că papa, de multe ori, se consi­deră pe sine superior chiar şi lui Hristos.

 

llllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllffffffffffffffffffffffffffffffffjkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkk

MĂRTURII DESPRE TAINA CUNUNIEI

Zece ani de conviepiirejură harul lui Hristos

în zilele noastre se constată o adâncă criză în ceea ce priveşte căsătoria. Tinerii preferă o viaţă uşoară, pli­nă de plăceri, fără obligaţiile care ar decurge dintr-o re­laţie consfinţită prin cununie. Mai mult, în fiecare an au loc mai mult de 3000 de divorţuri (în Grecia).

Iată un caz foarte grăitor. Doi tineri au mers la duhovnicul lor pentru a discuta anumite probleme care apăruseră în viaţa lor de cuplu. Convieţuiau împreună necununaţi de zece ani. Duhovnicul i-a sfătuit să se spovedească, iar dacă simt că se iubesc cu adevărat, să se cunune cât mai curând posibil. într-adevăr, la scurt timp s-au cununat şi-au dobândit un copil. Cu toate acestea, deşi se spovediseră şi primiseră Taina Cununi­ei, la şase luni după naşterea copilului au divorţat.

în acest caz, desigur, nu Taina Cununiei, prin care se primeşte binecuvântarea lui Hristos şi prin care ei devin participanţi activi ai vieţii spirituale a Bisericii, a dus la despărţirea lor. Merită să analizăm această temă, care preocupă mii de tineri în zilele noastre şi să deslu|im adevăratele motive ale divorţului lor.

In primul rând, tot ceea ce uneşte Hristos, prin bi­necuvântarea ce se pogoară în viaţa omului, stârneşte invidia şi furia celui care desparte, a diavolului, care nu-şi găseşte liniştea până când nu intră în viaţa omului să-l dezbine şi să-l ducă spre pierzare. începe să prezin­te mult mai accentuat diferenţele dintre cei doi, îi face să le creadă de nedepăşit, încearcă să minimalizeze im­portanţa prezenţei în viaţa lor a unui duhovnic. îi face să nu mai fie sinceri până la capăt, unul faţă de celălalt. Alungă smerenia şi jertfelnicia, stingând încet-încet flacăra iubirii de la început.

în al doilea rând, atunci când în căsnicie apar co­piii, cresc obligaţiile şi sarcinile celor doi părinţi. Neo­bişnuiţi cu aceste noi constrângeri, cel viclean le suge­rează gânduri despre starea lor de dinainte, când erau liberi, fără obligaţii, făceau ce doreau cu timpul lor liber, nu aveau cine ştie ce griji materiale, sprijiniri- du-se mereu pe portofelul părinţilor. Acest mod super­ficial de gândire duce la conflicte interne şi reproşuri. Sunt vulnerabili şi din cauza stării de păcătoşenie, pro­vocată de trăirea anterioară fără cununie, intervine pla­fonarea şi inevitabil ajung la divorţ.

Atunci când părinţii sunt sfinţi...

Mai există şi în zilele noastre părinţi sfinţi. în- tr-un oraş din Peloponez trăia în urmă cu câţiva ani o familie evlavioasă cu mulţi copii. M-am învrednicit să-i cunosc. Rodul sfinţeniei părinţilor, prin harul lui Dum­nezeu, erau cei unsprezece copii ai lor, patru băieţi şi şapte fete. Viaţa lor era călăuzită de exemplul luminos

al părinţilor şi de învăţăturile Bisericii noastre. încă de mici, participau la toate slujbele bisericii din cartierul lor şi erau foarte apropiaţi de un duhovnic. Fiecare a studiat ceea ce i-a plăcut şi şi-au ales drumul în viaţă, luminaţi de prezenţa lui Dumnezeu. Din cele şapte fete, şase au ales ca, după terminarea studiilor, să intre în viaţa monahală, ridicând jugul cel uşor al vieţuirii în as­cultare şi jertfelnicie. Fără sa fie influenţate de nimeni, au intrat în aceeaşi mănăstire, unde şi-au continuat lupta dobândirii virtuţilor lui Hristos. Dintre băieţi, doi s-au călugărit la Sfântul Munte şi vieţuiesc cu jertfelni- cie şi iubire întru Hristos.          i

Un alt caz foarte cunoscut este al unei familii diii Tesalonic. Părintele G. împreună cu preoteasa sa au ai vut opt copii. Şapte dintre ei au ales viaţa monahală din proprie iniţiativă. Astfel, cinci fete vieţuiesc într~o si­hăstrie din apropierea Tesalonicului, iar doi băieţi se nevoiesc la Sfântul Munte. Toţi şi-au pus nădejdea în Dumnezeu şi se luptă pentru dobândirea mântuirii celei veşnice.

i

Cizmarul din Alexandria

I

în viaţa Sfântului Antonie cel Mare întâlnim ur­mătorul episod.

într-o seară, stătea în faţa colibei sale din deşert şi ; se ruga pentru mântuirea sufletului, pentru alungarea i patimilor şi pentru dobândirea harului Sfântului Duh. j Lâ un moment dat, privind către cerul înstelat, i-a venit în minte următoarea rugăciune: „Oare există în acest deşert un alt ascet, care să aibă o viaţă duhovnicească mai intensă decât mine, ca să merg lângă el şi să mă fo­losesc de îndrumarea lui?” Atunci îngerul Domnului i s-a arătat şi i-a spus: „Există în Alexandria un cizmar care are o viaţă duhovnicească mai bogată decât a ta şi

de la care ai ce să înveţi!”A doua zi sfântul a mers în oraş şi l-a găsit pe ciz­mar. A început să-l întrebe despre viaţa lui. Acela, după multe ezitări, presat de rugăminţile ascetului, i-a spus:

Trăiesc în această colibă sărăcăcioasă împreună cu soţia mea. Avem copii care s-au căsătorit şi au ajuns la casele lor şi de atunci eu şi soţia mea trăim ca frate şi soră, în curăţie şi în viaţă duhovnicească, nădăjduind că ne vom mântui. Tot ce câştig din slujba mea de cizmar împart în trei părţi. O parte o dau săracilor, o parte o dau bisericii şi restul pentru nevoile noastre de zi cu zi.

Ascetul îl întrebă din nou: „Şi totuşi, ce altceva mai faci?”

Nimic altceva, doar că în fiecare seară ies pe ve­randa casei, privesc spre oraş şi spun în sinea mea: „Toţi se vor mântui, numai eu voi ajunge în iad!”

Atunci ascetul s-a luminat. Pentru o astfel de sme­renie adâncă, cizmarul se ridicase duhovniceşte deasu­pra nevoinţelor sale din deşert.

Soţii care şi-au păstrat fecioria, fiind căsătoriţi

După adormirea Cuviosului Aîexie-Omul lui Dumnezeu şi după îngroparea sa, mulţi creştini ai Romei şi-au dorit să imite viaţa acestuia şi să iubească mai mult decât plăcerile trecătoare fecioria şi dăruirea către Hristos.

Trăia pe atunci o fecioară evlavioasă, pe care pă­rinţii au forţat-o să se căsătorească cu un tânăr bogat, potrivit obiceiului căsătoriilor aranjate, care s-a practi­cat foarte multă vreme în vechime. După nuntă, când au ajuns în dormitorul nupţial, fecioara a căzut în faţa unei icoane a Maicii Domnului şi cu lacrimi a implo­rat-o să-i păzească fecioria neîntinată. Tânărul încerca în acest timp să o convingă că nunta este binecuvântată

de Hristos şi că cei căsătoriţi sunt şi ei bineplăcuţi în fa­ţa lui Dumnezeu. în cele din urmă însă, fecioara l-a convins pe mire să-şi păstreze împreună neprihănirea, iar în faţa celor din jur să apară ca un cuplu normal. Astfel au trăit mulţi ani ca prieteni iubiţi ai lui Hristos, în posturi, în rugăciuni şi în milostenie. Când a sosit ceasul, Domnul a chemat-o întâi la sine pe fecioară, în cetatea cea cerească, în Ierusalimul cel de sus. La mo­mentul în care se pregăteau să o îngroape, soţul s-a apropiat de sicriu şi a spus următoarele cuvinte, în au­zul tuturor: „îţi mulţumesc Doamne Iisuse Hristoase, pentru partenera de viaţă pe care mi-ai dat-o, sau mai bine-zis pentru mireasa cea neprihănită, pe care astăzi ţi-o dăruiesc înapoi, aşa cum mi-ai dăruit-o”. Când a spus aceste cuvinte, fecioara a revenit la viaţă, a deschis ochii şi i-a spus soţului ei:

kkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkkk

„De ce, iubitul meu mire, ai dezvăluit aceste lucruri, fără ca nimeni să ţi-o ceară?”, şi a adormit din nou. Această minune i-a uimit pe cei prezenţi, care I-au dat slavă lui Dumnezeu.

După câteva zile a adormit şi soţul, pe care rudele l-au îngropat într-un alt cimitir. După câteva luni, pen­tru că îşi construiseră un nou loc de veci, au hotărât să-l mute pe cel decedat. Când au deschis mormântul... mi­nune! Trupul dispăruse. Au deschis apoi şi mormântul soţiei sale şi i-au găsit acolo pe amândoi împreună. Aşa cum trăiseră pe pământ, iubitori şi neprihăniţi, prin voia lui Dumnezeu, au rămas de nedespărţit şi după at dormire. Au înţeles minunea şi i-au depus pe amândoi în noul monument.

O femeie a zis câ îşi va da propriul copil diavolului

Trăia cândva o familie evlavioasă în Con stan tino- pol, în frică şi iubire de Hristos. Au hotărât, într-un a- numit moment al vieţii lor, ca de atunci să trăiască o viaţă de înfrânare, fără legături trupeşti. Diavolul însă, îl ispitea pe bărbat cu gânduri de aprindere trupească, încercând să-i slăbească voinţa. Până la urmă, bărbatul a cedat ispitei şi a început să o preseze pe femeie, ca să-i satisfacă poftele trupeşti. Era în Sâmbăta Mare, iar fe­meia nici n-a vrut să audă. Totul a degenerat în ceartă, iar bărbatul, practic fără să cedeze, a forţat-o pe soţie să-i facă voia. La sfârşit, femeia, extrem de furioasă, pentru a se răzbuna pe soţul ei, fără să-şi dea seama ce spune, s-a blestemat pe sine zicând: „Pentru că n-ai res­pectat ziua învierii Domnului, dacă va fi să rămân în­sărcinată în seara asta, mai bine acest copil să fie luat de diavol, decât să-mi amintească de această siluire!” Din păcate, cuvintele femeii s-au adeverit şi a rămas în­sărcinată. A trecut timpul şi a născut un băiat drăgălaş. Când copilul a împlinit 12 ani, diavolul i s-a arătat în vi­ziune femeii şi i-a spus: „Peste trei ani voi veni să iau darul pe care mi l-ai promis!”

Femeia a început să plângă şi să se tânguiască. Pentru ca a aflat cele petrecute de la tatăl său, fiul a în­ceput s-o urască şi să o respingă. A plecat de acasă şi nu-i mai acorda nicio importanţă. Soţul ei de asemenea pleca de acasă, lipsea nopţile şi trăia în patimi. Femeia a început să se zbată în sărăcie şi, din cauza nevoilor, s-a angajat ca doică pentru un copil mic, la o familie bo­gată. într-o seară, pe când femeia dormea alături de co­pilul avut în grijă, bărbatul ei, ca să se răzbune pe ea, a luat pe furiş copilul şi l-a omorât. Credea că astfel va fi arestată, judecată pentru crimă şi condamnată la moar­te.

Când tatăl copilului a venit şi-a văzut grozăvia, a crezut că femeia comisese această faptă îngrozitoare. A pus să fie arestată şi trimisă pentru a fi judecată. în această situaţie, neavând pe nimeni care să-i dovedeas­că nevinovăţia, a început să se roage către Maica Dom­nului şi să-i ceară ajutorul. Şi într-adevăr, în momentul

în care toate erau pregătite pentru execuţie, a apărut în faţa tuturor Maica Domnului, ţinându-1 în braţe pe! Pruncul Sfânt, Fiul ei şi le-a spus: „Aşteptaţi să facă: această judecată Fiul meu!” Atunci a grăit pruncul Hris­tos şi le-a zis: „Nu judecaţi, o oamenilor, după cele ex­terioare, ci cu dreptate, ca să nu moşteniţi iadul cel veş-j nic. De ce aţi condamnat-o, fară martori, pe această fe­meie? Aşa poruncesc legile voastre? Aduceţi pruncul ; ucis aici şi Eu voi face judecata!”        i

Când cei de faţă au văzut aceste minuni s-au în-! spăimântat. Au poruncit să fie degrabă adus pruncul u- j cis. Atunci Hristos a spus: „în numele Domnului, învie I şi spune cine este cel care te-a ucis!” Atunci pruncul a; revenit la viaţă şi a spus numele criminalului, arătân- i du-1 cu degetul.

După aceasta, Maica Domnului şi Pruncul s-au j înălţat la ceruri. Judecătorii l-au arestat pe adevăratul vinovat şi l-au condamnat la moarte. Astfel, femeia şi fi- i ul ei au fost izbăviţi şi iertaţi de blestemul care era asu­pra lor, fiind pedepsit autorul moral al acestei tragedii, tatăl, al cărui suflet a fost luat de diavol.

CINSTITA CRUCE  

înainte de Hristos crucea, după cum se ştie, era un mijloc de pedeapsă pentru răufăcători. Acest mijloc de suferinţă l-a ales şi Domnul, care a fost răstignit i chiar între doi tâlhari. Prin răstignirea Domnului cru- ; cea s-a sfinţit şi a devenit păzitoarea întregii omeniri, ! frumuseţea Bisericii, sprijinul credincioşilor, slava înge- ! rilor şi rana diavolilor. Semnul sfintei cruci a fost folosit pretutindeni, încă din timpul Apostolilor şi mai apoi în ; perioada persecuţiilor. A fost folosit de la început şi în Biserica Romei, aşa cum o dovedesc vestigiile creştine găsite în catacombe, raclele cu sfinte moaşte sau dife-

rite alte obiecte împodobite cu monograme ale lui Hristos şi cruci.

După ruperea Bisericii Romei de Biserica cea Una a lui Hristos a fost schimbat şi modul de a face semnul sfintei cruci. Astăzi papistaşii fac semnul crucii de la stânga la dreapta, cu toate cele cinci degete.

MĂRTURII DESPRE SFÂNTA CRUCE

Nu există nicio slujbă în Biserica Ortodoxă în care să nu se folosească Crucea lui Hristos pentru binecu­vântarea tuturor credincioşilor, în vederea izbăvirii lor de sub puterea satanică a patimilor.

Prin binecuvântarea apei, aghiasma rămâne ne­stricată pentru totdeauna, aşa cum am amintit mai sus.

Prin binecuvântarea cinstitelor daruri, a pâinii şi a vinului, se transformă în chip minunat în Trupul şi Sân­gele lui Hristos.

Prin puterea şi binecuvântarea Crucii se risipesc puterile satanei. De aceea bolnavii demonizaţi, care adeseori sunt aduşi la Mănăstirea Sfântului Gherasim din Kefalonia, strigă din răsputeri că se tem de creştinii ortodocşi. Apa cu care ne purificăm, adică Sfântul Bo­tez, Sfânta împărtăşanie, pe care o primim în Biserică şi Crucea pe care o purtăm la gât, acestea sunt armele noastre.

Pedepsirea hoţilor Sfintei Cruci de la Mănăstirea Xiropotamu

în cartea Cea mai presus decât cerurile citim (la pagina 205 ) că în anul 1875 monahii de la Xiropotamu au adus spre închinare Cinstita Cruce în peninsula Halkidiki. Printr-un complot, pus la cale de trei musul­mani, odorul sfânt a fost furat. Mitropolitul de atunci al

Tesalonicului, loachim al III-lea, care mai apoi a deve­nit patriarh ecumenic, a intervenit pe lângă paşa din re­giune în vederea găsirii relicvei sfinte. în cele din urmă Crucea a fost găsită de preotul din satul Sohos, ascunsă de hoţi într-o grotă.

Cei trei musulmani au avut parte de pedeapsa dumnezeiască. Unul dintre ei a înnebunit şi a amuţit, al doilea a fost arestat şi omorât de confraţii săi în chinuri, iar al treilea, în timp ce prăjea nişte peşte la el acasă, s-a opărit cu ulei încins pe faţă, şi-a ars ochii şi a murit în dureri groaznice în câteva zile.

Cele trei lumânări s-au aprins singure!

Această minune mi-a fost relatată de părintele Cosma din satul Kasazi, provincia Lualamba din Katan- ga - Congo.

în seara din Vinerea Mare a sosit ceasul în care trebuiau să scoată Sfântul Epitaf, în procesiune, în jurul noii lor biserici cu hramul Sfântul Pavel. Ieşind din bi­serică, au aprins trei lumânări, care erau prinse sus pe sfânta Cruce. Din cauza vântului puternic de afară lu­mânările s-au stins, aşa cum s-au stins şi cele ale cre­dincioşilor. Când mai aveau 40 de metri până la intra­rea în biserică, în chip minunat, cele trei lumânări de la Cruce s-au aprins singure şi nu s-au mai stins. Vântul bătea în continuare, ca turbat, dar nu mai reuşea să le stingă. Toţi cei de faţă au rămas înmărmuriţi. Au înce­put să exclame: „Ce putere are credinţa acestei Bise­rici!” Cei care nu erau botezaţi spuneau între ei: „Această Biserică are multă putere! Dumnezeul lor ne poate spulbera!”

în urma acestei minuni, în şase luni de zile s-au botezat 170 de oameni numai din acel sat.

 

Cei doi şerpi boa...

Mă găseam în slujba lui Hristos în misiunea apos­tolică din Basi, localitate din statul Burundi - Africa Răsăriteană. într-una dintre călătoriile sale pastorale, la Paştele din 2005, mitropolitul Africii Centrale, Igna- tie, printre alte cuvinte folositoare de suflet, ne-a poves­tit şi următoarea întâmplare.

La misiunea apostolică cu sediul în Kanagka - Africa Centrală, un copil de gimnaziu trecea, într-o dimineaţă, pe lângă biserică. Din curiozitate a intrat înăuntru. De la strană se auzeau frumoase cântări bise­riceşti, în tot lăcaşul era o atmosferă de taină, iar cei din acelaşi neam cu el se rugau cu evlavie. A rămas uimit de slujbă şi de misiunea fascinantă a acestei Biserici. După ce i-a întrebat pe câţiva dintre cei prezenţi mai multe lucruri legate de această credinţă, s-a înscris în catalo­gul catehumenilor. Fără ştirea părinţilor sai, care erau fanatici idololatri, a urmat cursurile catehetice şi după şase luni s-a botezat.

Şi, intr-adevăr, harul Sfântului Botez l-a întărit în credinţa ortodoxă şi l-a convins că aceasta este adevăra­ta Biserică a lui Hristos, unde omul îşi poate găsi mân­tuirea sufletului. Cu multă bucurie le-a destăinuit şi pă­rinţilor săi acest lucru şi a încercat să-i convingă să ur­meze acestei Biserici, dacă într-adevăr voiau să câştige viaţa cea veşnică.

Părinţii săi (mai ales tatăl) s-au supărat foarte ta­re când au auzit că s-a botezat. Era cât pe ce să-l ia la bătaie. S-au dus să se sfătuiască cu magul satului, lide­rul lor spiritual, să-i ceară ajutorul în vederea întoarce­rii fiului lor la credinţa tribului. Acela le-a spus că nu a- re această putere, pentru că o forţă spirituală mult mai mare îi protejează pe ortodocşi din momentul în care primesc botezul şi după aceea. Dar i-a promis că va în-

cerca. Disperat în încercarea sa, tatăl i-a spus magului că, dacă nu reuşeşte să-l întoarcă înapoi, poate să-l şi o- moare pe copil, pentru că i-a jignit pe zei şi pe strămoşii lor. I-a mai spus că-1 va plăti cu dărnicie pentru servicii­le aduse. Promiţându-i rezultate satisfăcătoare, vrăjito­rul s-a apucat de treabă, invocând ajutorul lui satana...

în dimineaţa următoare copilul se îndrepta, ca de obicei, spre şcoală. Pe drum a văzut ceva îngrozitor şi s-a oprit speriat. Veneau către el cu viteză doi şerpi boa uriaşi. înspăimântat, şi-a adus aminte de lecţiile cate- hetice şi şi-a făcut semnul sfintei cruci, invocând ajuto­rul puterii lui Hristos. Rezultatul a fost spectaculos şi eficient. Şerpii s-au întors înapoi şi au dispărut în tufi­şuri, mânaţi parcă de o forţă nevăzută. Prin puterea crucii, tânărul i-a învins pe demonii care erau trimişi de mag să-l omoare. Când s-a întors de la şcoală, le-a po­vestit părinţilor săi teribila întâmplare, cum a fost sal­vat de la o moarte sigură, din pricina şerpilor... Tatăl său s-a prefăcut că se bucură, pentru a nu-şi da în vileag planurile ascunse pe care le ţesuse împotriva fiului său. După masa de prânz, a alergat într-un suflet la vrăjitor şi l-a întrebat:

κκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκκ

Ai reuşit să faci ceva din cele câte te-am rugat ieri?

Astăzi, prietene, i-am trimis fiului tău, la ora la care pleca spre şcoală, doi demoni, sub forma a doi şerpi mari boa ca să-l sugrume şi aşteptam să văd ce se întâmplă.

E adevărat, şerpii s-au arătat. Mi-a spus-o fiul meu. Dar, înainte de-a apuca să-i facă ceva, acela şi-a făcut semnul pe care creştinii îl numesc cruce, iar şerpii tăi s-au făcut nevăzuţi.

Ţi-am spus-o, prietene, la creştinii ortodocşi există o putere de neînvins, care ne strică nouă trebu­rile. Oriunde au apărut aceştia şi Biserica lor, noi nu mai avem putere să facem nimic, pentru că ne învinge

puterea Dumnezeului lor...

Tatăl copilului s-a îndreptat spre casă, pătruns de o mulţime de gânduri. Pentru prima dată în viaţă se în­doia de puterea credinţei strămoşilor săi. L-a rugat pe fiul său să-i mai relateze încă o dată, în amănunt, isto­ria întâlnirii cu cei doi şerpi.

Dumnezeu a făcut în continuare o minune şi mai mare. Astăzi toată familia a trecut la Ortodoxie. îi mul­ţumesc lui Dumnezeu pentru fiul lor, prin care s-a pu­tut săvârşi minunea convertirii familiei, prin care au a- flat de unicitatea Bisericii noastre şi-au fost învăţaţi de­spre mântuirea veşnică a sufletelor. Slavă lui Dumne­zeu de o mie de ori!

ci) Crucea lui Hristos străluceşte

In anul 2005, la sărbătoarea învierii lui Lazăr, s-au botezat în biserica cu hramul Adormirii Maicii Domnului 15 burundezi. Printre ei şi proaspătul absol­vent al facultăţii de drept Damaschin Bilizi. După botez, fără să-l întreb nimic, a venit la mine şi mi-a spus ur­mătoarele: „Când am ajuns acasă, am atârnat crucea de lemn pe care o primisem la botez de zidul de deasupra patului. Seara, după ce mi-am făcut rugăciunea, înainte să adorm, am văzut un lucru extraordinar. Din cruce ie­şeau raze strălucitoare care-mi inundau camera. în ace­laşi timp se auzeau minunate cântări bisericeşti, ce se terminau cu stihul: «Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi!»”

Pocăinţa fostului mag

La mănăstirea noastră aghiorită Grigoriu, în ziua de Paşti a anului 1976 a venit împreună cu un grup de părinţi de la mănăstirea Simonos Petras un tânăr pe nume Gheorghe. Auzisem despre el şi câte ceva despre

viaţa lui. Ne-am apropiat de el, pentru a afla mai multe amănunte, şi iată ce ne-a povestit.

S-a născut în Australia din părinţi ortodocşi greci, dar care nu erau foarte religioşi. A primit numele de bo- ţez Gheorghe. Părinţii săi au alunecat cu timpul în stu­dierea practicilor magiei, fiind atraşi de conceptele de magie albă şi neagră şi de alte învăţături demonice, răs­pândite atât de mult în ultima vreme în toată lumea. Âu ajuns la un asemenea grad de rătăcire, încât au conside­rat potrivit să-şi ducă fiul în India, să-l lase sub îndru­marea celor mai renumiţi magi de acolo, pentru a se perfecţiona în aceste tehnici. L-au lăsat acolo timp de doisprezece ani, începând de la vârsta de trei ani. A fost deprins cu cele mai avansate tehnici de magie albă şi neagră, a învăţat toate limbile şi filosofiile antichităţii - aramaică, latină, sanscrită ş.a. A ajuns la un grad super­ior de iniţiere, un fel de patriarh al magiei. După ce a împlinit 15 ani a cerut să-şi viziteze părinţii, cu care de altfel comunica destul de des prin scrisori. S-a întors în Australia şi a început să arate şi altora capacităţile sale. Oamenii îl urmăreau cu sutele, uimiţi de aceste lucruri exotice.            |

într-o zi s-a întâlnit pe drum cu un preot ortodox. L-a întrebat cine este şi ce lucrează. Preotul i-a răspuris că este robul şi slujitorul adevăratului Dumnezeu. Tâ­nărul i-a spus că adevăratul dumnezeu este doar acela în care crede el şi pe care îl urmează. în cele din urmă, l-a rugat pe preot să vină până la el acasă. Acolo tânărul i-a zis: „Dovedeşte-mi că Dumnezeul tău este cel adevă­rat”. Preotul i-a răspuns: „Pentru că tu eşti cel ce do­reşti această provocare, dovedeşte tu mai întâi că dum­nezeul în care crezi este cel adevărat şi apoi voi încerca sa-ţi dovedesc şi eu”. Atunci Gheorghe a început să facă diferite acte de magie. Mai întâi le-a poruncit diavolilor care-I slujeau să-i aducă un pahar cu apă. Paharul părea

că pluteşte singur prin aer, venind către el. Apoi le-a poruncit să transforme zidul casei în geam, pentru a putea privi afară mişcarea oamenilor şi a maşinilor.

După aceste demonstraţii, preotul, fară să se tul­bure, i-a spus: „Ia acest obiect şi poartă-1 la gât şi în­cearcă să faci din nou farmecele tale.” Şi-a scos de la gât crucea pe care o purta şi i-a dat-o tânărului. Acesta şi-a pus-o la gât şi a încercat să-şi continue reprezentaţia. A observat însă că cei aproape cincizeci de demoni care îi slujeau de obicei, şi pe care doar el îi putea vedea, se în­depărtaseră disperaţi, strigând către el:

Aruncă crucea pe care o porţi şi alungă-1 pe cel de lângă tine şi abia atunci îţi vom putea sluji din nou!

Dar nu mi-aţi spus voi că sunteţi duhuri atotpu­ternice?

Noi conducem în întreaga lume, în afară de un singur loc!

Şi care este acel loc?

Cel numit de oameni Sfântul Munte, unde locu­iesc nişte călugări nebuni şi rătăciţi!

Auzind aceste cuvinte revelatoare, tânărul, inspi­rat de harul divin, a luat hotărârea de a ajunge şi el să vadă Sfântul Munte. înainte de a merge în Grecia, s-a o- prit în Suedia pentru a-şi putea cunoaşte în sfârşit bu­nica şi părinţii. A rămas împreună cu ei aproape un an, timp in care a învăţat destul de bine limba greacă. Apoi a ajuns în Grecia şi s-a îndreptat spre Sfântul Munte. Când a ajuns la Uranoupoli (portul prin care se intră în munte) a observat că-1 mai însoţeau doar doi demoni. Se certau între ei şi spuneau: „îl vom pierde pe stăpânul nostru!” „Nu, nu-1 vom pierde, răspundea celălalt, este pentru totdeauna al nostru!” Se certau şi se loveau unul pe altul cu putere. Până la urmă nu au intrat în Sfântul Munte ca însoţitori ai lui Gheorghe, ci zburau doar prin aer, urmărindu-1 unde se duce.

La recomandarea unor creştini, acesta a ales să meargă la bătrânul Cuvios Paisie, care pe vremea aceea vieţuia la mănăstirea Stavronichita. Călugărul l-a în­tâmpinat cu bucurie şi l-a îndemnat să ia loc pe veran­dă. Apoi s-a dus să pregătească în chilie obişnuita tratai ţie cu dulceaţă şi apă, ce se oferă pelerinilor.

în câteva clipe, demonii l-au înhăţat pe Gheorghe, şi l-au aruncat într-o prăpastie, lovindu-1 şi tăvălindu-l; bine printre scaieţi. Apoi, într-o secundă, l-au adus îna­poi. Când s-a întors monahul şi l-a văzut cu hainele; rupte şi plin de julituri şi de scaieţi şi-a dat seama cu ci-: ne are de-a face.    j

Au început să stea de vorbă. Atunci Gheorghe l-a; întrebat:

Spuneţi-mi, ce putere are Dumnezeul vostru?

 

jjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjj

Dumnezeul meu este smerit, îi spuse cuviosul, dar vorbeşte-mi despre puterea dumnezeului tău!

Iată, vreţi ca această piatră să se spargă în trei bucăţi?

E, şi ce-i cu asta? Şi Dumnezeul meu poate să fa­că aşa ceva, răspunse cuviosul, care a însemnat cu sem­nul Sfintei Cruci piatra, care îndată se sparse în trei bu­căţi.

Această minune l-a pus pe gânduri pe Gheorghe, care a început să-l întrebe pe monah, cu un interes sin­cer de aceasta dată, despre credinţa lui. Din toată discu­ţia un singur lucru nu a putut înţelege - ce este cu a- ceastă virtute a smereniei - şi aceasta deoarece era stă­pânit de satana, care este duhul mândriei.

A rămas sub îndrumarea bătrânului o săptămână, ascultând însetat învăţăturile despre Dumnezeu, după care a plecat la Mănăstirea Simonos Petras. Acolo, pă­rintele stareţ Emilian şi ceilalţi părinţi l-au primit cu bucurie. Acolo a săvârşit şi prima sa mărturisire com­pletă a păcatelor, de la începutul vieţii sale. A rămas la această mănăstire aproape şase luni. în această perioa­dă a trecut şi pe la mănăstirea noastră, în ziua de Paşti. Duhovnicul lui, după o anumită perioadă de pocăinţă,

i-a permis să se împărtăşească. însă diavolul, aşa după cum el însuşi ne-a povestit, i se înfăţişa în fiecare seară, la miezul nopţii, sub forma unei fiare înfricoşătoare, din a cărei coadă ieşeau flăcări, îl lovea cu putere şi îl ardea, întrebându-1 cu furie: „De ce ne-ai părăsit? Atâtea taine ţi-am arătat, atâta înţelepciune, atâtea căi te-am învă­ţat! De ce acum vrei să urmezi unui alt dumnezeu?”

Dimineaţa nici nu se putea mişca. Nici mâini, nici picioare, parcă era făcut din lemn. Stareţul i-a dăruit să poarte la gât o cruce. Dar, spre surprinderea tuturor, di­mineaţa crucea era aruncată pe podea.

După cele şase luni petrecute la Simonos Petras, Gheorghe s-a hotărât să plece la Tesalonic, să-şi caute o slujba şi să se stabilească acolo. în acest timp, magii din India, foştii lui maeştri, l-au căutat şi au venit să-l întâl­nească, pentru a-1 convinge să se întoarcă la ei. S-au vă­zut în curtea facultăţii de teologie. Aceia i-au cerut ex­plicaţii, dorind să-i motiveze să-i urmeze. El a refuzat, iar aceia au încercat să-i aplice o corecţie fizică. Mai tâ­năr decât ei, maestru în karate, Gheorghe i-a lovit, lă- sându-i întinşi pe asfalt şi a fugit. De atunci nu am mai auzit nimic despre el. Poate ştiu ceva părinţii de la Si­monos Petras.

MOAŞTELE SFINŢILOR NOŞTRI

Sfintele Moaşte sunt trupuri sau bucăţi de trupuri ori de oseminte, unele nestricate, izvorâtoare de mir şi arome bine mirositoare, care au aparţinut sfinţilor noş­tri şi prin care Dumnezeu, datorită sfinţeniei vieţii lor, îşi revarsă harul Său cel tămăduitor. Cât timp au petre­cut pe pământ, fiind dăruiţi cu bogăţia harului Duhului Sfânt, au făcut de multe ori şi minuni. Acest har pe care l-au câştigat cu străduinţe pe pământ sălăşluieşte în su­fletul lor şi atunci când se înalţă la ceruri. Şi, potrivit în- văţaturii Sfântului Grigorie Palama, în afară de suflet se sfinţeşte şi trupul în care harul sălăşluieşte înrădăcinat.

Sfântul, cu toate că a urcat cu sufletul la ceruri, continuă să păstreze pe pământ o legătură specială cu trupul său care, după cuvântul Sfântului Apostol Pâvel, este templu al Duhului Sfânt (I Corinteni 6, 19). Mulţi credincioşi care s-au atins de veşmintele sau de trupul Sfântului Apostol Pavel s-au vindecat (Fapte 19,11-12), în vreme ce alţii primeau acest har încă şi de la umbra Sfântului Apostol Petru, ce trecea pe lângă dânşii. Şi după moartea lor, trupurile sfinţilor au puteri tămădui­toare. O astfel de minune s-a întâmplat şi în Vechiul Testament, atunci când la îngroparea trupului lui Elisei, pus peste un alt mort, acesta din urmă a înviat. j

Moaştele sfinţilor noştri nu sunt idoli, sau dumne­zei, sau forme ale lui Dumnezeu, iar închinarea la ele nu este idolatrie. De vreme ce Dumnezeu le-a dăruit cu nestricăciune şi putere tămăduitoare, noi ne închinăm la ele, deoarece prin aceasta îi aducem slavă tot! lui Dumnezeu. Cinstim de asemenea sfinţenia pe care au dobândit-o sfinţii în viaţa lor şi îi rugăm, prin slăvirea pe care le-o atribuim, să ne ajute şi pe noi să ajungem la sfinţenie. Nu cinstim moaştele pentru ele însele, ca. pe nişte oase ale trupului lor, ci Harul Sfântului Duh care locuieşte în ele. Poruncile lui Dumnezeu în Vechiul Tes­tament interziceau cinstirea idolilor, deoarece oamenii de atunci credeau că în idoli locuia însuşi Dumnezeu. Noi nu acordăm moaştelor adorarea cuvenită doar lui Dumnezeu, pentru că nu credem că în ele sălăşluieşte însuşi Dumnezeu, ci doar harul Său (lucrarea, energia Sa). Prin urmare, cinstindu-i pe sfinţi îl cinstim şi pe Dumnezeu, aşa după cum El însuşi ne-a spus: Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă pri­meşte pe Mine îl primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mi­ne (Matei 10,40).

Biserica lui Hristos a cinstit încă din primele seco­le moaştele mucenicilor, pe care le-a păstrat cu evlavie, construind în cinstea lor biserici, de multe ori chiar pe locul de mucenicie. Mai târziu, s-a stabilit să se aşeze câte o bucăţică din sfintele moaşte în placa de pe Sfânta Masă şi în Sfântul Antimis, lucru care se săvârşeşte pâ­nă în zilele noastre. Şi aceasta deoarece Biserica lui Hristos are ca temelie sângele martirilor.

în textul despre mucenicia Sfântului Policarp, episcopul Smirnei (166 d.Hr.), citim următoarele lu­cruri despre creştinii de atunci: „Noi am înfăşurat moaştele sale ca pe un odor mai scump decât aurul sau diamantele şi le-am pus la loc de cinste. Aici ne vom strânge cu bucurie, iar Domnul va revărsa binecuvânta­rea Sa, ca să prăznuim ziua martiriului său şi să cinstim străduinţele şi luptele sale duhovniceşti”.

De când biserica Romei s-a despărţit de trupul unit al Bisericii Ortodoxe celei Una şi Sfinte, a pierdut harul Sfântului Duh şi posibilitatea sfinţirii şi a mântui­rii membrilor ei. De aceea, este un fenomen cunoscut şi paradoxal că, după căderea ei din unitate, nu s-au mai ridicat sfinţi autentici în mijlocul ei.

Papa, ca vârf infailibil al bisericii lor, proclamă tot mereu noi sfinţi, la propunerea unui aşa-zis consiliu ju­ridic. Acest consiliu cântăreşte faptele bune şi rele ale candidaţilor la sfinţenie şi oferă în consecinţă titlul de „fericit” sau de „sfânt”. Potrivit bisericii papale, sunt consideraţi sfinţi aceia care au lucrat din greu pentru slava infailibilităţii papale sau au contribuit la converti­rea „rătăciţilor” ortodocşi la catolicism, chiar şi prin mijloace violente, războaie, constrângeri, crime, conspi­raţii etc. Spre exemplu, papa Ioan Paul al II-Iea l-a sanctificat pe faimosul cardinal Stepanici, cu binecu­vântarea căruia în 1940 au fost ucişi 800.000 de sârbi ortodocşi. Hotărârea finală o ia papa, ca unic reprezen­tant al lui Hristos pe pământ şi moştenitor al infailibili­tăţii puse pe seama Apostolului Petru. în această procedură poporul nu are niciun cuvânt de spus.

δδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδδ

 în Ortodox­ie poporul este cel care îşi descoperă sfinţii. Ei sunt icei care vindecă patimile şi bolile, stau aproape, în diferite moduri, în lupta fiecăruia pentru dobândirea mântuirii, prin revărsarea bogată a harului Sfântului Duh. De ace­ea în Ortodoxie există această legătură atât de strânsă între poporul credincios şi sfinţii săi. Oamenii aleargă fără ezitare să ceară ajutorul sfinţilor, pe care îi iubesc din adâncul sufletului, primind în schimb harul lui Dumnezeu şi binecuvântarea Sa, în ciuda ereticilor şi a duşmanilor credinţei noastre. De multe ori ne impresi­onează mărturiile medicilor americani sau englezi, care sunt chemaţi să opereze pacienţi din Grecia sau Cipru sau din alte ţări ortodoxe, pentru a-i scăpa de afecţiuni considerate de multe ori incurabile prin alte metode şi îi găsesc inexplicabil vindecaţi, după ce s-au rugat fier­binte către un sfânt drag al lor.

în ţara noastră se păstrează încă vii tradiţiile cre­dinţei noastre. Oameni ştiu ce trebuie să facă în cazul u- nei epidemii sau al unei calamităţi naturale. Iată, spre exemplu, un caz întâmplat în mitropolia Trikis şi Sta- gon, pe care ni l-a relatat părintele Daniel Aerakis. O plantaţie mare de bumbac, care se găsea în apropierea Tesalonicului, în locul numit Nomi, a fost invadată de un vierme de culoare verde, care distrugea cu repeziciu­ne culturile. Oamenii erau disperaţi, văzând că toată munca lor de un an de zile se risipeşte în vânt. Până să se facă analizele necesare pentru a se stabili tipul de in­secticid potrivit pentru această specie ar fi trecut prea multă vreme. Atunci, oamenii au apelat la părintele Şte­fan din satul lor şi împreună au ieşit în procesiune pe câmp, ţinând în mâini icoane şi sfinte moaşte, înălţând rugăciuni către Dumnezeu. Ajutorul dumnezeiesc n-a întârziat să apară. îndată a apărut, ca de nicăieri, un; stol uriaş de vrăbii care, trecând de la o plantă la alta, au mâncat toţi dăunătorii şi au salvat recolta. Oamenii ;

au rămas fără cuvinte şi nu au încetat să-şi arate recu­noştinţa faţă de bunul Dumnezeu, rămânând credin­cioşi pentru tot restul vieţii lor.

Moaştele întregi ale sfinţilor noştri

După căderea patriarhiei Romei şi îndepărtarea ei de trupul imit al Bisericii lui Hristos celei Una, a încetat transmiterea harului lui Dumnezeu în Tainele lor şi im­plicit poporului credincios, în vederea sfinţirii şi mân­tuirii sale. De altfel, aşa cum am mai spus, harul pentru ei este ceva creat şi deci este de neînţeles ca o lucrare „omenească” să-l izbăvească pe om de patimi şi de pu­terea nevăzutelor şi viclenelor duhuri şi forţe ale întu­nericului.

Desigur, cunoaştem faptul că atât Biserica Greciei cât şi alte Biserici Ortodoxe surori au hotărât, ca un gest de bunăvoinţă şi deschidere, să recunoască valabilitatea botezului săvârşit de catolici. Mai mult, Biserica Orto­doxă Română acceptă ca valabile Taina Mirungerii şi cea a Preoţiei; Prin urmare, cei care doresc să treacă la ortodoxie sunt acceptaţi numai în baza aplicării Tainei Mirungerii. Dar ne întrebăm, pe bună dreptate, cum es­te posibil ca una dintre tainele catolicilor să fie valabilă şi celelalte nu? Dacă în biserica lor există har sfinţitor şi mântuitor, de ce acesta să acţioneze doar în cazul bote­zului şi nu în toate celelalte? Şi în plus, dacă dogma bi­sericii lor vorbeşte despre faptul că harul este creat, cum poate un astfel de har să-l mântuiască pe om? Din punct de vedere eclesiologic, un ortodox nu se poate mântui fără pecetea botezului prin intermediul căruia primeşte Harul Sfântului Duh. Cum cunoaştem aşadar că un catolic ce vrea să treacă la ortodoxie primeşte acest har numai prin Mirungere? Dacă în biserica lor nu mai există dumnezeiescul har, toate tainele lor sunt invalide, fără nicio excepţie. Mai există azi episcopi şi

teologi ortodocşi care să se îndoiască de faptul că papis­taşii sunt eretici?

Dacă există har în biserica papei, de ce prin rugă­ciunile unui preot catolic se pogoară Duhul Sfânt doar în taina Botezului asupra unui credincios catolic şi nu şi în celelalte taine? Nu ni se pare că ne aflăm la limitele batjocoririi lucrării Duhului Sfânt? Cine se poate juca cu Duhul Sfânt? De ce, de asemenea, biserica papală nu poate exorciza demonii ce stăpânesc sufletele şi trupu­rile multor oameni, fraţi ai noştri?

Nu ar trebui cândva, cât mai curând, ca Biserica Greciei să renunţe la această hotărâre şi să permită re- botezarea catolicilor care doresc cu tot sufletul să se în­toarcă la ortodoxie, la Biserica noastră primară, sa pri­mească cu adevărat şi din plin harul lui Dumnezeu? Aceasta, credem, îi va ajuta pe catehumenii care doresc să intre în Ortodoxie să creadă că există acea Biserică nealterată, neschimbată, pe care Hristos a lăsat-o în lu­me. Pe aceasta o caută cei ce cu sinceritate doresc să in­tre în credinţa noastră, deoarece doresc să aibă acces la plinătatea harului şi la siguranţa mântuirii lor, aşa cum ne-au învăţat Hristos, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii PărinţiJ

în Sfântul Munte se menţine tradiţia veche şi să­nătoasă a rebotezării ereticilor care provin de la oricare cult. Nu se face niciun fel de pogorământ, deoarece s-a dovedit, fără nicio îndoială, de către Sfinţi Părinţi şi te­ologi contemporani că papismul este o erezie. Părintele Stăniloae afirmă că este erezia ereziilor.

Foarte mulţi oameni, care şi-au dorit cu sincerita­te să intre în credinţa ortodoxă, au cerut cu insistenţă să fie rebotezaţi. pentru a simţi pe deplin că această tre­cere a fost completă şi fără echivoc. Dacă au fost refu­zaţi de anumiţi episcopi locali, au venit la Sfântul Mun­te şi au primit botezul aici. Au fost şi multe cazuri de fe­mei, care au fost botezate la metocurile aghiorite din afara Athosului.

Un argument decisiv referitor la faptul că nu mai există har în biserica papală este acela că biserica lor, după ruperea de Biserica Mama, a încetat să mai fie purtătoare a sfinţeniei. Pomul bun se cunoaşte după roade, spune un proverb popular. Care sunt roadele bi­sericii papale până astăzi? Le-am analizat şi le-am ob­servat pe parcursul acestei lucrări. Ele sunt: propagan­da, ameninţările, răpirea bisericilor şi a averilor, furtu­rile, genocidul, chinurile... iar fructul suprem, un om ce este adorat ca dumnezeu în locul lui Hristos, al adevă­ratului Mântuitor, care este alungat în ceruri, ca un exi­lat, de către proprii lui fii!

Biserica Ortodoxă continuă misiunea ei sfinţitoare în lume şi oferă preţioasele ei daruri celor care cu since­ritate şi smerenie doresc sa le primească. Un rod rele­vant al Ortodoxiei în lumea de astăzi îl reprezintă des­coperirea, pe parcursul veacurilor, a sfinţilor ei care o împodobesc asemenea unei coroane cu diamante.

Prin voia lui Dumnezeu, multe dintre moaştele sfinţilor noştri rămân nealterate şi întregi, secole la rând. în Grecia există 23 de moaşte întregi, iar în Ucrai­na, la Kiev sunt 118. Acelaşi lucru se întâmplă şi în alte ţări ortodoxe.

ddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddd

 Alte moaşte se păstrează sub formă de oseminte, dar sunt izvorâtoare de mir sau frumos miro­sitoare şi făcătoare de minuni.

La 20 octombrie 1581 a avut loc descoperirea moaştelor Sfântului Gherasim în insula Kefalonia. S-au bucurat foarte mult creştinii ortodocşi de acolo, pentru că acestea s-au descoperit intacte şi frumos mirositoare. Evenimentul însă le-a provocat o mare tulburare papis- taşilor, pentru că le sabota intenţia de a forţa trecerea la catolicism a locuitorilor insulei. Nestricaciunea moaşte­lor sfântului ascet Gherasim ieromonahul le-a închis gura. Mulţi însă, chiar văzând această minune n-au cre­zut şi au cerut să fie îngropate din nou moaştele, pentru a vedea dacă vor rămâne în continuare neputrezite. Şi

într-adevăr, le-au îngropat la ioc şi le-au scos după trei I ani. Erau în aceeaşi stare. Atunci mulţi dintre catolici! s-au convertit la Ortodoxie, iar restul au părăsit insula. !

La 3 martie 2006 o alta minune a uimit lumea ele- ! na şi pe cei din străinătate. Noi sfinte moaşte s-au des- j coperit cu ocazia deshumării Cuviosului Visarion. j Acesta a trăit la mănăstirea Sfântului Agaton din La- mia. A trecut la Domnul în 1991, iar trupul său a stat în- gropat vreme de 15 ani. Fraţii din mănăstire, care tre- j ceau pe la cimitir, au observat că de câte ori se apropiau de mormântul lui, se simţea în aer un miros de bună mireasmă. De aceea stareţul, sfatuindu-se cu bătrânii I mănăstirii, au decis să-l dezgroape. Au rămas uimiţi \ când l-au văzut nealterat şi izvorâtor de miresme dum­nezeieşti. Părea că ar fi fost îngropat cu o zi în urmă. în- j că mai ţinea strânsă în mâna dreaptă mica evanghelie | cu care fusese îngropat.   '

Biserica papală dispreţuieşte moaştele sfinţilor j noştri, iar credincioşii lor nu sunt obişnuiţi să li se în- j chine cu evlavie. Sute de moaşte intacte au fost furate ! de cruciaţi de-a lungul istoriei şi duse în Italia şi în alte ţări occidentale. Numai în Veneţia se păstrează 37 de i moaşte întregi ale sfinţilor răsăriteni. Ele sunt păstrate în sarcofage închise ermetic, adeseori zidite, şi sunt per­cepute doar ca nişte obiecte de muzeu sau ca puncte de | atracţie turistică.

Nestricăciunea, izvorârea de mir, minunile care se petrec în preajma sfintelor moaşte sunt lucruri necu­noscute pentru biserica apuseană de după secolul al Xl-lea şi pana în prezent. Mai are astăzi sfinţi biserica papală? Da, ea recunoaşte sfinţii declaraţi în vremea când era unită cu Ortodoxia Mamă. Doar că pe câţiva dintre ei i-a scos din calendar, cum ar fi pe Sfântul Gheorghe, Sfânta Varvara ş.a. Şi nu ne mai întrebăm de ce s-a întâmplat aşa. Este logic, nu se mai potriveau concepţiei infailibilităţii papale.

METODA PERFIDĂ A „UNIAŢIEI” CA MIJLOC DE PROZELITISM ÎN RÂNDUL ORTODOCŞILOR

Cuvântul uniaţie provine din latinescul unio, care înseamnă unire. A fost folosit pentru prima dată de că­lugării iezuiţi în Polonia, unde şi-au pus în aplicare pla­nurile de atragere la unire a ortodocşilor cu papistaşii. Aceste încercări s-au extins ulterior şi asupra copţilor (anticalcedonienilor), nestorienilor, creştinilor din Malabar ~ India, maroniţilor ş.a.

Unirea bisericilor locale cu Biserica cea Una a lui Hristos este o năzuinţă legitimă a tuturor creştinilor, dar în acest caz nu avem de-a face cu o intenţie sinceră a colaboratorilor papei. Este un sistem camuflat, un pretext prin care se cere mai întâi recunoaşterea prima­tului papal şi a altor erezii, având ca finalitate supune­rea graduală faţă de biserica papală. Mai mult, chiar pa­pistaşii evită să folosească termenul uniaţie, deoarece nu vor să scandalizeze posibilele viitoare victime, care sigur au acces la informaţiile istorice care prezintă abu­zurile propagandistice, crimele şi constrângerile la care au fost supuse popoare întregi din Europa de Est şi Ori­entul Mijlociu. De aceea şi „uniţii” din Grecia se autoin­titulează Greci de Rit Catolic, adică, conform iezuiţilor, unire în credinţă şi diferenţă în ritual (tipic). Astfel, în Grecia şi în alte ţări unde a apărut acest hibrid nefericit, deşi sunt pe deplin uniţi cu Vaticanul în ceea ce priveşte învăţătura şi dogmele, păstrează tipicul bisericesc spe­cific ţării respective. Săvârşesc aceeaşi Sfântă Liturghie pe care o slujim şi noi, la fel şi celelalte Taine, dar se su­pun papei. De asemenea, poartă aceleaşi veşminte ca şi noi, fiecare după gradul său ierarhic, fără a putea fi de­osebiţi de clericii ortodocşi autentici.

începuturile uniaţiei se regăsesc în preajma sino­dului de la Lateran din 1215, la câţiva ani după căderea Constantinopohilui în mâinile cruciaţilor francezi (1204). Reprezentanţii patriarhiilor latine din Răsărit, când au constatat că ortodocşii nu pot fi convinşi să se unească cu Vaticanul, au propus cedarea anumitor drepturi celor care puteau fi momiţi: Astfel, sinodul a hotărât că ortodocşii îşi pot păstra intact tipicul liturgic, doar să accepte primatul papal şi restul de erezii. Ace­laşi plan a fost pus în aplicare şi la sinodul de la Ferra- ra-Florenţa, unde papistaşii nu au luat în discuţie pro­blemele liturgice, ci le-au cerut celor din Răsărit să; ac­cepte doar primatul, filioque, purgatoriul ş.a. în Polo­nia, uniaţia a început cu iniţiativa a doi călugări iezuiţi

Posevin şi Scarga. în baza hotărârilor sinodului de la Lateran, au conceput un plan de realizare a uniaţiei. Au cerut ajutorul împăratului Sigismund al III-lea (1587), care era catolic din familie, şi care a fost convins să ia iniţiativa unirii ortodocşilor cu catolicii. Prin hotărârile sinodului unionist de la Brest-Iitovsk (1596), orice re­acţie de respingere a unirii a fost tratată cu brutalitate extremă. Râuri de sânge au curs atunci. La acest sinod aproape toţi episcopii ortodocşi au semnat constrânşi, sub ameninţarea cu moartea şi astfel milioane de orto­docşi au devenit uniaţi. Cei care au îndrăznit să se opu­nă au suferit persecuţii şi chinuri.

Uniaţia s-a extins, după acelaşi tipar, în ţări pre­cum Ucraina, Slovacia, România, Serbia, Albania, Bul­garia, Georgia, Patriarhia Ecumenică şi Grecia. Oriunde exista populaţie ortodoxă, uniaţia, având la bază dicto­nul: „Scopul scuză mijloacele!w, a activat intens, exploa­tând la maxim condiţiile istorice locale, favorabile lor.

în ceea ce priveşte Grecia, uniaţia a apărut în 1922. Mai înainte de aceasta apăruseră clerici uniaţi la Constantinopol în 1907. Aceştia purtau veşminte orto­doxe şi acţionau perfid în mijlocul tineretului, sub pre-

textul înfiinţării unor şcoli sau spitale. Acolo a activat şi Gheorghe Halavazis, născut în Syros din părinţi cato­lici, care a fost chemat la Roma în 1920 şi a fost hiroto­nit episcop titular de Theodoropolis.

Din cauza evenimentelor dezastruoase din 1922 din Asia Mică, episcopul Gheorghe a ajuns la Atena, un­de a continuat acţiunile sale „filantropice”, cu o şcoală în cartierul Iraklion şi o obşte monahală de maici stabi­lite în Naxos. Ca urmare a contribuţiilor sale în dome­niu social-filantropic chiar a fost decorat de statul elen!

Biserica Greciei a reacţionat vehement din prima clipă, printr-o circulară către credincioşii ortodocşi şi o scrisoare deschisă către Ministerul Educaţiei. La 7 apri­lie 1925, Arhiepiscopul Atenei, Hrisostom, a emis o no­uă circulară împotriva uniaţiei. Episcopul unit Gheor­ghe a răspuns la această circulară şi astfel a început o întreagă corespondenţă între cei doi. Arhiepiscopul, din poziţia sa de profesor universitar de istorie, a demon­strat cu argumente solide scopurile viclene ale uniaţiei în Grecia.

Astăzi în Grecia există o comunitate de aproape două mii de uniaţi, care au propriul lor episcop, hiroto­nit în 1977, în ciuda opoziţiei Bisericii Ortodoxe.

 

 

ΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔΔ

17. STRĂDUINŢE ÎN VEDEREA UNIRII PATRIARHIEI ROMEI CU BISERICA LUI HRISTOS!

EVENIMENTELE DE LA SINODUL DE LA FERRARA-FLORENŢA j

Un mare seism înaintea plecării delegaţiei răsăritene către sinodul de la Ferrara — Italia

La 27 noiembrie 1437 s-a pregătit delegaţia epiş- copilor ortodocşi pentru călătoria în Italia. Au fost con­vocaţi conducătorii patriarhiilor istorice şi ai bisericilor locale. Mitropolitul Marcu Eugenicul al Efesului a fost ales ca reprezentant al celor trei patriarhii din Răsărit - Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Era foarte renumit pentru virtuţile sale şi înţelepciunea teologică. Cu câte­va zile înainte de plecare, patriarhul Iosif a prevestit cu o adâncă înţelepciune ceea ce urma să se întâmple în Italia. în faţa tuturor membrilor delegaţiei a spus urmă­toarele: „Ne cer să venim la sinod în Italia. Mai mult, ne asigură şi cheltuielile necesare călătoriei, cazare, mân­care şi toate celelalte. Dar, când vom ajunge acolo, vom deveni robi şi năimiţi, iar ei vor fi domnii şi stăpânii noştri. Iar robii sunt datori să împlinească voinţa stăpâ­nilor lor şi orice năimit este dator să facă lucrarea peni tru care este plătit. Dacă aceia îşi vor retrage suportul material, ce ne vom face noi? Şi, dacă vom vrea să ne întoarcem pe cheltuiala şi cu corăbiile lor în ţara noas­tră, ei ce vor face? Şi ce interes avem noi, străini, puţini şi săraci să mergem la cei mulţi, bogaţi şi mândri, care,, profitând de faptul că sunt la ei acasă, vor încerca să ne1 robească? Şi, în plus, dacă noi vom dori să le vorbim despre credinţa ortodoxă şi tradiţia noastră, oare nu va fi acest efort unul inutil?”

Deşi, în cadrul sinodului, patriarhul a prevăzut cu atâta precizie cursul evenimentelor, a doua zi a acceptat realitatea istorică în care se găseau. Turcii ajungeau tot mai des până la porţile Constantinopolului, iar papa promisese, în schimbul unirii, că va trimite 2000 de soldaţi care să lupte pentru salvarea Bizanţului. I-a mo­bilizat aşadar pe membrii delegaţiei, sperând că vor fi primiţi de latini cu cinste şi cu respect. Le-a spus că vor avea libertatea să-şi exprime nestingheriţi poziţia orto­doxă şi că se vor întoarce învingători, răsplătiţi pentru strădaniile lor. A reuşit să-l convingă şi pe împăratul Ioan, care a cedat aproape împotriva voinţei sale. Mai mult, a pus presiune şi asupra episcopului Marcu al Efesului, deşi acesta era sceptic încă de la început.

Când corăbiile papei au ancorat la Constantinopol pentru a prelua delegaţia, a avut loc un mare cutremur de pământ. Iar când împăratul a urcat pe punte, marea parcă fierbea. Au plecat la drum şi s-au oprit mai întâi la Kallipoli, iar apoi au ajuns la Madito. Aici au fost în­tâmpinaţi de acelaşi semn al mâniei dumnezeieşti. Un mare cutremur a zguduit oraşul port din temelii.

La 8 februarie 1438, după 75 de zile pe mare, au ajuns la Veneţia, unde au fost primiţi cu entuziasm. Li s-a şi oferit o biserică mare, unde au săvârşit Sfânta Li­turghie, după tipicul Bisericii Răsăritene. La această slujbă s-au strâns de curiozitate o mare parte dintre ce­tăţenii importanţi ai oraşului, care la sfârşit au spus cu emoţie: „înainte de a-i cunoaşte pe greci, îi consideram asemenea barbarilor, în vreme ce acum credem şi recu­noaştem că ei sunt păstrătorii Bisericii adevărate şi că Duhul lui Dumnezeu vorbeşte prin gura lor.”

Pretenţiile de mărire ale papei

De la Veneţia s-au îndreptat spre Ferrara, unde e- ra stabilit să se ţină sinodul. Papa Eugeniu a trimis o solie împăratului bizantin, prin care-1 ruga să-i comuni­ce patriarhului Iosif că, atunci când se vor întâlni, aces­ta din urmă este dator să-i sărute papucul! Când a au­zit, patriarhul s-a tulburat foarte tare şi le-a spus celor trimişi că această invenţie este inacceptabilă. Le-a ex­plicat că-1 va saluta pe papă cu îmbrăţişarea frăţească, potrivit tradiţiei vechi bisericeşti, dar nicidecum să-i să­rute piciorul! în cele din urmă, papa a renunţat la ipre- tenţiile sale, dar a avut grija să-l întâmpine pe patriarh într-o clădire separată, discretă, departe de ochii oficia­lităţilor şi ai supuşilor săi.

Câinele împăratului urlă

în timpul dezbaterilor teologice, cuvântul cel mai greu de spus, din partea ortodocşilor, l-a avut Sfântul Marcu Eugenicul. El a încercat să le explice papistaşilor cu argumente din Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi fo­losirea prepoziţiilor de la şi prin - le-a expus vechea în­văţătură că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, iar prin Fi­ul este trimis în timp şi în lume. Dar latinii insistau în filosofiile lor. Printre primii care au cedat în materie de credinţă a fost mitropolitul de Niceea - Visarion, care, mânat de ambiţie şi de iubirea de arginţi, s-a supus dogmelor papale, după ce a primit de la acesta promisi­unea că-i va fi acordată funcţia de cardinal. L-a urmat Isivdor al Rusiei, care a devenit şi el cardinal. S-au opus în mod evident lui Marcu Eugenicul, protosinghelul pa­triarhului Grigorie şi teologul Gheorghe Amirounţis - Trapezuntul. Ca să-i preseze pe ortodocşi să accepte inovaţiile lor, latinii nu s-au dat înapoi nici de la cele mai josnice mijloace. I-au ţinut înfometaţi şi fără niciun ban, umilindu-i şi ameninţându-i sau promiţându-le tot felul de măriri şi avantaje.

O altă mişcare strategică a papei a fost declaraţia că nu mai dispune de banii necesari întreţinerii delega­ţiei ortodoxe şi că a cerut un împrumut locuitorilor Flo­renţei. Aceştia s-ar fi oferit să ajute, cu condiţia ca lu­crările sinodului să continue în oraşul lor. Mai mult, in­vocând o iminentă epidemie în Ferrara, a grăbit muta­rea sinodalilor la Florenţa. De ce s-a dorit, în realitate, această mutare? Pentru că mulţi dintre ortodocşi, sim­ţind pericolul presiunii puse asupra lor, au plecat cu propriile mijloace băneşti către ţările de unde veniseră. Florenţa era mai departe şi şansele de evadare erau mai mici.

Aici dezbaterea a continuat pe tema dacă Sfântul Duh purcede şi de la Fiul. Inovaţiile latinilor au fost de­montate punct cu punct, având ca baza hotărârile inata­cabile ale Sinoadelor Ecumenice. Sfântul Marcu a ră­mas singurul luptător pentru adevăr, atacând virulent şi această ultimă greşeală, în cele şapte cuvântări ale sale. împăratul bizantin era disperat de faptul că nu se ajun­gea la un rezultat comun, favorabil unirii şi implicit obţinerii ajutorului militar promis de papă. I-a chemat în camera sa pe mitropolitul de Niceea, Visarion, pe Isi- dor al Rusiei şi pe protosinghelul Grigorie şi le-a dat un ultimatum - să găsească negreşit o cale pentru realiza­rea unirii. La sfârşit le-a spus: „Oricine se va opune în­cercării de unire cu latinii va fi aspru pedepsit pentru îndrăzneala lui!” Sfântul Marcu nu s-a lăsat influenţat nici de această ameninţare, ci şi-a apărat în continuare dreapta credinţă.

fgggggggggggggggggggggggggggggggggggggggggggggggggggggggggggggggggggggggggggggggggggggggggggggggggggggggggg

 

Papa a impus atunci noi metode de constrângere şi şantaj prin înfometarea delegaţiei şi stoparea oricărui fel de ajutor bănesc. Răsăritenii au fost nevoiţi chiar să-şi vândă din haine sau din arme pentru a putea cum­păra mâncare, ca să nu moară de foame. S-au plâns îm­păratului, iar acesta s-a adresat papei. Atunci, pontiful i-a răspuns: „Mergeţi la Marcu Eugenicu şi la marele sachelar (Mihail Hrisolcokis), deoarece aceştia se opun unirii şi din cauza lor avem toţi de suferit!” Atunci, îm- paratul i-a presat pe răsăriteni să accepte propunerile papei, însă majoritatea au răspuns că mai bine preferă să moară decât să se latinizeze. Văzând că nu există nicio cale pentru un dialog sincer în vederea unirii, 1 jau rugat pe împărat să dispună întoarcerea lor în patrie. Papa s-a tulburat şi, în înţelegere cu clericii lui, a spus: „Fie vor accepta martiriul sfinţilor pe care ei înşişi îi ex­pun, fie vor continua dezbaterile până când îi vom con­vinge de adevărul bisericii noastre. Numai aşa se vor putea întoarce la casele lor, dacă vor semna unirea.” j

Patriarhul s-a lăsat până la urmă convins de îm­părat şi a susţinut în apologia lui faptul că unirea avea să aducă un mare bine ţării sale. Arhiereii erau înfome­taţi, împăratul se delecta cu partidele de vânătoare, iar papistaşii insistau cu expunerea credinţei lor, pe care dacă aveau să o semneze ortodocşii unirea era deja rea­lizată.

Şi iarăşi în prima linie a frontului a rămas Marcu Eugenicu. Dacă la început opozanţii săi erau doi sau trei, acum, spre sfârşitul lucrărilor, aproape toţi îşi tră­daseră credinţa şi i se împotriveau. Degeaba se zbătea el pentru întoarcerea celor rătăciţi la adevărata credinţa. S-a ridicat în mijlocul lor şi le-a spus că papa este un eretic. Ei s-au înfuriat şi i-au spus să-şi demonstreze afirmaţia sau va fi aspru pedepsit. Au făcut presiuni asupra lui timp de două zile ca să facă măcar un com­promis de conjunctură, dar el le-a răspuns: „în cele ce privesc credinţa nu există compromisuri!” Mitropolitul de Niceea parca înnebunise, l-a ocărât pe Marcu şi l-a făcut demonizat. Sfântul i-a răspuns calm: „Vorbeşti asemenea unui copil fără minte!” Pe urmă le-a cerut să asculte câteva pasaje din Nil Cabasila, mitropolitul Te- salonicului, dar ei l-au împiedicat, spunându-i că e schismatic. Din acel moment, vocea acestui sfânt teolog s-a auzit din ce în ce mai puţin!

în continuare, împăratul şi patriarhul i-au convo­cat pe toţi răsăritenii şi le-au citit diverse pasaje inter­pretabile din Sfinţii Părinţi, aparent favorabile unirii, adunate de Visarion al Niceei. Aproape toţi le-au accep­tat ca valabile, în afară de episcopii Antonie al Irakliei, Dositei al Moneravasiei şi Sofronie al Aghileei. L-au în­trebat şi pe Sfântul Marcu dacă acceptă această varian­tă, „în interesul poporului”, au zis ei, dar n-au putut să clintească acest suflet de diamant.

Toţi cei care n-au acceptat textul unirii au fost pe­depsiţi prin oprirea fondurilor destinate întreţinerii şi au început să sufere de foame. în cele din urmă, la in­sistenţele filo-latinilor din delegaţie, papa a dat 200 de florini, pentru a fi folosiţi ca momeală pentru cei ce nu cedau, cu condiţia ca aceştia să semneze unirea.

în ziua următoare s-au întrunit toţi membrii dele­gaţiei, potrivit poruncii împăratului, iar cei care se opu­neau au fost din nou presaţi să accepte unirea. Majori­tatea au cedat, în afară de Marcu şi încă vreo doi-trei reprezentanţi ai celorlalte biserici. Atunci, împăratul s-a ridicat în şedinţă şi a proclamat triumfător că unirea s-a realizat. în timp ce dădea citire tomosului de unire s-a întâmplat ceva vrednic de amintit. Unul dintre câinii de vânătoare ai împăratului, care dormea la picioarele lui, a început să urle îngrozitor, ca şi cum ar fi fost pe moar­te. Degeaba s-au chinuit servitorii să-l liniştească, până la urmă au trebuit să-l scoată din palat. Mulţi au văzut în aceasta un semn rău, zicând că până şi un animal fă­ră minte jeleşte pentru trădarea credinţei ortodoxe, pe care a făcut-o împăratul, controlându-i pe cei cu minte. După 1 citirea tomosului de unire, împăratul a poruncit ca oricine neagă această hotărâre să fie arestat şi pedep­sit exemplar. Apoi i-a trimis papei tomosul răsăritenilor pentru unire. Pontiful însă a răspuns că ortodocşii vor trebui să accepte şi celelalte diferenţe existente, adică folosirea azimei la Liturghie, învăţătura despre purga­toriu, primatul papal, schimbarea rugăciunilor de invo­care a Sfântului Duh de la epicleza etc. Toate aceste pretenţii i-au tulburat pe împărat şi pe patriarh. Au apelat la Sfântul Marcu pentru a redacta un text referi­tor la epicleza. Acesta a acceptat. împăratul a spus cu furie că latinii nu cunosc nicio limită. Dar, deşi se opu­sese de atâtea ori, până la urmă iar a cedat, mai ales că papa oprise din nou livrările de bani pentru mâncare. Pe de altă parte era şi imposibilă plecarea lor din Italia fără banii necesari călătoriei şi subzistenţei. Să nu ui­tăm că fuseseră aduşi aici cu corăbiile papei. în cele din urma l-a trimis pe Isidor al Rusiei la papă, ca să-l între­be ce va oferi în schimbul unirii. Prin intermediul a trei cardinali papa a răspuns:

Va oferi banii şi corăbiile necesare întoarcerii la Constantinopol.

Le va da 300 de soldaţi, gardă pentru capitală, care vor fi întreţinuţi de papă.

Le va oferi doua corăbii de război, care să pa­truleze în Cornul de Aur.

Va da binecuvântare ca pelerinajele să nu se mai facă la Ierusalim, ci la Constantinopol.

Le va mai trimite, pentru 10 luni, 10 vase de război şi alte 10 nave apoi, pentru un an de zile.

Va interveni pe lângă împăraţii apuseni să a- corde ajutor militar Bizanţului.

După ce au fost stabilite toate acestea, a venit şi ziua cea mare a semnării unirii. La 10 iunie 1439, chiar înainte de a semna, a murit brusc, fără nicio cauză apa­rentă, patriarhul filocatolic Iosif. în timp ce mânca, aşa cum ne descrie istoricul Silvestru Siropoulos, a început să vomite ceva foarte urât mirositor şi şi-a dat duhul înainte de terminarea sinodului. împăratul a rămas sin­gur să semneze unirea împreună cu ceilalţi filocatolici.

Sfântul Marcu stătea deoparte şi urmărea eveni­mentele în tăcere, adânc întristat. împăratul n-a mai în-

drăznit să facă presiuni asupra lui ca să semneze, deoa­rece risca să fie acuzat la întoarcere de tiranie şi de rău tratament faţa de reprezentantul celorlalte trei Patriar­hii Răsăritene. I-a promis chiar că va asigura întoarce­rea sa iară probleme în Mitropolia Efesului.

La patru zile după moartea patriarhului, fratele împăratului, Dimitrie, a plecat către Veneţia, ca să nu semneze tomosul. împreună cu el a fugit şi Gheorghe Scholarul, viitorul patriarh Ghenadie. în afară de Sfân­tul Marcu nu au mai semnat mitropolitul de Stavropo- leos - Isaia, care a plecat pe ascuns la Veneţia, pentru a nu fi ucis de latini. Exarhul Iviriei (Georgia de azi) s-a prefăcut că a înnebunit şi nu a semnat. Fratele Sfân­tului Marcu - diaconul Ioan şi Metodie de Lakedaimo- nia nu au semnat nici ei. Ceilalţi reprezentanţi biseri­ceşti au fost convinşi de împărat şi au semnat. Papa a primit tomosul de unire de la răsăriteni şi, când a văzut că printre semnături nu apare şi cea a Sfântului Marcu al Efesului, a spus cu deznădejde: „înseamnă că n-am realizat nimic!” Atât de mare importanţă avea pentru papă semnătura Sfântului Marcu.

 

φφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφ

După semnarea tomosului de către 18 episcopi şi 11 clerici, papa i-a cerut împăratului să-l trimită la pala­tul său pe Marcu, pentru a fi judecat ca necredincios şi eretic, dar acesta a refuzat şi i-a luat apărarea ierarhu­lui. L-a îndemnat chiar să meargă fără frică la întâlnirea cu papa şi să-şi apere poziţia. Şi într-adevăr Sfântul Marcu s-a înfăţişat în faţa pontifului şi i-a demonstrat că nu este eretic, că nu susţine o opinie proprie, ci doar ceea ce are ca tezaur de credinţă Biserica lui Iisus Hris­tos. în cele din urmă, papa nu l-a pedepsit şi l-a lăsat să se întoarcă în siguranţă la Constantinopol. Cu banii şi corăbiile papei delegaţia răsăriteană s-a întors la Con­stantinopol la 1 februarie 1440. în Italia au mai rămas doar doi morţi - patriarhul Iosif şi mitropolitul de Sar- des, care a murit la Ferrara, şi doi vii - Visadon de Niceea şi Isidor al Rusiei, care au rămas să primească, după cum le promisese papa, demnitatea de cardinali. La: so­sire, poporul ortodox, care cunoştea deja cursul eveni­mentelor, l-a întâmpinat cu urale doar pe Sfântul Mar­cu, pe care l-au numit stâlpul Bisericii, noul loan Teolo­gul sau un alt Atanasie sau Chirii. Toţi cei care au sem­nat unirea s-au întors plângând, zicând că sunt gata să

se taie mâna cu care au semnat şi prin care au trădat credinţa lui Hristos şi a Bisericii Sale.

întâi-stătătorii patriarhiilor răsăritene s-au reunit la Ierusalim şi-au anatematizat sinodul de la Ferrara- Florenţa. în acelaşi timp l-au caterisit şi pe noul patri­arh latinofil de Constantinopol, Mitrofan, fost mitropo­lit de Cizic. Au alcătuit o mărturisire de credinţă şi l-au însărcinat pe mitropolitul Cezareei să o răspândească pretutindeni.

Un sinod asemănător s-a ţinut şi Ia Moscova,! în Rusia, unde s-a anatematizat tomosul de unire. Ţarul Vasile l-a arestat pe patriarhul latinofil Isidor şi 1-a a- runcat în închisoare. După o perioadă, acesta a reuşit să evadeze şi să se întoarcă la Roma. A fost numit cardinal de Polonia, dar a murit peste puţin timp în chinuri groaznice.       !

Mitropolitul Marcu s-a întors în scaunul de la Efes şi i-a întărit pe credincioşii săi în păstrarea credinţei or­todoxe, cu preţul oricărui sacrificiu.

Peste doar trei ani însă, în vreme ce se afla în casa părinţilor săi din Galata, lângă Constantinopol, s-a îm­bolnăvit. După paisprezece zile de suferinţă şi-a dat su­fletul în mâinile Domnului, la 19 ianuarie 1443, la vâr­sta de doar 44 de ani şi a fost îngropat la mănăstirea Sfântului Mucenic Gheorghe de Manganon, unde şi in­trase în monahism.

Papa a fost informat că nici clerul şi nici poporul ortodox nu au acceptat unirea. A trimis câţiva reprezen­tanţi, care să mai încerce să negocieze câte ceva, dar

n-au reuşit nimic.

O DELEGAŢIE COMPUSĂ DIN LATINI ŞI GRECI FILOCATOLICI LA SFÂNTUL MUNTE ÎN SECOLUL AL XIII-LEA

Mergi repede la mănăstire şi amtnţă~i pe fraţi şi pe stareţ că sosesc duşmanii Fiului meu încă din vechime papii, în colaborare cu ortodoc­şii filocatolici, au încercat să subjuge Ortodoxia şi în special turnul ei de veghe - care până în zilele noastre este Sfântul Munte Athos.

în 1280, o delegaţie latină, trimisa de papă, a sosit la Constantinopol şi, aliindu-se cu conducătorii politici şi religioşi ai vremii, adică cu împăratul Mihail Paleolo- gul şi patriarhul Ioan Vekkos, au hotărât să facă o cam­panie de cucerire a Sfântului Munte.

La Schitul Karyes s-au opus Protosul Athosului, ieromucenicul Cosma, şi mulţi alţi monahi de la chiliile din jur. în exteriorul bisericii de la Protaton, cu hramul Adormirii Maicii Domnului, se păstrează până astăzi placa de marmură pe care s-au tăiat capetele cuvioşilor mucenici, care n-au cedat inovaţiilor catolice.

Când duşmanii credinţei noastre au ajuns Ia Mă­năstirea Vatoped, însoţiţi de filocatolicii bizantini, pe stareţul Eftimie l-au înecat în mare, iar pe cei doispre­zece părinţi pe care i-au prins, i-au dus în pădure şi i-au spânzurat de copaci. Mulţi dintre ceilalţi monahi, când şi-au dat seama de pericol, au fugit prin păduri şi peş­teri şi s-au salvat.

Apoi papistaşii s-au îndreptat către Mănăstirea Iviron. Iată ce se poate citi în Sinaxarul Mare, la data de 13 mai, pagina 338 (Atena, ediţia a cincea, 1977): „Când filocatolicii au ajuns la Sfânta Mănăstire Iviron, monahii de aici, însufleţiţi de dumnezeiescul zel de a a- păra sfânta ortodoxie, nu i-au primit înăuntru. Atunci aceia, plini de mânie, au spart porţile şi au poruncit a- restarea tuturor. Pe cei care se trăgeau din părţile Italiei i-au luat ca sclavi, iar pe ceilalţi i-au urcat în vasul de pescuit al mănăstirii şi, ducându-i în larg, i-au scufun­dat cu totul”. Aşa au primit cununa muceniciei acei fericiţi.

Ceea ce s-a întâmplat la mănăstirea Xiropotamu ni se relatează în cartea Ortodoxia şi Papismul, scrisă de Urania Lampaki (ediţia 1964, pp. 154-157): „La Mă­năstirea Xiropotamu, în timp ce se săvârşea liturghia latinilor, a avut loc un incendiu devastator, urmat de un cutremur puternic, însoţit de un vuiet asurzitor. Biserica s-a prăbuşit peste preoţii ruşinii şi zidurile mă­năstirii s-au dărâmat. Văzând cele petrecute, împăratul şi însoţitorii sai au plecat ruşinaţi, în timp ce ciuperca cu 40 de pui, care răsărise sub Sfânta Masă în ziua celor patruzeci de mucenici, s-a uscat şi nu a mai dat rod în altarul pângărit de latini”.

La Mănăstirea bulgărească Zografu, închinată Sfântului Gheorghe, s-au întâmplat următoarele eveni­mente. în afara mănăstirii, într-o chilie izolată, se nevo­ia un monah. De mai multe ori pe zi citea Acatistul Mai­cii Domnului în faţa icoanei Preacuratei. în ziua aceea nefastă, în vreme ce se afla ca de obicei la rugăciune, din icoana Maicii Domnului a auzit o voce care i-a po­runcit: „Fugi degrabă la mănăstire şi an miţă-i pe fraţi şi pe stareţ că sosesc duşmanii Fiului meu. Cei care sunt mai slabi duhovniceşte să fugă în pădure până când va trece ispita. Cei care sunt gata să primească cununa mucenicească, să rămână în mănăstire”.

Monahul a fugit îndată să împlinească voia Maicii Domnului şi să-i anunţe pe fraţi. Când a ajuns la porţile mănăstirii, a fost uimit să vadă acolo icoana Fecioarei; la care se rugase în chilia sa. I s-a închinat cu evlavie, a

luat-o în mâini şi a intrat înăuntru. S-a întâlnit cu egu­menul şi l-a anunţat despre pericolul iminent. Părinţii s-au tulburat foarte tare. Cei care au simţit că mai au nevoie de timp de pocăinţă, mai slăbiţi sufleteşte, au plecat să se ascundă prin păduri. Ceilalţi, împreună cu stareţul lor, s-au închis în turnul mănăstirii, aşteptând cu bărbăţie cununa mucenicească din mâna lui Hristos.

După câteva ore au ajuns şi hoardele duşmanilor lui Hristos, somându-i pe monahi să deschidă porţile mănăstirii şi să-l recunoască pe papă drept cap al bise­ricii universale, lucru pentru care ar fi putut fi răsplătiţi cu dărnicie. Monahii au răspuns din vârful turnului: „Cine a stabilit că papa al vostru este capul Bisericii lui Hristos?

dddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddd

 De unde aţi scos această învăţătură? Pentru noi capul Bisericii este numai Hristos. Ne este mai uşor să murim, decât să pângărim acest loc sfânt prin pre­zenţa voastră tiranică şi violentă. Nu deschidem porţile şi plecaţi de aici!”

Atunci latinii s-au pus pe treabă. Au adunat din pădure foarte multe lemne uscate, le-au îngrămădit în jurul turnului şi le-au dat foc. Flăcările s-au ridicat pâ­nă la cer, iar ostaşii lui Hristos şi-au dat sufletele în mâinile Domnului.

Consîujitorul de la Sfânta Mănăstire Marea Lavrâ în Sinaxarul Mare al Bisericii Ortodoxe, la 4 ia­nuarie (ediţia a şasea, Atena, 1978, p. 95) citim urmă­toarele: „Când latinofilii au ajuns la Lavra, câţiva călu­gări speriaţi de grozăviile care auziseră că s-au petrecut la celelalte mănăstiri au hotărât să-i primească şi să ac­cepte condiţiile lor. Marea majoritate fugiseră deja prin păduri şi locuri pustii şi greu accesibile. Când latinii au auzit că se supun ascultării lor, le-au oferit în dar o mulţime de obiecte preţioase furate de la celelalte mă năstiri - potire, evanghelii, cădelniţe ş.a.

Apoi au cerut să săvârşească împreună liturghia, semnul total al supunerii şi al cedării. Cei care s-au îm­părtăşit la acea liturghie au avut apoi o soartă îngrozi­toare, fiind loviţi de tot felul de boli - li s-a umflat cor­pul, au paralizat, au suferit infecţii extinse şi trupul le-a intrat de viu în putrefacţie, răspândind o duhoare de nesuportat şi altele. Nici n-au mai fost înmormântaţi;în cimitirul mănăstirii ci au fost băgaţi într-o peşteră ;a~ dâncă, pe care apoi au zidit-o, ca semn al faptului că sunt străini de Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit şi de dogmele ei’7.

După cum vedem şi în manuscrisul fericitului spre pomenire monah Lazăr Dionisiatul (t 1974), care se găseşte la Mănăstirea Dionisiu, la Marea Lavră âu slujit împreună cu latinii opt clerici - ieromonahi şi ie- rodiaconi. După ce au murit, trupurile lor au rămas umflate. La început, trupurile lor fuseseră îngropate undeva la intrarea în cimitirul mănăstirii, într-un loc separat, ca pildă de învăţătură pentru cei slabi în cre­dinţă şi pentru îndreptare. în anul 1937 s-a întâmplat următorul incident. într-o seară, o echipă de muncitori angajaţi de mănăstire pentru nişte lucrări de reparaţii, care cunoşteau istoricul locului, în timp ce mâncau, au început să facă tot felul de glume şi să se provoace unii pe alţii. Au pus pariu că nimeni nu are curajul să pe­treacă o noapte în cimitir, în locul unde fuseseră îngro­paţi cei căzuţi. Unul dintre ei a pariat că va merge şi chiar a făcut-o. Nimeni nu ştie ce s-a petrecut cu el în acea noapte. Cert este că a doua zi, colegii săi l-au găsit acolo fără suflare, ca şi cum ar fi avut un infarct provo­cat de frică. Acest incident a determinat Consiliul Mă­năstirii să transfere trupurile acelea într-o peşteră izo­lată, ce se află între Lavra şi Schitul românesc Prodro- mu şi care a fost mai apoi zidită.

Aceste evenimente aproape că se uitaseră. Slavă!

Domnului că au fost găsite cele patru cărţi în manuscris ale fericitului Lazăr Dionisiatul, care, cât a trăit, a adu­nat diferite istorisiri pe această temă, petrecute la mai multe mănăstiri şi schituri din Athos. Din cartea «Ortodoxie şi Papalitate» scrisă de Urania Lampaki (ediţia 1964, pp. 154-157) citim: „Să vedem ce s-a întâmplat şi la Marea Lavră, unde i-au în­tâmpinat (pe latini - n.n.) bătând clopotele. Şi acolo au urmat evenimente îngrozitoare, cutremurătoare şi înfri­coşătoare, aşa cum ne relatează tradiţia autentică... Pe de-o parte ierodiaconul Lavriot, conslujitor la Sfânta Li­turghie, urmărit de mânia dumnezeiască, a avut zilele numărate, sfârşind într-un incendiu puternic, iar pe de altă parte, cei şapte ieromonahi (după alte izvoare un­sprezece), au murit în chip misterios, cu trupurile um­flate. Până la sfârşitul secolului al 19-lea au fost îngro­paţi la intrarea în cimitirul mănăstirii... în văzul tutu­ror... spre îndreptarea şi înţelepţirea urmaşilor... iar mai apoi, din cauza evenimentelor înfricoşătoare care se petreceau în preajma mormintelor lor, au fost duşi într-o peşteră spre schitul Prodromu şi zidiţi acolo”.

O informaţie identică, transmisă oral, o avem din partea părinţilor mai bătrâni ai Mănăstirii aghiorite Grigoriu. Astfel, monahul Isihie, care a venit aici încă din 1924, ne spunea: „Au trecut şi pe la mănăstirea noastră monahi şi laici care ne povesteau că au văzut mormintele şi rămăşiţele celor anatematizaţi. Mi-am dorit şi eu de multe ori să merg la Lavra şi să le văd. Dar, nu după multă vreme, am auzit că le-au mutat de acolo şi nimeni nu mai ştie unde le-au pus.”

O altă mărturie, mai proaspătă, a unui frate de mănăstire, destramă orice urmă de îndoială în privinţa existenţei acestor părinţi anatematizaţi. Pe vremea când era doar rasofor, în 1979, a plecat cu binecuvânta­rea duhovnicului să viziteze Marea Lavră. După ce a discutat acolo, pe această temă, cu unul dintre monahi,

acela i-a promis că-1 va duce la locul unde se găseşte peştera zidită. Peştera nu se află între Lavra şi Prodro- mu, ci se afla mai exact între Prodromu şi Schitul Kav- socalivia. Intrarea în peşteră, care nu se găseşte pe ma­lul mării, este zidită cu pietre din stâncă.

DIFERITE ALTE ÎNTÂMPLĂRI MINUNATE CE DEMONSTREAZĂ ADEVĂRUL CREDINŢEI ORTO­DOXE

Mucenicia celor treisprezece cuvioşi de la

mănăstirea Kantaras - Cipru

Kantaras este pe vârful muntelui Pentadaktilo din Cipru, în regiunea care astăzi se află sub ocupaţie tur­cească. La această mănăstire au venit doi monahi, Ioan şi Konon, în 1228, ca să trăiască viaţă ascetică. Nu după mult timp, pentru că vestea sfinţeniei vieţii lor s-a răs­pândit în regiune, au intrat sub ascultarea lor şi alţi mo­nahi.

Insula era cotropită la vremea aceea de franci. Ar­hiepiscopul catolic al francilor l-a alungat pe arhiepis­copul ortodox grec şi a preluat el conducerea Bisericii locale. Auzind de faima mănăstirii Kantaras, şi-a trimis doi reprezentanţi care să analizeze viaţa şi credinţa mo­nahilor. Virtuoşii părinţi i-au întâmpinat cu politeţe şi au discutat cu ei. Papistaşii i-au întrebat de ce nu folo­sesc azimă la Sfânta împărtăşanie, iar aceştia le-âu răs­puns că aceasta este tradiţia Bisericii lui Hristos, încă de la început.

în cele din urmă i-au dus pe toţi în Lefcosia, în fa­ţa arhiepiscopului papistaş, spre a fi judecaţi pentru această „blasfemie”. Şi acolo părinţii, fără ezitare, au explicat această tradiţie a Bisericii Ortodoxe. Fără să e~ zite, papistaşul i-a condamnat la moarte şi le-a cerut soldaţilor săi ca înainte de execuţie să îi chinuiască în diferite moduri. Au fost ţinuţi timp de trei ani prizo­nieri, perioadă în care au fost bătuţi şi chinuiţi în chi­puri greu de imaginat. La sfârşit au fost ucişi cu pietre sau legaţi şi târâţi cu caii printre stânci. Mai apoi i-au

ars pe ruguri. Aşa au primit aceşti 13 martiri cununa jertfei lor pentru credinţă şi slava sfinţilor lui Dumne­zeu, fiind pomeniţi la data de 19 mai, ziua săvârşirii lor, din anul 1231. γγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγ

Minunea Sfintei Lumini de la Ierusalim o primeşte doar Patriarhul Ortodox!

în după-amiaza Sâmbetei Mari, în fiecare an, la biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim are loc una dintre cele mai mari şi uimitoare minuni din Ortodoxie. Patriarhul Ierusalimului, îmbrăcat doar într-un stihar alb, purtând două legături de lumânări în mâini, de câţe 33 de bucăţi, intră singur în lăcaşul Sfântului Mormânt al Domnului. Ceilalţi clerici, din partea bisericilor de pretutindeni, rămân afară, purtând şi ei în mâini bu­chete de lumânări. Patriarhul îngenunchează în faţa Mormântului şi rosteşte o rugăciune. După aceea, cu nişte legături de bumbac alb curat şterge placa de dea­supra Mormântului. La un moment dat, în chip minu­nat, bumbacul se aprinde. Minunea constă şi în aceea că, timp de aproape jumătate de oră, flacăra aprinsă nu frige, nu degajă căldură, şi de aceea poate fi atinsă fără a genera arsuri.           

De la această flacără Patriarhul aprinde cele doua mănunchiuri de lumânări, iese afară şi împarte lumină credincioşilor entuziaşti, de diferite etnii şi chiar confe­siuni, care aşteaptă cu nerăbdare acest moment culmi­nant.

După apariţia ei la Mormânt, Sfânta Lumină cir­culă prin toată Biserica învierii sub forma unor limbi albăstrui de foc, aprinzând candelele altarului ortodox şi lumânările ţinute în mâini de mai mulţi creştini. Toţi închinătorii prezenţi sunt cuprinşi de sentimente de bu­curie frenetică şi îi dau slavă lui Hristos pentru trimite-1 rea Sfintei Lumini, care este o dovadă vie, prezentă pes- j te veacuri, a învierii Lui, precum şi o confirmare a ade­vărului credinţei ortodoxe.

în vechime au încercat şi conducătorii altor „bise­rici” să o primească, dar nu s-au putut învrednici, deoa­rece Hristos nu recunoaşte decât Biserica pe care El în­suşi a întemeiat-o în lume, Biserica Ortodoxă, iar prin această minune confirmă autenticitatea ei faţă de cele­lalte.

La intrarea în Biserica învierii există printre cele­lalte coloane una crăpată. Fisura are aproximativ doi metri şi este afumată. Existenţa ei se leagă de o minune petrecută în 1579. Armenii i-au mituit pe turcii care cu­ceriseră atunci Palestina, pentru a permite patriarhului lor să intre la Sfântul Mormânt, pentru a primi el Sfân­ta Lumină în locul celui ortodox, pe care l-au scos în bi­serică şi-au închis porţile. Patriarhul stătea întristat în pronaos, împreună cu credincioşii săi şi se ruga.

Patriarhul armean a îngenuncheat în faţa Sfântu­lui Mormânt şi se ruga cu ardoare lui Hristos pentru a-i trimite Sfânta Lumină. în cele din urmă minunea s-a întâmplat. Sfânta Lumină s-a arătat cu zgomot, dar nu din altar, ci din coloana lângă care stătea patriarhul or­todox şi căruia i-a aprins lumânările. Degeaba a mai aş­teptat patriarhul armean, a cărui biserică ştim că a adoptat şi învăţături eretice, pentru că nu a primit ni­mic. Pe vremea aceea patriarh al Ierusalimului era So- fronie al IV-lea.

Când a văzut această minune, un musulman care privea dintr-un minaret din vecinătate, a rămas mut de uimire. Era un hoge pe nume Tunom. A coborât în gra­bă şi a intrat în biserică, mărturisind că Ortodoxia este credinţa cea adevărată. L-au prins îndată cei de o religie cu el, turcii, şi l-au ucis pe loc, pentru a nu-i mai „smin­ti” şi pe alţii. Astfel, acest musulman, Sfântul Mucenic Tunom, s-a botezat prin însuşi sângele său şi a primit într-o clipa coroana muceniciei, iar acum trăieşte viaţa

cea veşnică în rai.

Cunoaştem de asemenea mai multe cazuri recente de evrei, convertiţi la ortodoxie după ce au participat la minunea venirii Sfintei Lumini. Ei le spuneau compa­trioţilor lor: „Ce aşteptaţi, să vină Mesia? Mesia a ve­nit”

 

 

 

O CATOLICA BOTEAZA IN ORTHODOXIE

In Germania trăiesc, de foarte multă vreme, mii de emigranţi ortodocşi din Grecia. S-a întâmplat adese­ori ca mulţi dintre ei, mai ales cei tineri, să-şi găsească acolo partenerul de viaţă, soţul sau soţia, care de obicei aparţin unei alte confesiuni creştine.

Domnul Gheorghe Z. trăia ca emigrant de mulţi ani în Germania. Acolo s-a căsătorit cu o doamnă care se născuse catolică. Au făcut cununia la Biserica Orto­doxă, dar femeia nu a dorit să treacă în religia soţului ei, cu toate că mai târziu copiii lor au fost botezaţi tot după credinţa tatălui.

în 1985, au hotărât să se întoarcă în Grecia şi au mers pentru perioada de vară în oraşul Loutrald din Co­rint. Pe un munte, în apropiere, lângă peştera cuviosu­lui Patapie, se află o mănăstire de maici, unde se păs­trează şi moaştele acestui sfânt. Potrivit izvoarelor isto­rice, se pare că sfântul fie a trăit şi s-a nevoit în aceasta peşteră, fie a fost adus de ucenicii săi de la Constantino­pol şi îngropat aici.p

într-o zi, cei doi soţi s-au hotărât să meargă să viziteze mănăstirea şi să se închine la moaştele sfântu­lui. S-au aşezat la coada formată din ceilalţi credincioşi, care veniseră să se închine, şi au aşteptat să le vină rân­dul. Mai întâi s-a închinat bărbatul. Când i-a venit rân­dul soţiei, aceasta deodată a leşinat, fiind prinsă la timp de cei care erau în spatele ei şi scoasă afară pe braţe. Când şi-a revenit, soţul a întrebat-o ce s-a întâmplat, de ce i-a venit rău...? Atunci ea l-a întrebat: „Bine, dar voi n-aţi văzut şi n-aţi auzit nimic? Sfântul mi s-a arătat, m~a împins şi mi-a spus: «De ce te apropii de mine tu, o eretică...?»”

Din acea clipă, după ce s-au întors acasă, femeia a cerut să participe la lecţii de catehizare în credinţa orto­doxă şi apoi s-a botezat. în semn de mulţumire către sfântul care a adus-o la adevărata credinţă, femeia a scris o scrisoare către stareţa mănăstirii. Printre alte cu­vinte de mulţumire a scris şi următoarele rânduri: „îna­inte de a mă boteza credeam şi citeam despre Hristos, dar după botez, trăiesc întru Hristos!” Orice comentariu faţă de această mărturisire este de prisos!

fffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffff

In Biserica Ortodoxă aghiasma rămâne nestricată

în afară de cele şapte Taine cunoscute din Biserica noastră Ortodoxă, pe care le-a instituit Hristos pe par­cursul vieţii Sale pe pământ, Biserica, de-a lungul vea­curilor, a rânduit şi alte sfinte slujbe, prin intermediul cărora se dăruieşte credincioşilor harul Sfântului Duh. O astfel de slujbă este aceea a Aghiasmei Mici sau a Sfeştaniei, care provine din slujba Aghiasmei Mari. De fapt este vorba de aceeaşi slujbă, într-o variantă mai restrânsă.

Prin citirea unor rugăciuni speciale, după afunda­rea Sfintei Cruci în apă, aceasta se sfinţeşte. Adică devi­ne nestricată, nu se mai alterează, indiferent de câţi ani trec. Dacă cineva doreşte să se încredinţeze de această minune, poate să pună într-un loc ferit din casă o sticlă sigilată de apă normală şi o sticlă sigilată de aghiasmă. După mai mult timp, vor observa că cea cu apă normală se strică şi este urât mirositoare, iar aghiasma rămâne neschimbată.

Atunci când se hotărăsc să construiască o casă no­uă, mulţi dintre creştini obişnuiesc să îngroape întrrun colţ al temeliei casei sau într-un zid o sticlă cu aghias- mă. Aceasta rămâne neschimbată odată cu trecerea ani­lor. Un astfel de eveniment a avut loc în satul Panour- ghias din regiunea Fochida. La 25 de ani după ce o zidi­se, un sătean şi-a renovat casa. A fost nevoie să spargă un zid pentru a face o fereastră nouă. în acel zid lusese pusă sticla de aghiasmă de la ridicarea casei, pe care să­teanul a găsit-o intactă. Când a scos dopul a constatat că apa era cristalină, bună de băut, fară niciun semn de alterare, ca şi cum ar fi fost abia pusă, de la cel mai cu­rat izvor. Dacă ar fi fost apa obişnuită cred că n-ar fi re­zistat nici 25 de zile, darămite 25 de ani! (Au şi catolicii în bisericile lor aghiasmă, dar cum se păstrează, de vreme ce nu mai au Duhul Sfânt? Pun în ea sare. Acest lucru este scris şi Î11 catehismele lor oficiale!

Anafura se oferă credincioşilor la sfârşitul Sfintei Liturghii în locul Sfintei împărtăşanii. Ea provine din prescurile care sunt dăruite la Sfântul Altar pentru pre­gătirea Sfintelor Daruri. Pe aceste prescuri se poate ob­serva inscripţia lisus Hristos biruieşte! şi se folosesc în cadrul rânduielii proscomidiei. Ele se taie în bucăţele mărunte, pe care preotul le sfinţeşte prin atingerea de Sfintele Daruri şi printr-o scurtă rugăciune de binecu­vântare, în momentul în care la strană se cântă Axionul Maicii Domnului. Credincioşii nu sunt pregătiţi să se împărtăşească în fiecare duminică şi de aceea li se oferă anafura sfinţita, care însă nu are aceeaşi valoare sfinţi- toare cu Sfânta împărtăşanie.

Cu toate acestea s-a observat că uneori, datorită binecuvântării primite, aceste bucăţele de anafură, chiar dacă se usucă foarte tare, totuşi nu mucegăiesc, aşa cum se întâmplă cu pâinea normală.

Ouăle de Paşti

în Biserica Ortodoxă există obiceiul binecuvântă­rii tuturor roadelor pământului, în special după perioa­dele mari de post şi la sărbătorile mari. în Molitfelnic sunt rânduite diferite rugăciuni în acest scop, cum ar fi binecuvântarea strugurilor la 6 august, ouăle şi pasca de Sfintele Paşti ş.a.

Când preotul binecuvântează pasca şi ouăle, spu­ne următoarele cuvinte: „Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Ziditorule şi Făcătorule a toate, binecuvântează brânza şi ouăle acestea, şi pe noi ne păzeşte întru bună­tatea Ta, ca, gustând dintr-însele, să ne umplem de ha­rurile Tale cele date nouă cu prisosinţă şi de bunătatea Ta cea negrăită.”

Ceea ce este uimitor, e faptul că aceste ouă, pe ca­re episcopul sau preotul le binecuvântează în noaptea de Paşti, rămân nealterate o mare perioadă de timp, uneori chiar până în anul următor, aşa cum am consta­tat noi aici la mănăstire. în timp ce ouăle fierte obişnui­te nu rezistă, în afara frigiderului, nici măcar zece zile.

 

Creşterea aluatului în ziua înălţării Sfintei Cruci

Există o tradiţie veche, de a se pune sub iconosta­sul pe care preotul va scoate Sfânta Cruce în Ziua înăl­ţării, la 14 septembrie, un vas cu aluat fără drojdie, pen­tru pregătirea prescurilor. La mănăstirea noastră eclesi- arhul pregăteşte acest aluat şi-l pune sub măsuţa rotun­dă, pe care preotul aduce Sfânta Cruce, împodobită cu ramuri de busuioc, aşezată pe un disc. După slujbă se poate observa cum aluatul creşte foarte mult, fiind gata pentru prepararea prescurilor sau a pâinii. In alte părţi ale Greciei, femeile păstrează din ra­murile de busuioc ce au împodobit Sfânta Cruce şi pun mici bucăţele din acestea în aluatul pe care îl pregătesc  pentru prescuri, ca să crească. Chiar dacă crenguţele se usucă, ele continuă acest obicei pe tot parcursul anului, în acelaşi timp cântă troparul: „Mântuieşte Doamne, poporul Tău, şi binecuvântează moştenirea Ta...!” Ceea ce este minunat e faptul că aluatul creşte de la sine, fără să se adauge drojdie!

 

Minunea Sfântului Serafim Domvoitul din Voiotia

în oraşul Kymi, din Ewia, se organizează în fieca­re an o mare procesiune religioasă a locuitorilor, prin care aduc mulţumire lui Dumnezeu şi Cuviosului Sera­fim. în urmă cu 50 de ani, printr-o procesiune cu moaş­tele acestui sfânt, întreaga regiune a fost salvată de in­vazia lăcustelor. Toate recoltele erau gata de a fi com­promise. Creştinii au purtat moaştele în procesiune şi le-au adus apoi la biserica Sfântului Profet Ilie. Acolo au făcut slujbe de priveghere de toată noaptea, Sfânta Liturghie, şi din nou procesiune prin toate ogoarele. Atunci s-a întâmplat un lucru pe care nimeni nu a putut să-l explice. Toate lăcustele s-au strâns într-un singur loc, s-au ridicat în aer, asemenea unui nor şi s-au în­dreptat spre mare. Odată ajunse acolo, s-au scufundat toate şi s-au înecat. De atunci a rămas consacrată această procesiune anuală, la care participă toţi locuito­rii oraşului.

 

Trunchiul pinului din satul Profetul Ilie Patra, are în interiorul lui semnul sfintei cruci

în urmă cu aproape 50 de ani trăia în Patra, în Peloponez, un părinte duhovnicesc pe nume Ghervasie Paraschevopoulos. A plantat el însuşi în curtea bisericii închinată Profetului Ilie un pin. Când copacul a crescut destul de mare, a observat cu uimire că avea pe tot trunchiul numeroase semne identice ale sfintei cruci, care se întindeau şi pe crengi. în cele din urmă, consi­liul parohial a hotărât să-l taie şi să fie împărţite bucăţi din el spre binecuvântare, către toţi locuitorii parohiei.

 

Rugul aprins de pe muntele Sinai se găseşte întipărit pe toate pietrele de acolo.

 Aşa cum ne relatează Sfânta Scriptură, Dumnezeu S-a arătat de mai multe ori lui Moise, conducătorul re­ligios al poporului evreu. Prima dată i s-a arătat sub forma unei flăcări minunate care ardea deasupra unui rug, a unui arbust care, deşi ardea, nu se mistuia, nu se termina! Astăzi observăm un alt fenomen minunat care stă mărturie a acelei arătări. Practic, în toate stâncile, în toate pietrele acestui munte, se poate vedea reprezentat rugul acela, adânc întipărit în fibra pietrei.

DDDDDDDDDDDDDDDDDDDDDDDDDDDDDDDDDDDDDDDDDDDDDDDDDDDDDDDDDDD

Şi dacă spargi piatra, la interior rugul este reprezentat, ca o mi­niatura. Când beduinii întâlnesc turişti care merg spre muntele Sinai, se grăbesc să le vândă ca suveniruri ast­fel de pietre. Este un fenomen care nu se mai întâlneşte nicăieri în lume, care mărturiseşte despre întâlnirea aceea de acum peste 3000 de ani!

Trebuie să mai amintim şi faptul minunat că, în spatele altarului bisericii mănăstirii, se poate vedea ru­gul acela viu şi crescând. în vreme ce aceeaşi specie de plantă nu se mai întâlneşte nicăieri în deşertul Sinai, deşi există tot felul de arbuşti şi plante asemănătoare.

Peştele somn din râul Iordan în râul Iordan, unde a fost botezat Domnul Hris­tos, există o specie de somn care creşte foarte mare, ră­pitor şi lacom. Are gura înzestrată cu mulţi dinţi mă­runţi, dar tăioşi, corpul alungit şi foarte moale la atin­gere. Aripioarele lui sunt mici şi nu au ţepi. Şi în lacul

Rastoria întâlnim somni care depăşesc un metru lungi­me şi ajung până la 40 de kilograme. Sunt peşti lacomi. Mănâncă tot ce găsesc, peşti, viermi, râme etc. Preferin­ţa lor sunt râmele şi viermii de apă. ;

Somnul se mai întâlneşte în foarte multe lacuri şi râuri din lume, dar specia din Iordan este caracterizată de ceva supranatural. La cap, care este ceva mai mare de-o palmă, dacă dăm Ia o parte carnea până la os, în­tâlnim un lucru extraordinar. In mijlocul osului, se poa­te distinge foarte clar imprimat un desen, ce reprezintă trupul unui om. De-a dreapta şi de-a stânga se disting aripi de îngeri iar deasupra lui, un porumbel zburând cu aripile deschise. Din dreptul porumbelului izvorăsc raze ce coboară asupra omului.           ;

Prin urmare este reprezentată scena botezului Domnului, aşa cum ne-o înfăţişează şi iconografia bise­ricească. Acest lucru minunat este întâlnit numai la somnul din Iordan şi din lacul Ghenizaret (care-şi pri­meşte apa tot din Iordan). în nicio parte a lumii nu mai trăieşte această specie. Pescarii de aici, atunci când prind un astfel de somn, îl eliberează din nou în apă şi nu-1 mănâncă, deoarece, aşa cum spun ei, îl simbolizea­ză pe Hristos.

Mergeţi la ortodocşi.,.!

în vara lui 2006 mă aflam pentru şase luni la mi­siunea apostolică din Kolwezi - Congo, din ascultarea încredinţată de părintele meu duhovnicesc Gheorghe - stareţul mănăstirii noastre. Pe la mijlocul lui iulie a ve-; nit la noi o femeie cu cei doi copii ai ei, care din păcate erau demonizaţi. împreună cu ceilalţi preoţi din partea locului, am încercat să aflăm câte ceva despre viaţa şi i suferinţa ei.            j

Am aflat că trăia în oraşul Boukavou, în estul sta­tului Congo. Era de religie musulmană. într-o zi, copi

ei s~au îmbolnăvit, iar ea i-a dus la vraciul satului, ca să-i vindece. în urma descântecelor făcute de acesta, copiii nu doar că nu s-au vindecat, dar au ajuns şi de- monizaţi. îndurerată, femeia a apelat apoi la ajutorul hogii, responsabilul geamiei. Acela a încercat şi el să alunge demonii, cu ritualurile lor specifice, dar n-a reu­şit nimic, ba parcă era şi mai rău. Atunci, disperată, mama a alergat la biserica cea mare catolică, ce se afla în centrul oraşului. I-a găsit pe preoţi şi i-a rugat să ci­tească din rugăciunile lor, pentru salvarea copiilor ei. Atunci, aşa cum ea însăşi mărturiseşte, preoţii catolici i-au spus următoarele:

Noi nu putem sa scoatem demonii din oameni. Biserica noastră nu are această putere. Trebuie să mer­geţi la Ortodocşi. Doar Biserica lor alungă demonii şi vindecă acest fel de boli.

Şi unde se află Biserica lor?

Vei lua trenul şi vei merge în nordul statului în oraşul Kolwezi. Acolo este centrul lor.

Şi într-adevăr, după multe osteneli, această mamă chinuită a ajuns în Kolwezi şi ne-a povestit toate aces­tea. Atunci, părinţii misiunii, luând binecuvântare de la superiorul lor - arhimandritul Meletie, şi-au început lucrarea duhovnicească. Au citit cu credinţă rugăciunile de exorcizare alcătuite de Sfinţii Părinţi Vasile cel Mare şi loan Gură de Aur, au postit şi au săvârşit şi Sfântul Maslu. După mai multe slujbe, copii s-au vindecat şi au scăpat de furia şi chinurile demonilor.

Eu am plecat în august 2006 în Grecia şi nu mai ştiu ce-a mai făcut femeia aceea după vindecarea copii­lor ei. A rămas acolo sau s-a întors în locurile natale, nu ştiu...

Un vizitator nocturn tulbură casa...

Părintele Pavel a fost hirotonit acum câţiva ani la 1985 Biserica Sfântul Ioan Botezătorul din oraşul Likasi, în sudul statului Congo, dar în acelaşi timp lucra şi ca funcţionar la birourile Căii Ferate. în timpul săptămânii mergea la birou, iar duminica şi la sărbătorile mari slu­jea în biserică. Peste doi ani va ieşi Ia pensie şi se va pu­tea dedica exclusiv slujirii Bisericii lui Hristos.

Acum câţiva ani a fost părtaş la următoarea întâmplare:

Superiorul său de la serviciu, pe nume Marcel, bo­tezat catolic, era tulburat de un fenomen misterios, care se petrecea în casa lui. Locuia împreună cu sora lui Se- fora, care era logodită. în multe seri, la miezul nopţii, în timp ce aceasta dormea, se deschidea uşa camerei ei şi o prezenţă misterioasă intra înăuntru. Cu o voce furioa­să şi sălbatică îi striga: „Ridică-te şi pleacă din patul meu!” Fata se trezea deodată jos din pat, pe podea, în mijlocul camerei, fără să înţeleagă cine a dat-o jos şi cum a ajuns acolo. Acest lucru se repeta aproape în fie­care seară.

Când a auzit cele relatate, părintele Pavel i-a spus şefului său că ar fi bine să apeleze, pentru această pro­blemă, la unul dintre preoţii lor catolici. Acesta însă i-a răspuns că are îndoieli în privinţa ajutorului pe care i l-ar putea oferi un preot de la biserica lor şi-a insistat să-l ajute chiar el, în calitate de preot ortodox şi de prier ten.

Atunci, părintele Pavel i-a spus să vină împreună cu sora lui, următoarea duminică, la Biserica Sfântului Ioan. Şi, într-adevăr, au venit. După Sfânta Liturghie, părintele i-a citit fetei Molitfele Sfântului Vasile cel Ma­re, alte rugăciuni de exorcizare şi a stropit-o cu aghias- mă. Apoi i-a spus să meargă fără nicio frică acasă şi să doarmă în patul ei, pentru că nimic nu o va mai tulbura. Şi, într-adevăr, copila a dormit din acea seară liniştită, fără să mai aibă nici cea mai mică ispită. Tăria rugăciu­nii părintelui Pavel şi puterea credinţei ortodoxe asupra

forţelor întunericului au adus rezultatul dorit.

 

φφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφφ

 

Idolul magic s-a lipit de mâna lui

Părintele Iosif din Lubumbasi ne-a istorisit un alt caz tragic şi grăitor, petrecut în Cinshasa, capitala sta­tului Congo. Pe vremea când trăia în acel oraş, unde de altfel s-a şi născut, s-a întâmplat ceva incredibil, la o biserică romano-catolică. Pe atunci şi el şi toată familia lui erau catolici. Paroh la acea biserică era un preot venit din Bel­gia, care-şi dorise să lucreze aici ca misionar. Reuşise, prin zelul său personal, să atragă mulţi africani te cato­licism. Vizavi însă de biserică, locuia un vrăjitor. în fie­care zi, în special la orele la care în biserică se ţineau slujbe, vrăjitorul începea să bată din tobele lui, să strân­gă mulţimea de curioşi şi să-şi facă ritualurile lui magi­ce, Punea mici idoli de lemn să danseze, pe oameni îi antrena să cânte cât mai zgomotos, deranjând astfel slujbele din biserică în mod intenţionat.

Preotul l-a rugat să înceteze cu aceste manifestări gălăgioase sau să le organizeze la o altă oră, dar acela nu l-a luat în seamă. într-o după-amiază, scos din sărite de circul demonic făcut în faţa bisericii, preotul a venit în mijlocul lor, a înhăţat figurinele de lemn şi a încercat să le arunce pe jos. Dar, ce să vezi! Una dintre statuete i s-a lipit de palmă şi nu s-a mai dezlipit sub nicio formă. Degeaba trăgea săracul preot cu toată puterea de ea, nu reuşea nimic, parc-ar fi fost crescută din carne. Au tre­cut două zile şi obiectul magic nu se dezlipea de palma preotului. Disperarea sa ajunsese la extrem. S-a dus la mag, iar acela i-a spus: „Dacă mă laşi liniştit, să-mi fac treaba mea, atunci nici idolii mei nu te vor mai deran­ja!” Atunci preotul i-a promis că va face orice, numai să-l elibereze de ruşinea ce l-a lovit. Atunci, magul a po­

runcit figurinei idoleşti să se dezlipească de palmă pa- pistaşului. După ce a scăpat din această încercare, cato­licul a renunţat la experienţa lui misionară şi s-a întors cu primul avion în ţara sa!

Din această întâmplare pot să înţeleagă şi „priete­nii” noştri ecumenişti că nu mai există harul Sfântului , Duh în biserica papei, care nu mai este în stare să alun­ge demonii. Aşadar, nu mai există nici posibilitatea mântuirii pentru credincioşii lor!

Tu... să mă alungi de aici... mâi Capucinule?

Vrednicul de pomenire părintele Cosma, misionar timp de li ani în regiunea Katanga din sudul statului Congo, ne-a povestit un alt caz interesant, din care ne dăm seama că nu mai există dumnezeiescul har în bişe- rica papală. Un creştin catolic, afectat de magia neagră, a de­venit demonizat. Se manifesta zgomotos, îşi rupea hai­nele de pe el şi pleca pe drumuri dezbrăcat complet. în- tr-o zi, părintele Cosma s-a întâlnit cu el pe drum, dar nu a reuşit să comunice nimic cu cel bolnav. In schimb, a vorbit cu părinţii lui şî le-a recomandat să încerce pe toate căile să-l vindece pe băiatul lor, să apeleze şi la bi­serică, pentru că reprezenta un pericol pentru cei din jur. Părinţii l-au dus într-o zi la biserica lor catolică şi l-au rugat pe preot sa citească rugăciuni de exorcizare pentru fiul lor. Preotul a început să citească, dar demo­nul s-a înfuriat foarte tare, chinuindu-1 pe bietul tânăr. La un moment dat, a încercat chiar să-l atace pe preot, după care i-a spus cu dispreţ, prin gura băiatului: „Tu... să ma alungi de aici, măi, capucinule?” Şi îndată demo­nul l-a părăsit pe băiat şi a intrat în preot! îl numise în chip ironic capucin, deoarece ştia că aparţinea acestei tagme.

Alungaţi-pe capucin. De ce l-aţi mai adus aici?

Din revista religioasă Presa Ortodoxă de pe luna decembrie a anului 1966 citim următoarele: „Ziua de 20 octombrie, sărbătoarea Sfântului Gherasim de Kefalo- nia, s-a prăznuit cu deosebită strălucire şi au participat pelerini veniţi din toate colţurile Greciei.

Din păcate, liturghia arhierească, la care au parti­cipat cinci mitropoliţi, a fost tulburată de prezenţa im­pertinentă a unui cleric romano-catolic, aşezat aproape de moaştele sfântului, lângă cântăreţii de la strană. A- cest lucru a generat tot felul de comentarii negative. Mulţi creştini evlavioşi au contestat zgomotos gestul mitropolitului filocatolic Apostol de Karpathos, care l-a luat de braţ pe indezirabilul reprezentant papal şi l-a aşezat în prima linie, între arhiereii ortodocşi. La sfâr­şitul slujbei a avut loc o scenă la care puţini s-au aştep­tat, în momentul în care treceau arhiereii, o femeie de- monizaţă din mulţime a început să strige către ei: „De ce l-aţi adus pe capucinul ăsta aici...? Daţi-I afară! Daţi-1 afară! Din cauza lui nu face sfântul nicio minune!” Şi într-adcvăr, anul acela nu avusese loc nicio minune.

 

Astăzi la Sfântul Gherasim a fost şi prietenul meu, italianul...

Demonizata despre care am amintit mai sus a fost dusă apoi la Biserica Sfântul Andrei, unde se păstrează piciorul celui dintâi Apostol al Domnului, pe care se poate observa încă semnul răstignirii. Acolo, demonul care o stăpânea a început să urle din ea şi să o agite zi­când: „Astăzi la Sfântul Gherasim a fost şi prietenul meu, italianul...! De aceea nu a făcut minuni sfântul în acest an”. în acelaşi timp, a fost adusa în biserică o altă fe­meie demonizată. Preotul a sfătuit-o să meargă şi în Pa­tra, ca să se închine şi la capul Sfântului Andrei. Atunci demonul din ea a strigat: «Care cap? Capul acela este un idol! Acolo vă închinaţi la demoni! Aici este Sfântul Andrei!»Atunci unul dintre creştinii prezenţi a zis: „Atunci să distrugem sfintele moaşte...!” Iar demonul i-a răs­puns: „Nu, nu le distrugeţi! Ah, ce mă doare...! De ce spun acestea...! Mă chinuie mult Sfântul Andrei, de vor­beşte gura fără mine...! Nu e bine să spun asta...! Au, mă arde...!”

La această scenă au fost martori zeci de creştini şi preoţi.

Monahii ortodocşi văd în timpul rugăciunii lumina cea necreată

Prin harul Sfântului Duh, care lucrează în Sfintele Taine ale Bisericii noastre Ortodoxe, orice creştin con­ştiincios - şi mai ales monahul - se poate curăţa progre­siv de patimile sufleteşti şi trupeşti, urcând pe cea mai înaltă treaptă duhovnicească, aceea a vederii luminii ce­lei necreate. γγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγγ

 

Această stare este ultima treaptă a vieţii duhovniceşti întru Hristos, ceea ce înseamnă că ascetul a ajuns deja la măsura sfinţeniei şi s-a unit în chip tai­nic întru Duhul Sfânt cu întreaga Sfântă Treime şi se găseşte deja în slava raiului.

 

Această lumină este imaterială şi se identifică cu prezenţa lui Hristos, deoarece Acesta S-a descoperit pe Sine ca Lumina pe muntele Taborului, descoperindu-Şi dumnezeirea faţă de cei trei apostoli. Ea nu se percepe, nu este controlată de voinţa ascetului şi nu se descoperă fiecăruia în acelaşi mod sau însoţită de aceleaşi semne ale revelaţiei. Ascetul nu o caută în mod special, nu face din ea un scop în sine, deoarece este în pericol de a fi înşelat de diavol şi de a accepta în sine duhul rătăcirii. Acesta este duhul diavolului, care poate să-l devieze pe om până în prăpastia iadului. Ascetul doar plânge pen­tru păcatele sale şi se smereşte continuu în faţa lui Dumnezeu. Şi dacă este voia Domnului, va primi şi a- cest dar desăvârşit, atunci când Dumnezeu consideră că sufletul lui e pe deplin pregătit pentru acest har. în acea stare, Dumnezeu copleşeşte sufletul ascetului, iar acesta doar se supune cu smerenie. în timpul contemplării luminii dumnezeieşti, rugăciunea inimii practic înce­tează, deoarece ascetul se găseşte deja în stare de co­ntemplare a lui Dumnezeu. Iar contemplarea lui Dum­nezeu este egală cu contemplarea luminii celei necreate.

După cum se ştie, creştinii catolici şi în special monahii lor nu ştiu să se roage cu dulcea rugăciune a lui Iisus: „Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”. Ei se concentrează şi cugetă la evenimentele din viaţa Mântuitorului, a Maicii Domnului, a Apostolilor etc. Nu pot să plângă pentru păcatele lor, pentru că nu mai există înlăuntrul lor Du­hul lui Dumnezeu, ci duhul înşelării.

Problema luminii celei necreate este foarte com­plexă în biserica papală, are multe consecinţe şi începe din vremea Sfântului Grigorie Palama. Acesta a scris mai multe lucrări apologetice, referitoare la vederea lu­minii celei necreate, fiind el însuşi un isihast desăvârşit, care avea experienţa contemplării. El a răspuns cu aceste lucrări acuzaţiilor venite din partea unui monah catolic, pe nume Varlaam de Calabria, venit din Sicilia la Sfântul Munte. Străin de viaţa de rugăciune contem­plativă a monahilor de aici, a început să ironizeze tră­irea isihastă, pe care o considera o mişcare eretică în sâ­nul monahismului athonit.

 

Sfântul Grigorie Palama a combătut în lucrările sale aceste acuzaţii, ieşind învingător în cadrul contro­verselor legate de isihasm, fapt ce a fost confirmat de Biserică, prin canonizarea sa la doar câţiva ani după moarte. Biserica papală a adoptat învăţăturile eretice

ale lui Varlaam şi de aceea îl urăşte de moarte pe Sfân­tul Grigorie Palama, care le dă peste cap toate inovaţiile în materie de credinţă. Ei neagă învăţăturile lui şi nu-1 recunosc drept sfânt. Pentru noi, însă, el este propovă­duitor al harului şi exemplu, inspirat de Dumnezeu, pentru orice monah. De atunci, aşadar, biserica papală a deviat şi pe această temă teologică majoră, prin repre­zentantul ei, monahul Varlaam, şi a dogmatizat greşit, afirmând că harul este creat. Prin urmare, dacă este creat, nu-1 mai poate îndumnezei pe om, care este şi el la rândul lui creatura lui Dumnezeu, De aceea, oricât se vor lupta aşa-zişii ecumenişti să realizeze unirea, nu vor reuşi. Ar trebui să ştie că aceasta nu ar putea fi decât lu­crarea proniei dumnezeieşti. Nu se pot sprijini pe rela­ţiile externe sau pe declaraţiile politice, ci doar pe sme- rirea reprezentanţilor patriarhiei căzute a Romei, care s-ar întoarce la acceptarea, fără compromisuri, a învă­ţăturii Bisericii celei Una a lui Hristos, din primele zece secole creştine.

Sfinţii noştri sunt păstrători statornici ai tradiţiei monahale, din cadrul Bisericii noastre Ortodoxe. Prin asceza lor personală, s-au eliberat de patimile lumeşti şi s-au dovedit a fi vase alese ale harului şi mărturisitori ai sfintelor învăţături ale Duhului Sfânt.

Un exemplu grăitor îl reprezintă şi Sfântul Sime­on Noul Teolog, care a descris în poemele sale teologice experienţele ascetice şi contemplarea luminii celei ne­create. Şi iată ce scrie în primul Cuvânt al poemelor sale despre dragoste: „împărăţia lui Dumnezeu se câştigă prin luptă, se ia cu asalt. Iată care sunt armele ce te aju­tă: privegherea şi postul, pocăinţa fierbinte şi lacrimile, permanenta aducere aminte de moarte, rugăciunea ne­încetată, răbdarea faţă de toate ispitele ce vin, tăcerea faţă de toţi, smerenia adâncă şi ascultarea desăvârşită, tăierea voii proprii. Acestea aduc liniştirea sufletului şi luminarea minţii tale...”. în Cuvântul 37 descrie trăirile sale duhovniceşti, generate de vizitele repetate ale dum­nezeieştii lumini: „Totul este doar lumină şi bucurie, blândeţe şi pace. Milă nemărginită şi adânc de iertare. Cele nevăzute se văd, cele nedespărţite se despart. Lu­mina cea neapropiată, de neatins, îmi luminează min­tea. Văd cele ce nu pot fi definite. Toate, înţelegându-le, nu le pot exprima, contemplu cele ce se succed cu repe­ziciune, care vin şi se pleacă, unificând întreaga existen­ţă....Timpul parcă îşi pierde consistenţa sau devine veş­nicie.”

Şi acum, ca să-i încredinţăm şi pe cei care încă se mai îndoiesc că acelaşi har luminos continuă să existe şi în secolul 20, vom prezenta în continuare un fragment din scrisoarea monahului Chirii Aghioritul, purtătorul de Dumnezeu, pe care a trimis-o unei familii evlavioase din Atena, prin anii ‘60. în fragmentul referitor la „ilu­minarea primită prin dumnezeiasca lumină necreată” iată ce relatează: „Când omul ajunge la curăţirea inimii, atunci urmează şi desăvârşirea rugăciunii, adică a rugă­ciunii minţii şi a inimii, care, zi după zi, curăţă inima şi o pregăteşte pentru primirea luminii şi strălucirii dum­nezeieşti. în funcţie de gradul de purificare urmează şi arătarea luminii, care are loc doar în timpul rugăciunii minţii. Când omul stă pe scăunelul lui şi se roagă în li­nişte, fără nicio grijă exterioară, este înconjurat de lu­mina cea cerească. Atunci i se deschid ochii sufleteşti şi vede toate lucrurile în lumină, aşa cum i le descoperă Dumnezeu...» (Din cartea Monahismul isihast, Editura Stupul Ortodox, 2009).

Un alt exemplu contemporan de monah purtător de Dumnezeu, este cel al ascetului Paisie Aghioritul. S-a născut în Farasa - Capadocia, în 1924, iar după 40 de zile părinţii săi au trebuit să se refugieze în Grecia. De mic copil a îndrăgit viaţa monahală şi de aceea a ajuns la Sfântul Munte. Aici cei mai mulţi ani i-a petrecut ca eremit la Kapsala, lângă Karyes, la chilia Panagouda. legătură cu lumina cea necreată, care a inundat chila sa, a povestit următoarele: „Odată, în timp ce spuneam rugăciunea minţii, noaptea, m-am simţit pătruns de o mare bucurie. Am continuat să spun rugăciunea şi, deo­dată, chilia mea s-a umplut de lumină. Era o lumină al­bă, cu o uşoară tentă albăstruie. Inima mea bătea cu dulceaţă. Am continuat să mă rog aşa până la răsăritul soarelui. Lumina era aşa de puternică! Mai puternică decât lumina soarelui. Acesta îşi pierdea strălucirea în faţa ei. Vedeam soarele, iar lumina lui mi se părea pali­dă, aşa cum este lumina lunii, atunci când este lună pli­nă. Am văzut acea lumină pentru mult timp. Apoi, după ce s-a retras, am simţit harul slăbind şi nu-mi mai pu­team găsi consolare sau bucurie în nimic. Simţeam că am căzut dintr-o stare superioară într-una mult mai jos. Mă vedeam pe mine însumi, ca pe un animal oarecare. Mă duceam să mănânc, să beau apă, să-mi împlinesc ascultarea, dar mă simţeam ca o simplă vieţuitoare. Acest sentiment îl uitasem aproape complet, dar mi l-am adus aminte alaltăieri, când am discutat cu un avocat evlavios, care practica şi el rugăciunea minţii, deoarece trăise aceeaşi experienţă...” (Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, scrisă de ieromonahul Isaac, Sfântul Munte, 2004, pp. 199-200).

ΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚΚ

 

Sfântul Spiridon a respins construirea unui altar catolic în biserica sa din insula Kerkyra

Sfântul Spiridon, pe care-1 prăznuim în Biserică la decembrie în fiecare an, s-a născut în Cipru în seco­lul al IV-lea. Pentru credinţa sa puternică, simplitatea şi sfinţenia vieţii, a fost învrednicit de Dumnezeu să devi­nă, din păstor de oi, păstor de oameni în oraşul Trimi- tunda. După o viaţă uimitoare, presărată cu nenumăra­te minuni, a trecut la Domnul în anul 348,1a vârsta de 78 de ani. Descoperirea sfintelor sale moaşte întregi şi

nestricate i-a determinat pe împăraţii bizantini să le a- ducă la Constantinopol. După căderea cetăţii sfinte în mâinile turcilor, preotul Gheorghe Kaloheretis a luat sfintele moaşte, împreună cu cele ale sfintei împărătese Teodora, soţia împăratului iconomah Teofil (842) şi le-a dus în Kerkyra. Călătoria lui, într-o perioadă tulbu­rată de război, nu a fost deloc uşoară. Ce a făcut acest preot evlavios? A înfăşurat sfintele moaşte în pânză de sac, iar la capete a umplut cu paie. Apoi le-a legat de-o parte şi de alta a unui măgăruş cu care călătorea. Când era întrebat de oamenii simpli sau de gărzile turceşti ce transportă acolo, el le spunea că vine din Constantino­pol, refugiat, şi că are paie pentru hrana măgăruşului pe drum.

Odată ajunse la destinaţie, sfintele moaşte au făcut multe minuni, salvându-i pe locuitorii insulei de diferite invazii, epidemii sau alte catastrofe. în anul 1594 au fost aşezate definitiv în biserica unde se pot ve­dea şi astăzi. Această biserică fusese construită şi sfinţi­tă în anul 1589.

O mare minune a săvârşit sfântul în 1716, când a salvat insula de invazia turcilor. Locuitorii insulei obiş­nuiesc până în zilele noastre, să sărbătorească la 11 au­gust acest eveniment. Doi ani mai târziu insula a fost ocupată de vene ţi­cni. Conducătorul flotei lor, Andreas Pizzani, a dorit să construiască în biserica centrală a oraşului, acolo unde se găseau şi moaştele sfântului, un altar catolic, unde să poată săvârşi liturghia (missa) preoţii care-1 însoţeau.

Dar cum ar fi putut vreodată turnul de veghe al Ortodoxiei, Sfântul Spiridon, să permită ca în biserica lui să se săvârşească o slujbă a preoţilor de altă credin­ţă, a celor care folosesc, în misa lor, azima?

El s-a arătat în vis amiralului şi l-a avertizat să re­nunţe la o astfel de iniţiativă, dar acela nu s-a lăsat con­vins, deoarece, la sfatul teologului care-1 însoţea, urmă­

rea să-i latinizeze pe toţi locuitorii insulei. Văzând acea­stă îndărătnicie, într-o noapte, Sfântul Spiridon a arun­cat o făclie în depozitul de praf de puşcă aflat în apropi­erea comandamentului latinilor. Ceea ce a urmat a fost înspăimântător. S-au dărâmat toate clădirile din jur, lo­cuite de soldaţii latini, iar cei mai mulţi au murit - peste 900 de persoane. O cruntă pedeapsă a primit şi amira­lul lor, care şi-a găsit sfârşitul, strangulat între două bârne grele, care i-au căzut pe gât. în acelaşi timp, teo­logul latin a fost găsit strivit sub dărâmături.

Paznicul depozitului de praf de puşcă a supravie­ţuit şi a mărturisit că, în acea noapte, l-a văzut pe Sfân­tul Spiridon intrând cu o făclie în mână şi aprinzând butoaiele cu ea. A îndreptat arma spre el şi l-a somat să se oprească şi să spună cine este. în loc de răspuns, sfântul l-a apucat de mână şi în chip minunat l-a purtat în afara taberei latinilor, lăsându~l în picioare, singur, cu arma în mână, lângă biserica sa din centrul oraşului.

în aceeaşi noapte în care s-a petrecut catastrofa, prin intervenţia sfântului, un catolic care privea de la balconul casei sale, a mărturisit că a văzut trei flăcări ţâşnind din clopotniţa bisericii sfântului şi îndreptâri- du-se spre depozitul de muniţie. Imediat după aceea, depozitul a explodat.

Tot atunci s-a petrecut un lucru terifiant şi în casa amiralului din Veneţia. Un fulger a carbonizat tabloul care-1 reprezenta şi care era atârnat în salonul central, fără să rănească pe nimeni din familie. Toate acestea au avut loc în noaptea de 12 noiembrie 1718.

Cum aşadar, după toate aceste pedepse, nu-şi dau seama că inovaţiile papale sunt urâciune în faţa lui Dumnezeu? Fie ca Duhul Sfânt să-i lumineze şi să-i întoarcă la adevărul pe care l-au părăsit.

Anafura din Biserica Ortodoxă devine frumos mirositoare: - Sfântul mucenic Ahmed

în fiecare an la 3 mai Biserica îl prăznuieşte pe sfântul nou mucenic Ahmed, care a fost mucenicit la Constantinopol în 1682. S-a născut în acest oraş şi era turc, musulman. Se ocupa cu contabilitatea şi înainte de a fi botezat îl chema Pat Siourounis. Nu avea soţie, în schimb, conform cu legile musulmane din acea vreme, avea două sclave creştin ortodoxe, aduse din Rusia, una tânără şi alta mai în vârstă. Cea din urmă se ducea ade­seori la biserică, iar la întoarcere îi aducea celei tinere anafura.

După ce o mânca, dacă era în preajma lui Ahmed, acesta simţea o mireasmă foarte plăcută ce ieşea din gura sclavei lui. A întrebat-o ce a mâncat de-i miroase aşa de frumos gura, iar aceea i-a răspuns că n-a mâncat nimic altceva decât un pic de pâine sfinţită adusă de la biserică.

Stăpânul a rămas uimit şi, atins de harul divin, a devenit curios să vadă cum primesc creştinii această pâine în biserica lor şi ce fel de slujbe ţin acolo. într-o zi, aşadar, s-a îmbrăcat în haine creştine şi s-a dus la bi­serica patriarhală să urmărească Sfânta Liturghie. Stă­pânul Hristos, cunoscând adâncul inimii lui, i-a descoperit şi alte taine.

In timp ce preotul păşea spre Sfântul Altar, după ieşirea cu Cinstitele Daruri, era învăluit de o lumină dumnezeiască şi părea că nu mai atinge podeaua cu pi­cioarele. Apoi a observat că, atunci când patriarhul bi­necuvânta mulţimea, din degetele sale ieşeau raze lumi­noase care străluceau peste capetele credincioşilor. A observat însă că aceste raze nu atingeau şi capul lui şi s-a întrebat de ce. A mai intrat în biserică încă de trei ori după aceea şi de fiecare dată vedea aceste semne minunate.

A fost pătruns de adevărul credinţei ortodoxe şi a chemat un preot ca să-l boteze. Acesta, cu acordul patri­arhului, l-a botezat în taină, iar de atunci Ahmed a trăit ca şi creştin în ascuns, de frica mâniei compatrioţilor săi.

La una dintre petrecerile lor, unde erau prezente tot felul de personalităţi, a fost invitat şi Ahmed. Au în­ceput o discuţie despre care ar putea fi cel mai mare şi mai frumos bun al lumii. Atunci Ahmed a simţit că a ve­nit timpul să urmeze cuvintelor Mântuitorului, care spune: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi eu pentru el înaintea Tatălui meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui meu, Care este în ceruri (Matei 10, 32-33). A stat drept în mijlocul lor şi le-a zis: „Credinţa creştinilor ortodocşi este cel mai mare bun al lui Dumnezeu în lume!”

ΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦ

 

Apoi a mărturisit înaintea tuturor că s-a botezat ortodox şi că s-a lepădat de rătăcirea musulmană şi de falsul profet Mahomed. îndată a fost arestat şi dus spre a fi judecat după legea lor. Fără prea multe discuţii, a fost condamnat la moarte prin decapitare. L-au dus la locul numit Keaphane Baze şi acolo Ahmed a primit cununa mucenicească şi a intrat în slava veşnică, împreună cu ceilalţi sfinţi din veac ai Bisericii noastre Ortodoxe.

Anafura şi aghiasma vindecă

Următorul episod l-am aflat de la Nicolae ICabunda, catehetul parohiei Sfinţii Arhangheli din ora­şul Kazobalesau. Acest oraş este în sudul statului Con­go, aproape de graniţa cu Zambia. în urmă cu doi ani s-au construit aici de către firma de construcţii a Misiu­nii Apostolice din Kolwezi o biserică mare, o şcoală, un baptisteriu şi o casă parohială.

în anul 2003, catehetul s-a îmbolnăvit grav de malarie. Suferea de aproape trei luni. Slăbise foarte mult şi din cauza lipsei banilor nu a putut să meargă la doctor.

Diaconul parohiei, părintele Avraam, l-a vizitat, ca înainte de moarte, ca să-l consoleze. Nicolae i-a cerut ajutorul. Să găsească o maşină care să-l ducă la un spi­tal în Lububasi, la 100 de kilometri distanţă.

Au mers mai întâi împreună, cu greu, până la casa părintelui Iosif Kashinda, pentru a se spovedi, în even­tualitatea că avea să moară. Nicolae i-a cerut şi acestuia bani pentru tratamentul său, însă părintele Iosif i-a spus: „Bani, din păcate, nu am să-ţi dau. Am doar nişte aghiasmă şi puţină anafura de la biserica noastră. Ia-le pe acestea şi, dacă va fi voia lui Dumnezeu, te vei vindeca.”

Nicolae, după rugăciunile citite de preot, a băut aghiasma şi a mâncat anafura şi - minune! Încet-încet a început să-şi revină. Febra a scăzut, s-a putut ridica din pat şi a început să mănânce.

n Această minune a devenit repede cunoscută de mulţi oameni, care au început să creadă cu statornicie că Biserica noastră Ortodoxă este singura Biserică adevărată a lui Hristos, unde locuieşte Sfântul Duh, Cel ce dăruieşte lumii mântuire, iertarea păcatelor, vinde­care; sufletească şi trupească.

 

Uleiul din candelă şi aghiasma vindecă

£ Cazul următor mi l-a povestit catehetul parohiei Sfânta Anastasia Romana din satul Mungulunga, aflat în regiunea ICatanga - Congo. Numele acestuia este Petros Kulianga.

Una dintre creştinele de aici, pe nume Irina, a rămas la un moment dat însărcinată. După trei luni a mers la doctor pentru un examen de rutină. Acesta a

asigurat-o că e însărcinată şi i-a dat indicaţiile de rigoare. După puţină vreme, insă, femeia s-a îmbolnăvit şi a început să aibă hemoragie, fiind în pericol să piardă sarcina. A mers îndată la medic, iar acesta, după ce a consultat-o, i-a spus că, din păcate, fătul a murit în pân­tecele ei şi că ar trebui operată de urgenţă, pentru a fi scos. Femeia, disperată, a început să se certe cu docto­rul şi în cele din urmă a fugit acasă.

Sora ei mai mică a fugit îndată la părintele satului,; Timotei, ca să-i ceară sfatul. Acesta i-a dat ulei din can-j dela ce ardea în faţa icoanei Maicii Domnului, cu care să-şi ungă pântecele şi aghiasmă pe care s-o bea.

Minunea s-a petrecut! Hemoragia a încetat, iar fe- meia a lepădat fătul mort, fără să mai ajungă ia opera-; ţie. S-a dus apoi la doctor, pentru a-i relata cele întâm­plate. Acela a rămas uimit de acest deznodământ incre­dibil. în mod normal ar fi urmat o septicemie generali­zată şi femeia ar fi murit cu siguranţă.

I-a spus Irinei: „Să crezi în Iisus Hristos, deoarece ceea ce ţi s-a întâmplat ţie, nu poate fi decât o minune. Biserica pe care o urmezi are putere foarte mare...”

 

Icoana Maicii Domnului îl sfătuieşte pe creştinul Dimitrie, fost musulman

La 18 noiembrie 1750 în oraşul Paramythia din Epir a fost mucenicit Sfântul Nou Mucenic Anastasie.

într-o zi, împreună cu alţi creştini, s-au dus la câmp să secere recolta. S-a întâmplat să treacă pe acolo fiul paşei Musa, care răspundea de acea regiune, împre­ună cu ostaşii lui. Ochii desfrânaţi ai câtorva turci a că­zut asupra surorii lui Anastasie. S-au apropiat şireţi, pentru a-şi pune în aplicare planul lor animalic. Ana­stasie şi-a dădu seama de pericol şi cu vorbe meşteşugi­te i-a făcut să se răzgândească. Le-a spuse ca acest abuz ar putea genera o revoltă generalizată din partea local-

nicilor regiunii, ceea ce nu ar fi pe placul paşei Musa. Supăraţi că le-a stricat planurile, turcii au început să-l acuze că a promis cândva că va trece la islam, iar acum neagă acest lucru. L-au arestat şi l-au dus în faţa paşei, pentru a răspunde acuzaţiilor. In faţa acestuia, tânărul spuse cu hotărâre şi fără teamă că niciodată nu s-a gândit să-şi părăsească credinţa părintească şi că, dacă va fi nevoie, va muri creştin ortodox. Paşa a dat poruncă să fie bătut şi aruncat în închisoare, până când se va gândi prin ce metode să-l facă să se răzgândească. Un prieten al paşei i-a spus că acest neam de creştini sunt foarte duri şi hotărâţi şi că nu va reuşi să-i învingă voinţa. Mai bine ar încerca să-l momească cu daruri şi promisiuni de mărire. A încercat despotul şi această metodă, dar Anastasie i-a răspuns cu curaj: „Eu am bu­nuri mult mai de preţ în ceruri, care sunt veşnice şi mult mai frumoase. Nu accept darurile voastre strică- cioase şi deşarte. Voi rezista până la moarte, ca să nu pierd darurile împăratului Ceresc, darurile lui Hristos.” Lângă paşă stătea în acel moment şi fiul său, care avea un fond sufletesc bun şi care se gândea în sine: „Oare ce fel de credinţă este aceasta a creştinilor, de nu sunt atraşi de bunătăţile acestei lumi şi acceptă orice jertfă, chiar şi moartea?”.

Şi, pentru că dorea să primească nişte răspunsuri la întrebările care-1 frământau, s-a dus pe ascuns noap­tea la închisoare şi a început să vorbească cu Anastasie. Iar Dumnezeu, văzând râvna lui, i-a descoperit o altă minune. Când gardianul i-a deschis uşa pentru a intra la deţinut, a văzut înăuntru doi tineri îmbrăcaţi în haine strălucitoare, şezând de-a dreapta şi de-a stânga creşti­nului. Neputând suferi strălucirea lor, a căzut la podea îngrozit. Atunci, atletul lui Hristos le-a făcut semn tine­rilor să plece şi fiul paşei a reuşit să se apropie. L-a în­trebat:

Cine erau cei doi tineri luminoşi?

Erau îngeri, păzitorii creştinilor.

Au şi musulmanii astfel de păzitori?

Noi creştinii, primim la botez câte un înger care ne păzeşte viaţa. Când murim, îngerul preia sufletul nostru şi, dacă suntem vrednici, îl duce în paradis. în vreme ce voi şi toţi ceilalţi necreştini, primesc doar un înger, pentru fiecare neam în parte.

De ce voi creştinii, dispreţuiţi toate bunurile ace­stei lumi şi nu sunteţi laşi în faţa chinurilor şi a morţii?

Noi credem că vom primi bunurile cele veşnice şi nestricăcioase, care se găsesc în ceruri, care nu se pot compara cu bogăţiile acestei lumi, ce nu sunt decât umbră şi vis.

în sufletul tânărului musulman harul Sfântului Duh a început să lucreze repede. A îngenunchiat în faţa creştinului şi l-a rugat să-l boteze. Anastasie i-a spus: „Această harismă nu o poţi primi acum, pentru că, dacă va afla tatăl tău, îi va ucide pe toţi creştinii din regiune. Crede în ascuns în Stăpânul Hristos, iar Acesta te va învrednici să primeşti dumnezeiescul har şi va lucra în interesul sufletului tău.”

Când paşa a văzut că voinţa creştinului nu poate fi înfrântă, a poruncit să fie decapitat în afara oraşului. Creştinii nu îndrăzneau să-i ridice trupul, din cauza ameninţărilor tiranului. Noaptea vedeau coborându-se flăcări deasupra sfintelor moaşte şi îi dădeau slavă lui Dumnezeu pentru sfântul care se descoperise între ei. în noaptea următoare, mucenicul i s-a arătat în vis paşei, îngrozindu-1 şi zicându-i să-i lase pe creştini să-i ridice trupul. El s-a supus, şi a doua zi credincioşii au luat moaştele şi le-au îngropat la o mănăstire din apropiere. După câţiva ani au fost scoase şi puse la loc de cinste spre închinare, pentru că erau izvorâtoare de mir.

Fiul lui Musa, după moartea mucenicului, era trist şi posomorât. îşi amintea de cuvintele lui şi se ruga la

Dumnezeu să-l învrednicească de primirea harului Său.

într-o zi, paşa a fost chemat de sora lui, ca să vină în satul ei, la o nuntă în familie. El s-a scuzat şi l-a tri­mis în schimb pe fiul lui. înainte de a pleca în această călătorie, acesta a mers pe ascuns la mănăstire şi s-a în­chinat la moaştele mucenicului, rugându-1 cu lacrimi ca să-l ajute. în acea noapte, Anastasie i s-a arătat în vis şi i-a spus: „Nu fii trist, frate, mergi în drumul tău şi vei primi ceea ce îţi doreşti!” A ajuns la casa mătuşii lui, a avut loc nunta şi după distracţie au mers toţi să se odih­nească. în timp ce dormea, fiul paşei a avut o vedenie. Un tânăr luminos i s-a arătat şi i-a spus: „Scoală-te re­pede şi urmează-mă!” Porţile casei s-au deschis singure, au trecut printre invitaţii care dormeau adânc şi au plecat mai departe^ Au ajuns lângă un izvor lângă care-i aştepta un ascet. îngerul Domnului l-a încredin­ţat ascetului şi i-a spus: „Urmează-1 ]pe acest monah, care te va duce acolo unde-ţi doreşti!” îngerul s-a făcut nevăzut, iar tânărul i-a urmat ascetului. După un drum lung şi obositor au ajuns la o mănăstire din Peloponez.

Vrăjmaşul diavol însă, a început să-i strecoare tot felul de gânduri de îndoială, aducându-i aminte de pă­rinţii săi, de viaţa îmbelşugată pe care o lăsase în urmă, încercând să-l aducă la disperare. Ascetul i-a spus să intre în biserica mănăstirii şi să se roage. în timp ce se ruga la icoana Maicii Domnului, i-a auzit vocea care-i spunea: „Să nu-ţi pară rău, copilul meu, pentru bună­tăţile trecătoare pe care le-ai părăsit, pentru că Fiul meu şi Dumnezeul meu a suferit multe pentru mântuirea oamenilor. Dimpotrivă, să te bucuri şi să te veseleşti, pentru că multe daruri vei primi în împărăţia Cerurilor”. Cam aceleaşi cuvinte de îmbărbătare le-a auzit şi din icoana lui Hristos.

Inima tânărului s-a umplut de o sfântă bucurie. Se simţea eliberat de patimi, alungase toate gândurile negre strecurate de diavol şi l-a întrebat pe ascet dacă icoanele vorbesc întotdeauna. „Nu copilul meu, doar atunci când este nevoie”, a răspuns acela.

După aceasta s-au îmbarcat pe o corabie şi ău mers în Patra. De acolo, ascetul l-a îmbarcat pe o altă corabie, i-a dat o scrisoare de recomandare şi l-a trimis la Veneţia, în Italia. Acolo l-a întâmpinat comunitatea grecilor care trăiau în acest oraş. L-au botezat şi a pri­mit numele Dimitrie. După puţină vreme, noul botezat a auzit de existenţa moaştelor Sfântului Spiridon din Kerkyra, de minunile care se săvârşeau acolo şi a decis să meargă să se închine la ele. A intrat în mănăstirea în­chinată sfântului şi a devenit monah, primind numele Daniil.           1

Pentru că avea în suflet dorinţa de a deveni muce­nic al lui Hristos, a plecat într-o zi la Constantinopol. Acolo însă creştinii greci l-au împiedicat să-şi dezvăluie adevărata identitate, deoarece se temeau de represalii cumplite din partea turcilor. De aceea, l-au rugat să se întoarcă din nou în Kerkyra. Odată ajuns din nou la mănăstirea lui, s-a dedicat construirii unei noi biserici în cinstea Născătoarei de Dumnezeu, care se mai cheamă şi Myrtia. A trăit în smerenie ca monah, până lâ sfârşitul hărăzit lui de Domnul.

Biserica papală nu mai cinsteşte deja icoanele sfinţilor, iar minunile şi descoperirile lor le consideră legende. Teologul papistaş Toma D’Aquino vorbea des­pre demitizarea Noului Testament. Toate minunile şi evenimentele care nu pot fi înţelese de raţiunea umană să fie respinse ca fiind nişte simple legende. închinarea la icoane în biserica papală a fost abandonată practic în momentul proclamării dogmei infailibilităţii papale, de care depinde în continuare mântuirea credincioşilor apuseni. Sistemul antropocentric al papismului este contrar teocentrismului. Doar papa este continuatorul lucrării lui Hristos pe pământ.

Până şi musulmanii recunosc harul preoţiei clerului ortodox

Sfântul Cuvios Iacov a fost mucenicit împreună cu doi ucenici de-ai săi, diaconul Iacov şi monahul Dioni- sie, în Adrianopol - Tracia, la 1 noiembrie 1520. S-a născut într-un sat din regiunea Kastoria şi a trăit apoi la Constantinopol, unde lucra ca măcelar şi comerciant de miei şi iezi, pentru curtea sultanului.

într-o zi, un prieten musulman l-a invitat la masă. laeov însă nu mânca mai nimic din cele puse înainte, ci prefera mai mult să discute. Atunci gazda l-a întrebat:

De ce. nu mănânci din bucatele pe care le-am pregătit şi mai ales carnea?

Pentru că noi creştinii în aceste zile postim. Sun­tem în postul Sfinţilor Apostoli.

Musulmanul a căzut pe gânduri şi a zis: „Voi creş­tinii, intr-adevăr aveţi o credinţă mare şi puternică!” A- uzind aceste cuvinte, Iacov s-a bucurat şi l-a întrebat:

De unde ştii tu că credinţa creştinilor este adevă­rată?

Atunci turcul a început să-i povestească următoa­rele: „Soţia mea era o femeie cuminte, aşezată şi am tră­it fericiţi mulţi ani. în urmă cu câţiva ani însă, a devenit deodată demonizată. Mi-am cheltuit aproape toată ave­rea încercând să o vindec. Am mers pe la doctori, apoi prin geamii pe la toţi imamii pe care-i cunoşteam, dar degeaba.Eram foarte trist şi nu-mi găseam liniştea.

 

ΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦΦ

 în­tr-o zi a venit la mine un prieten şi mi-a spus: «încearcă să mergi cu soţia ta şi la patriarhul creştinilor şi roagă-I să te ajute, pentru că creştinii se închină adevăratului Dumnezeu». Când am auzit acest sfat, mi-am zis că nu strică să încerc şi acest lucru şi-am mers la Patriarhul Nifon (fost monah al mănăstirii Dionisiu, a fost de trei ori numit Patriarh Ecumenic şi apoi Mitropolit al Ţării Româneşti. S-a întors în cele din urmă la mănăstirea de metanie şi a adormit întru Domnul în 1512. Pentru sfin­ţenia vieţii lui a fost canonizat şi este prăznuit la 11 au­gust). I-am povestit necazul meu şi mi-a zis: «Nu obiş­nuim să-i primim pe cei de altă credinţă, dar pentru că Stăpânul nostru Hristos ne-a spus: Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară! (loan 6, 37), adu-o pe soţia ta aici».

Am îmbrăcat-o în haine bărbăteşti şi am dus-o noaptea, ajutat de slujitorii mei, la patriarhie. Patriar­hul a dat poruncă preoţilor de acolo să deschidă uşile bisericii şi s-o aducă înăuntru pe soţia mea. Noi am ră­mas afară şi ne uitam din uşă la ce se întâmplă. A pus-o să stea jos, i-a pus pe cap epitrahilul şi omoforul, a luat sfânta evanghelie şi a început să citească din ea. Atunci am observat cum cupola bisericii parcă s-a deschis şi cum o lumină puternică, minunată, a coborât şi a învă­luit totul. Era orbitoare, ireală, ca şi cum ar fi venit din- tr-o altă lume. La sfârşitul rugăciunilor, lumina s-a re­tras din nou spre cupolă şi s-a ridicat la ceruri. Când mi-au încredinţat-o, soţia mea era vindecată! I-am mul­ţumit cu lacrimi patriarhului şi ne-am întors fericiţi a- casă. Dacă nu ne-am teme de autorităţi, am deveni şi noi creştini.”

EPILOG

Au trecut aproape o mie de ani de când prima din­tre patriarhiile istorice, a Romei, s-a îndepărtat de Bise­rica cea Una şi a schimbat aproape toate tradiţiile pro­prii creştinismului autentic. De atunci şi până în zilele noastre reprezentanţii papalităţii caută să refacă unirea cu Biserica Răsăriteană. Din păcate, dorinţa lor nu se bazează pe o întoarcere sinceră către Biserica Mamă, pe care în chip viclean au condamnat-o şi au anatematiza- t-o, în 1054, fără ca aceasta să fi greşit cu ceva. Mai mult, papii denumesc Biserica noastră „schismatică” şi pe ortodocşi „fraţi rătăciţi” şi ne aşteaptă sa ne întoar­cem în îmbrăţişarea lor! Evită sistematic să discute cu comisiile de dialog ale Bisericilor Ortodoxe asupra prin­cipiilor teologice pe care s-a sprijinit Biserica cea Una a lui Hristos în primele zece secole creştine. Fără găsirea şi recunoaşterea unor dogme şi învăţături comune, pro­prii Bisericii celei Una a lui Hristos de până la 1054, credem cu fermitate că reprezentanţii celor două părţi nu vor reuşi să colaboreze şi să apropie cele două Bise­rici (cea falsă de cea adevărată - n.n.).

O altă armă puternică, care ar putea ajuta acestei încercări comune, ar fi trăirea pocăinţei. Din păcate nu poate exista pocăinţă întru Hristos, acolo unde nu mai există Duhul Sfânt. Adevărata pocăinţă, cum se ştie, presupune smerenie, mărturisirea greşelilor şi a păcate­lor înaintea lui Dumnezeu, cu zdrobire de inimă şi cău­tare a milei dumnezeieşti. Cum pot să se pocăiască, ce­ea ce înseamnă să se lepede de patimile şi păcatele lor, de egoism, oamenii care nu mai au în credinţa lor pre­zenţa Duhului Sfânt? Iar dacă cred că totuşi se mai îm­părtăşesc de această prezenţă, de ce nu pot să se lepede de patimile lor? Nu judecam desigur pe nimeni, dar ne întrebăm de ce nu scot şi ei din morminte moaşte ne- stricăcioase şi izvorâtoare de mir, aşa cum scoate Bise­rica Ortodoxă?

Reprezentanţii care participă la aceste dialoguri, nu doar cei ortodocşi şi catolici, ci şi din partea celorlal­te culte protestante şi neoprotestante, se plâng de faptul că lucrurile nu avansează aproape deloc şi că după mai bine de 40 de ani nu se constată niciun progres real. Poate că a existat totuşi un „progres” din partea catoli­cilor, care au reuşit să înmoaie vigilenţa şi statornicia în dreapta credinţă a unor reprezentanţi ortodocşi. Acest lucru se poate constata din documentul comun redactat la întâlnirea de la Balamand din Liban, în iunie 1993, unde au fost admise lucruri inacceptabile. Dacă până; a- tunci uniaţia era condamnată oficial şi unanim de orto­docşi, ca fiind un obstacol major în calea dialogului, în textul de la Balamand este prezentată ca o „punte” care ar putea contribui la unire. Mai mult, s-a dat dreptul u- niaţilor să participe la întâlniri, cu pretenţia ca părerile lor să fie luate în consideraţie.

Tristeţea şi dezamăgirea noastră faţă de aceste lu­cruri a fost confirmată de reacţia imediată a Patriarhu­lui Ecumenic Bartolomeu şi a Patriarhului rus Alexei care au condamnat existenţa Uniaţiei şi au considerat-o ca pe un obstacol decisiv în calea dialogului.

Din păcate, strategia bisericii Romei nu s-a schim­bat nicio secundă. Continuă să organizeze misiuni, să trimită episcopi, clerici şi monahi în regiuni unde nu există deloc credincioşi catolici. Spre exemplu, după că­derea comunismului au trimis 2500 de misionari în Al­bania. în vreme ce din Grecia au fost trimise în sprijinul Arhiepiscopului Anastasie doar 15 persoane. în oraşul Koriţa, unde nu exista niciun catolic, papa a instalat un episcop, cu tot personalul aferent. Au construit şi o bi­serică şi-au început un prozelitism agresiv faţă de orto­docşii albanezi. La fel au procedat şi în Arghirocastro şi în toată ţara.         j

Simţim o adâncă tristeţe când vedem oameni care s-au născut ortodocşi şi care au fost momiţi cu diferite avantaje materiale şi promisiuni de mărire să-şi aban­doneze credinţa. Au devenit un fel de noi ieniceri, care au ridicat armele nerecunoştinţei şi ale trădării şi-au lo­vit în Trupul Bisericii lui Hristos, pe care au negat-o, pierzându-şi astfel sufletele pentru vecie. Se bazează pe banii pe care i-au primit, pe măririle lumeşti care le-au fost promise şi trăiesc în confuzie, voind să fie învăţă­tori ai legii, dar neînţelegând nici cele ce spun, nici ce­le pentru care dau adeverire (1 Timotei 1, 7).

Ne spun Sfinţii Părinţi că este mai bine dacă ar trăi cineva, chiar cu păcatele lui de zi cu zi, în ortodoxie, decât să trăiască o viaţă aşa-zis sfântă şi să renege Bise­rica Ortodoxă. Ortodoxul, chiar dacă are păcate, prin pocăinţă se va mântui, în vreme ce ereticul, chiar dacă doreşte, nu se poate pocăi şi deci nici mântui, deoarece îi lipseşte dumnezeiescul har. Erezia este o rătăcire dia­volească şi, de aceea, cât trăieşte în erezie, omul nu se poate mântui. Diavolul răstoarnă valorile, îi prezintă victimei sale lumina evangheliei ca fiind întuneric, iar întunericul păcatului şi al ereziei ca fiind lumină. Min­tea ereticului este inundată de mândrie luciferică. Se pierde smerenia, cea care îi oferă omului dumnezeiasca lumină şi harul lui Dumnezeu.

Adresăm aşadar o rugăminte fierbinte către toţi creştinii ortodocşi de pretutindeni, să păstrăm împreu­nă steagul sfânt al Ortodoxiei în inima şi în viaţa noas­tră. Numai aşa putem să fim protejaţi duhovniceşte de orice rană sufletească. Fără Ortodoxie închidem porţile mântuirii nu doar pentru noi, ci şi pentru atâtea milioa­ne de oameni care-şi doresc unirea cu Hristos şi pentru care suntem responsabili în faţa lui Dumnezeu. Sufletul lor este avid de libertate, de pace, de bucurie în inimă, de toate aceste daruri ale Duhului Sfânt, care nu se pot obţine în afara credinţei autentice şi a luptei duhovni­ceşti împotriva patimilor. îndepărtarea de sfânta, noas­tră credinţă este în acelaşi timp îndepărtare de Biserică şi de Dumnezeu. Aceasta înseamnă, într-un cuvânt, moartea sufletului! Fie ca Bunul Dumnezeu să ne pă­zească de asemenea rătăciri.

Rugăciunea tuturor ortodocşilor ar trebui să fie fierbinte şi neîncetată către Bunul Dumnezeu, Care-Şi iubeşte făpturile Sale, să-i întoarcă pe toţi cei rătăciţi în staulul Sfintei Sale Biserici, unde vor străluci toţi cei nou luminaţi „străini de orice întinare a celor cuviin­cioase”, cum spune un imn al Bisericii noastre. Amin.

CUPRINS

Introducere                             5

Erorile papismului                                                       13

Statul Vatican 13

Purcederea Sfântului Duh „şi de la FiuT - Filioque....                        19

Infailibilitatea papală  23

Primatul papal                                                 31

Comercializarea virtuţilor                                37

Purgatoriul      .                                                           39

Imaculata concepţie a Născătoarei de Dumnezeu...42

Sfântul Botez                          45

Mărturii           despre Sfântul Botez  47

Am      văzut cu ochii mei un porumbel          47

Un       mic înger?                                .....48

Mărturii           ale celor botezaţi                                                         49

Experienţe       ale soţilor Atanasie şi Maria    56

Cum    a devenit Filip creştin ortodox            58

Taina Mărturisirii                                             60

Mărturii despre Taina Mărturisirii       64

Hristos nu acceptă jertfa săvârşită de clericii nespovediţi                                                                               64

„Tu,     însă, pocăieşte-te...!”                                       ..*65

Cel       care nu s-a spovedit niciodată în viaţă va

fi condus de demoni în iad!                                        66

Un       mort a înviat în laboratorul de anatomie

al facultăţii de medicină                                  67

Mărturisirea     tuturor păcatelor aduce iertarea deplină a celui spovedit                                68

Sfânta împărtăşanie                 68

Mărturii despre Sfânta împărăşanie    .70

îngerii  se închină la Sfântul Potir.....              71

Amintiri           din viaţa părintelui Cleopa, de pe vremea când era frate de mănăstire                                  71

în         Sfântul Potir străluceau raze luminoase          73

Trupul  şi Sângele Domnului s-au transformat în came           74

Monahul          neîncrezător                             75

Marea  Taină a liturghiei Ortodoxe     ....77

Preoţia lui Hristos                   82

Mărturii despre preoţie            84

în         sufletul meu s-a aprins o flacără          84

Faţa     Sfântului Arsenie Capadocianul a strălucit ca soarele                        85

Ieromonahul    român înconjurat de flăcări     85

Nu       binecuvântezi tu... Eu binecuvântez!  86

Maslul             87

Mărturii despre Sfântul Maslu            89

Vino    să vezi minunile lui Dumnezeu.....      89

Constantina     a plecat în rai   89

Vasilica           Malliarou a văzut după Sântul Maslu cerurile deschise                                                          91

Maica  Domnului vindecă un copil demonizat al unei femei musulmane                               93

Taina cununiei                         94

Mărturii despre Taina Cununiei                                  96

Zece    ani de convieţuire fără harul lui Hristos          96

Atunci când părinţii sunt sfinţi           97

Cizmarul          din Alexandria            98

Soţii care şi-au păstrat fecioria, fiind

căsătoriţi                                  99

0          femeie a zis că îşi va da propriul copil diavolului                   100

Cinstita Cruce                         102

Mărturii despre Sfânta Cruce  103

Pedepsirea       hoţilor Sfintei Cruci de la Mănăstirea Xiropotamu                                                                             103

Cele     trei lumânări s-au aprins singure!        104

Cei       doi şerpi boa    105

Crucea lui Hristos străluceşte  107

Pocăinţa          fostului mag    107

Moaştele sfinţilor noştri                                  xn

Moaştele întregi ale sfinţilor noştri                             115

Metoda perfidă a „uniaţiei” ca mijloc de prozelitism în rândul ortodocşilor                          119

Străduinţe în vederea unirii Patriarhiei Romei cu Biserica lui Hristos            122

Evenimentele  de la Sinodul de la Ferrara -Flo­renţa                          .....122

Un mare seism înaintea plecării delegaţiei

răsăritene către sinodul de la Ferrara - Italia   ...122

Pretenţiile de mărire ale papei 123

Câinele împăratului urlă                      l           124

0          delegaţie compusă din latini şi greci filocatolici la Sfântul Munte în Secolul al XlII-lea       .....131

Mergi repede la mănăstire şi anunţă-i pe fraţi şi

pe stareţ că sosesc duşmanii Fiului meu          131

Conslujitorul de la Sfânta Mănăstire Marea

Lavră                                                               133

Diferite alte întâmplări minunate ce demonstrează

adevărul credinţei ortodoxe    ;           137

Mucenicia celor treisprezece cuvioşi de la mă­năstirea Rantaras - Cipru                                 .           137

Minunea Sfintei Lumini de la Ierusalim o

primeşte doar Patriarhul Ortodox       138

O catolică se botează în ortodoxie                              140

în Biserica Ortodoxă aghiasma rămâne

nestricată                                 .....141

Ouăle de Paşti                                                 143

Creşterea aluatului în ziua înălţării Sfintei

Cruci                                                                           143

Minunea Sfântului Serafim Domvoitul din

Voiotia            144

Trunchiul pinului din satul Profetul Ilie - Patra, are în interiorul lui semnul sfintei cruci                   144

Rugul aprins de pe muntele Sinai se găseşte

întipărit pe toate pietrele de acolo       145

Peştele somn din râul Iordan              145

Mergeţi la ortodocşi...!                        146

Un vizitator nocturn tulbură casa        147

Idolul magic s-a lipit de mâna lui                    149

Tu... să mă alungi de aici... măi Capucinule?....i50 Alungaţi-1 pe capucin. De ce l-aţi mai adus

aici?                             151

Astăzi la Sfântul Gherasim a fost şi prietenul

meu, italianul                                                                           151

Monahii ortodocşi văd în timpul rugăciunii

lumina cea necreată     152

Sfântul Spiridon a respins construirea unui altar

catolic în biserica sa din insula Kerkyra                                  156

Anafura din Biserica Ortodoxă devine frumos

mirositoare - Sfântul mucenic Ahmed...         159

Anafura şi aghiasma vindecă  160

Uleiul din candelă şi aghiasma vindecă          161

Icoana Maicii Domnului îl sfătuieşte pe creştinul

Dimitrie, fost musulman                                 162

Până şi musulmanii recunosc harul preoţiei

clerului ortodox           167

Epilog....                                  168

Μέ τήν εὐλογία τοῦ πατρός Δαμασκηνοῦ Γρηγοριάτου